Cum se predă lecţia şpăgii în şcoli. Povestea Cruellei

Recunosc, nu am citit foarte multe despre profesoara anchetată pentru că ar fi pretins cadouri de la elevi. Povestea îmi era prea familiară, aşa cum sunt convinsă că le este multora dintre noi şi, printre altele, mi-a reînviat amintirea celei poreclite de noi, elevii, „Cruella“.

Când am întâlnit-o întâia dată pe Cruella, ne-a uimit, în primul rând, felul în care tuşul negru i se întindea de la colţul ochiului până spre tâmple şi fardul negru ca tăciunele care îi acoperea pleoapele. I-am zărit abia mai târziu inelele care îi împodobeau fiecare deget, în momentul în care şi-a trecut mâna prin părul alb, cu şuviţe negre. Porecla i se potrivea ca turnată, ba parcă o umaniza întrucâtva.

Cruella nu preda vreuna dintre materiile care să ne dea bătăi de cap. Pentru noi, elevii, care abia trecuserăm de venerabila vârstă de 11 ani, Educaţia Tehnologică avea, însă, o rezonanţă deosebită. Abia când am deschis manualul am descoperit că aveam să tocim, pentru examenul pe care îl anunţase la o săptămână distanţă, despre rasele de bovine, ovine şi alte creaturi ale Domnului, lucruri necunoscute nouă, de vreme ce carnea de vită nu menţionează rasa pe etichetă.

Cruella, ţin minte, nu se încadra cu brio în galeria profesorilor care împânzeau, zi de zi, cancelaria. Stridenţa ei nu se potrivea nici cu fineţea profesoarei de geografie, nici cu sobrietatea celei de matematică. Spre deosebire de alţi dascăli, care au lăsat în urma lor amintiri calde, numele Cruellei îmi evocă, până astăzi, o dâră puternică de parfum înecăcios.

Intriga

Nimeni nu ştia cum a ajuns Cruella să fie dascăl. Gurile rele spuneau, însă, că nu e bine „să te pui”, cu ea,  pentru că soţul avea o funcţie „cu greutate”. E unul dintre motivele pentru care, în cele din urmă, profesoara noastră a fost absolvită de orice vină în momentul în care a pretins cadouri de la elevi.

Nu vă imaginaţi însă că totul s-a petrecut cu lejeritate. În niciun caz.

La examenul anunţat, pentru care unii dintre noi, tocilarii, chiar învăţaseră, Cruella ne-a făcut o surpriză. Nu doar că a introdus, pe ultima sută de metri, o serie de capitole care ar fi trebuit studiate mai târziu în cursul anului, ci a decis ca nota maximă acordată să fie 7. Evident, puţini dintre noi ne încadram în standardele înalte ale dascălului.

Dar, pentru că până şi Cruella avea suflet, a promis că notele vor creşte exponenţial cu valoarea darurilor pretinse. Cazul a ajuns, prin intermediul unor părinţi revoltaţi, la conducerea şcolii, care i-a atras atenţia stimabilei, dar care nu a luat altfel de măsuri.

În consecinţă, următoarea oră ne-a binecuvântat cu o Cruella bosumflată, supărată foc pe „pârâcioşii mici”, cu tendinţe răzbunătoare şi gata să scoată flăcări pe nări.

Unul dintre părinţi, dornic să o îmbuneze aşa cum ştia că se îmbunează o distinsă doamnă, i-a adus un buchet de flori. Cruella le-a amuşinat nemulţumită, doar-doar ar fi găzduit un plic, un parfumel, niscaiva gablonţuri, după care le-a aruncat deoparte, mârâind.

Când, în cele din urmă, unul dintre părinţi i-a oferit un cadou mai puţin vegetal, a rânjit mulţumită. „Uite, aşa se face! Foarte drăguţ domn”, s-a pisicit în faţa noastră, după care a început să trântească, pe nepusă masă, note mari în catalog.

Ora se încheiase, lecţia ar fi trebuit învăţată. 

Povestea nu se termină aici

Dacă nu mă înşel, Cruella predă şi astăzi.

I-a predat fratelui meu mai mic, care îmi povestea, nemulţumit, cum era nevoit să cumpere culegeri de Educaţie Tehnologică, caiete speciale şi alte cele, marfă care s-a întâmplat, în anumiţi ani, să nu ajungă la elevi, deşi banii fuseseră livraţi cu promptitudine.

Zilele trecute, vorbind cu bunica unei fete care a învăţat, până de curând, la şcoala la care am învăţat şi eu, am întrebat-o dacă mai există de-alde Cruella pe acolo. Mi-a răspuns, înţepat, că notele contează şi, în cele din urmă, cine are bani  şi poate plăti pentru ele e cel câştigat. Nu ar fi singura care, de altfel, alimentează lăcomia unora de la catedră, dintr-o mândrie stupidă şi din lipsă de solidaritate cu ceilalţi părinţi.

În ce mă priveşte, am adus, la rândul meu, daruri profesorilor, dar niciodată pentru că le-ar fi pretins. Trebuie să recunosc, însă, că mulţi dintre ei mi-au oferit mai mult decât le-aş fi putut dărui eu lor. Şi au fost, într-adevăr, cu mult mai mulţi profesori buni, dragi, care nu se încadrează în stereotipul expus aici.

Ceea ce dascălii cum e Cruella nu ştiu este că, în timp, pârâcioşii mici cresc. Şi, pe măsură ce învaţă cum e  viaţa, decid că aşa e, nu poţi supravieţui fără o şpagă ici, o şpagă colo, un plic furişat în buzunar, un cadou mărunţel.

Pentru că mi-am învăţat lecţia, doamna profesoară, v-am lăsat aici această mărturie, drept un cadou de suflet.