Una dintre ele- Wolfgang Amadeus Mozart, nu doar imensă, nu numai purtând aura inefabilă a geniului, ci şi extrem de neconformistă- la urma urmei, chiar, cum arată un geniu?-, plasată în antiteză cu cea a contemporanului său, Antonio Salieri. La antiteză recurgea în 1830 şi Puşkin, atunci când scria Mozart şi Salieri, una dintre piesele din ciclul de Mici tragedii, numai că, spre deosebire de predecesorul său rus, Peter Shaffer nu doar că procedează la o şi mai mare relativizare a valorii lui Salieri (despre care muzicologii susţin că a fost un compozitor cel puţin corect, deloc de dat integral uitării), ci şi problematizează, abordând destul de primejdios, chestiunea războiului şi a socotelilor cu Divinitatea pe care îl poartă în mod deschis ucigaşul lui Mozart.

În piesa lui Peter Shaffer, operaţiunea, la urma urmei comună, neinteresantă, de subminare, de scoatere din scenă, cu orice mijloace, chiar şi prin intermediul crimei cu premeditare, a unui rival, este, de la un moment dat încolo, substituită de aceea a negării, a contracarării  lui Dumnezeu însuşi. Cel care i-a dăruit lui Salieri exact ceea ce acesta i-a cerut şi şi-a dorit- gloria- în vreme ce pe Wolfgang Amadeus l-a înzestrat cu geniu. Făcând din Mozart Fiul său cel Mai Iubit.


FOTO Adriana Grand

Farsa pe care Divinitatea i-a jucat-o lui Salieri este cumplită deoarece, pentru ca chinul lui să fie desăvârşit, acestuia i s-a dat nu doar răutatea, infinite izvoare de invidie, versatilitatea, inventivitatea nesfârşită de a face rău, ci şi înzestrarea de a fi unul dintre puţinii- în piesa lui Shaffer el este singurul- care realizează cu adevărat cât de magnifică, de divină e muzica lui Mozart. Salieri devine adesea, desigur, fără voia lui, admiratorul secret al Geniului. Atâta doar că admiraţia agreghează, odată clipa de extaz consumată, noi şi noi strategii de scoatere nu doar de pe scena artistică, ci şi de pe cea a vieţii celui care nici prin moarte nu poate fi anihilat. Cu câtă durere trebuie să recunoască Salieri, într-una dintre cele mai percutante scene ale piesei, cea a Recviemului, că muzica aceasta născută din suferinţă şi sub presiunea iminenţei morţii va însoţi omenirea şi pe fiecare dintre noi pe veci.

Salieri este criticul, este comentatorul calificat al muzicii lui Mozart, cel care empatizează la modul absolut cu ea. Fără a putea însă ca, după aceea, după momentul de sublim, să înceteze, să pună armele la o parte, să îşi recunoască înfrângerea. Pe care o va admite doar la senectute, transformând recunoaşterea într-un spectacol. Spectacolului falsei recunoaşteri a unei crime. Menit să îi asigure astfel posteritatea prin asocierea minusculei sale personalităţi cu aceea a Titanului Mozart.

FOTO Adriana Grand

Ajung astfel la cel de-al doilea superlativ. Amadeus este, de asemenea, titlul unuia dintre cele mai cunoscute filme ale lui Milos Forman. Turnată în 1984, la cinci ani după premiera absolută a piesei lui Peter Shaffer, avându-i în distribuţie pe F. Murray Abraham (Salieri) şi pe Tom Hulce (Mozart), pelicula a fost foarte aproape de condiţia de film-cult. Oricum, în anii 80, în România comunistă, aceea a video-urile obţinute prin contrabandă şi a casetelor de calitate discutabilă transformate în veritabile, derizorii capturi culturale, filmul lui Forman mai-mai că a devenit un mit.

În fine, închei lista superlativelor anunţate la începutul acestei cronici, reamintind că piesa lui Peter Shaffer a prilejuit în aceeaşi Românie a anilor 80 două spectacole de referinţă. Ambele bazate pe o traducere datorată regretatei Beatrice Staicu. Primul mai sobru, mai economicos, esenţializat, poate şi mai sec, creat de Dinu Cernescu (Teatrul Giuleşti, 1982) şi de scenografa Daniela Codarcea, cu Radu Beligan şi Răzvan Vasilescu în rolurile principale, cel de-al doilea, luxos, de o policromie absolută, montat la Teatrul de Stat din Oradea de Alexandru Darie, în fantastica scenografie a Mariei Miu, cu Ion Mâinea în Salieri şi Cristian Şofron în Amadeus. Nu intru acum în povestea destul de complicată a zămislirii lui şi a obţinerii dreptului de a fi reprezentat pe scenă. Mă mulţumesc să spun că a fost unul dintre acele spectacole, fundamentale pentru mine, cărora le datorez mai mult decât aş cuteza vreodată a recunoaşte, că a însemnat imens în formarea mea ca spectator tout court şi... spectator profesionist.

