De ce nu mai producem faianţă în România?

Chiar dacă importul plăcilor ceramice e scump, jucătorii din piaţă cred că nici nu are rost să fie luată în considerare altă variantă.

Piaţa este în continuare dominată de importuri, din cauza diversităţii de tehnologii şi modele pe care companiile internaţionale o oferă. „În România, capacităţile centrelor de producţie locale nu pot, cel puţin la acest moment, să acopere nevoile extrem de diversificate şi uneori sofisticate pe care le manifestă piaţa locală", spune Cătălin Rotaru, country manager KAI România.

Astfel, în ciuda faptului că apar constrângeri în privinţa termenelor de livrare sau chiar probleme de curs valutar şi costuri de transport, este în continuare mai eficient pentru retaileri şi distribuitori să apeleze la portofoliile companiilor din Spania, Italia, China, Turcia sau Bulgaria.

„Doar aşa pot să alcătuiască o ofertă completă pentru piaţa locală, care include atât produse din segmentul medium, medium high cât şi produse super premium", adaugă el. KAI importă din Bulgaria, acest element reprezentând un avantaj semnificativ.

„Putem livra şi în 24 de ore produse aflate pe stoc, pentru că ne aflăm la 140 de kilometri de Bucureşti", afirmă Rotaru. Aceasta implică şi costuri de transport semnificativ mai mici, dar şi o mai bună gestiune a stocurilor. De aceeaşi părere este şi distribuitorul de profil Pazo. „Ca să produci astfel de produse pe piaţa locală, ai nevoie de o sumă de bani enormă pentru investiţia într-o fabrică autohtonă de producţie. Costurile s-ar ridica la peste 30 de milioane de euro, de aceea este mult mai profitabil importul", spune Lucian Azoiţei, directorul general al Pazo Grup.

Importul, mai comod

În plus, acesta susţine că tehnologiile din România nu permit o astfel de producţie în acest moment. „Costurile de transport înseamnă 20% din preţul produsului final expus pe piaţa din România. Din fericire, anul trecut activitatea de transport nu a necesitat mai multe costuri faţă de anii precedenţi, astfel activitatea noastră a continuat", explică Azoiţei. Imediat după Revoluţie, a început o frenezie a renovării de apartamente. Oferta nu era foarte generoasă, iar în materie de plăci ceramice se crease practic un monopol al producătorilor locali pe piaţă, având în vedere că în România existau trei fabrici: Cesarom-Bucureşti, Sanex-Cluj şi Mondial-Lugoj. „Cum se spune în domeniul plăcilor ceramice, într-un limbaj mai familiar, se vindea practic la gura cuptorului", spune Rotaru.

Clienţii aşteptau „la coadă" la poarta fabricii şi se organizau ad-hoc „sisteme" cu număr de ordine si liste în ordinea sosirii la poartă pentru camioane. „O diferenţă majoră în raport cu ceea ce se întâmplă astăzi, referitoare la comportamentul de achiziţie, era faptul că plăcile se cumpărau pe culori, acesta fiind unicul criteriu de selecţie. Cine dorea faianţă albastră nu putea decât să cumpere plăcile albastre disponibile la vremea aceea în portofoliul fabricii, indiferent de model", îşi aminteşte acesta.

Evoluţie impusă de multinaţionale

După 1995 au intrat pe piaţă importurile din Spania. Producătorii locali nu au venit cu produse noi. „Nu au intrat companiile spaniole pe piaţă, ci au fost aduse de antreprenorii români care au preluat iniţiativa şi au încercat să demareze importurile", povesteşte Rotaru.
Ulterior au pătruns pe piaţa locală şi plăcile provenite din Italia.

„Exista un decalaj uriaş între momentul în care un nou trend apărut la nivel european era adoptat şi pe piaţa din România. Ulterior, acest decalaj a fost redus ladoi-trei ani, pentru ca acum cele mai noi tendinţe internaţionale să ajungă pe piaţa din România în timp real, aproximativ şase luni", declară managerul KAI.

Ritmul accelerat în care acest decalaj a fost eliminat a fost determinat şi de companiile multinaţionale care au pătruns agresiv pe piaţa locală şi care au impus propriile standarde internaţionale în privinţa materialelor de finisaje utilizate.