Când şi cum reformăm

„A educa fără a învăţa înseamnă a manipula şi că n-avem nicio şansă de a-i educa pe tineri în spiritul respectului faţă de valorile naţionale, dacă nu-i învăţăm care sunt aceste valori.” FOTO Adevărul

În societatea contemporană, este necesar să se legifereze obligaţia şcolii de a „învăţa“, iar Ministerul de resort să fie nu numai al Educaţiei, ci al Învăţământului sau al Învăţământului şi Educaţiei.

Tot despre reforma şcolii româneşti de toate gradele e vorba. De la mijlocul anilor 1990 încoace, asistăm la un proces neîntrerupt de schimbări în învăţământ şi de amendări ale legii. Un singur lucru pare a nu fi suferit atingere, şi anume prioritatea acordată educaţiei în raport cu instruirea. Ministerul de resort continuă să se numească al Educaţiei. Normal ar fi să-i spunem al Învăţământului sau al Învăţământului şi Educaţiei. Nu vreau să reiau acum argumentele. E destul să repet, a nu ştiu câta oară, că a educa fără a învăţa înseamnă a manipula şi că n-avem nicio şansă de a-i educa pe tineri în spiritul respectului faţă de valorile naţionale, dacă nu-i învăţăm care sunt aceste valori.

Nu e poate de prisos să adaug că nu doar valorile naţionale constituie obiect de învăţare, ci şi cele universale, la care legea ar trebui să se refere în mod explicit. Pentru mine e de neînţeles încăpăţânarea legislatorilor succesivi de a evita să bată în cuiele legii obligaţia şcolii de a învăţa.

Cât despre schimbări, ele au fost nenumărate, într-un sens şi în altul, cam ca mersul reformelor comuniste în faimoasa viziune  leninistă: un pas înainte, doi paşi înapoi. Rezultatele se văd cu ochiul liber. Mai ales în şcoala generală, dar, în timpul din urmă, din ce în ce mai mult şi în universitate, a cărei pepinieră de studenţi şi de dascăli tot şcoala generală este.

Anomaliile de formare

O cauză aşa-zicând suplimentară este nepregătirea suficientă a măsurilor şi aplicarea lor retroactivă, pe tot parcursul procesului de învăţământ, şi nu de la fiecare început de ciclu şcolar.

Când îmi dau copilul la şcoală, trebuie să ştiu câte clase obligatorii va urma. Ca şi câte ore sunt la dispoziţia şcolii şi câte în trunchiul comun. Ce programă funcţionează la o clasă sau alta. Dacă există sau nu concursuri de treaptă. Ce şi câte obiecte de Bac va avea de înfruntat absolventul de liceu. Şi aşa mai departe. Nu e firesc să fiu pus în faţa faptului împlinit. Nu e uşor să faci funcţională o şcoală care are deasupra capului mai multe legi în acelaşi timp, dar, câtă vreme legislatorul şovăie şi revine, acest risc nu se poate evita.

Referindu-mă la conţinutul procesului de învăţământ, mult mai rar avut în vedere decât forma de organizare, trebuie să spun că dificultatea majoră în a-l stabili constă în raportarea lui la nevoile societăţii de astăzi şi de mâine. Şcoala actuală pregăteşte absolvenţi pe stoc. Se creează greu corelarea dintre ceea ce învaţă elevii sau studenţii şi tipurile de profesie la un moment dat. Bubă veche: cu decenii în urmă, când cei mai mulţi absolvenţi de la Filologie (Literele de azi) mergeau ei înşişi în învăţământ, lingviştii le tocau capul cu gramatica generativă, cu care viitorii profesori de liceu n-aveau ce face. E un exemplu printre altele, mult mai multe azi decât ieri.

O a doua dificultate este raportul dintre cultura generală şi specialităţi. În principiu, prima ar cădea în sarcina şcolii generale, a liceului îndeosebi, iar specializarea – în aceea a universităţii. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Liceul de cultură generală a dispărut de mult. Elevii încep a fi specializaţi de timpuriu şi, culmea, nu în domenii în care acest lucru i-ar ajuta, cum ar fi învăţământul pedagogic sau sanitar. Şcolile de artă au supravieţuit ca prin minune. Şcolile normale sau sanitare au murit. În fine, a existat o opoziţie permanentă la crearea şcolilor de meserii. S-a vorbit de discriminare. Ele există pretutindeni în lume. Opoziţie căreia trebuie să-i facă faţă şi diferenţierea Bacului, şi nu doar între liceele teoretice şi cele de meserii, dar chiar în interiorul celor dintâi. Cine are urechi de auzit să audă!