De unde, cred, şi emoţia, nerăbdarea cu care am aşteptat întâlnirea cu spectacolul cu Amadeus pus în scenă la Teatrul Metropolis din Bucureşti de Victor-Ioan Frunză, de scenografa Adriana Grand şi de minunata lor trupă de actori tineri. Emoţia nu m-a părăsit nici măcar o singură clipă din cele aproape trei ore de spectacol, acesta fiind, fără putinţă de tăgadă, un superlativ al stagiunii şi al anului teatral în curs. Venea emoţia respectivă din ceea ce vedeam pe scenă, dar şi din ciudatul, necontrolatul joc al amintirii. Fiecare secvenţă din noua montare având, parcă, pentru mine un rol comparabil cu cel al mult invocatei madeleine din Á la recherche du temps perdu.


FOTO Adriana Grand

Hotărând să monteze Amadeus la Teatrul Metropolis din Bucureşti, în noua traducere datorată lui Adrian Solomon, regizorul Victor Ioan Frunză, scenografa Adriana Grand şi minunata lor trupă de actori şi-au asumat un dublu risc.

Primul derivă din însăşi tinereţea trupei, din faptul că multora dintre interpreţi li se cere să realizeze roluri de compoziţie. Fac acest lucru Alin Florea (un conte Franz Orsini-Rosenberg de o obtuzitate fără cusur), Sorin Miron (Baronul van Swieten fals-generos), Adrian Nicolae (contele von Strack, cum nu se poate mai autoritar). O fac nu la modul exterior ori simplu, cu trucuri simple de machiaj, ci căutând în interiorul personajelor încredinţate, tot atâtea modele de conformism ucigător. De supravieţuire socială, de asumare a unui joc perfect metronomizat. O lume îngheţată, conformistă, codificată, aproape un Mare Mecanism. Pe care, culmea!, îl contrazice, însă o face doar din când în când, un Împărat Iosif al II lea, frumuşel, elegant, dandy, cu alură de păpuşă, uneori timid, încurcat de jocul de situaţii, de non-conformismul, de directeţea lui Mozart. Un ins superficial din cale afară (dans şi cântec, foc de artificii, vom dansa şi ne vom distra!), foarte bine jucat de Alexandru Pavel.

Interpretul lui Salieri, George Costin, i se cere mult mai mult. În sarcina lui cade o dublă compoziţie. Prima, atunci când îl are de jucat pe Salieri ajuns la vârsta senectuţii, în orele de noapte când urzeşte finalul luptei de o viaţă cu Amadeus şi, mai ales, cu Dumnezeu. Cea de-a doua, când George Costin trebuie să recurgă tot la compoziţie, una mult mai dificilă. Aceasta fiindcă se ştie, în teatru nu e neapărat chiar foarte greu să joci bătrâni, ci eroi, personaje care sunt doar cu o generaţie mai vârstnici. George Costin se află în scenă tot timpul, o domină, personajul lui răstoarnă găleţi de răutate. Totul excepţional contrapunctat de acele momente în care Salieri ascultă fermecat, uneori chiar în transă, superbul duet Rosina-Almaviva din Nunta lui Figaro, fragmente din Don Giovanni, din Răpirea din serai sau cutremurătorul Recviem. Excelentă ideea regizorului Victor Ioan Frunză de a-l invita în spectacol pe tenorul Robert Nagy care interpretează live câteva mari arii mozartiene.


FOTO Adriana Grand

Spectacolul deţine extraordinara şansa de a-l avea în distribuţie pe Andrei Huţuleac, poate cel mai posibil, mai adecvat interpret al lui Mozart din câţi actori tineri dispune la ora actuală teatrul românesc. Huţuleac e, o ştim cei ce îl cunoaştem, şi ghiduş, şi sensibil, şi actor, şi rapsod popular, dar şi poet cult. Râde cu gura până la urechi în primul rând de sine, poate fi şi melancolic, şi profund reflexiv. Toate acestea se regăsesc perfect în felul în care îl aduce el pe scenă pe Geniul absolut. Râde, se prosteşte, se copilăreşte, se lasă pradă farmecelor unei Constanze Weber, altminteri o femeie mediocră, uneori contradictorie – un aspect bine punctat de interpretarea Nicoletei Hâncu-  devorează femei, printre care şi pe Caterina Cavalieri, cu aplomb jucată de Mădălina Craiu, are fior, are vâlvătaie, are non-şalanţă, are şi bunătate, chiar dacă, vorba lui Salieri, în vâlvătaia artei, bunătatea nu înseamnă nimic. E conştient de propriul geniu pe cât e de inconştient când vine vorba de a-şi face un rost în viaţă, este clovnul cu măsură. Andrei Huţuleac este copleşitor atunci când rosteşte monologul- cheie Ce a fost viaţa mea.

Şi ceilalţi componenţi ai distribuţiei dau satisfacţie. Mă gândesc la Carol Ionescu şi Voicu Aaniţei (cei doi Venticelli), la Ariana Presan (soţia lui Salkieri), la Andrei Redinciuc (valetul lui Salieri), la Sorin Flutur (bucătarul lui Salieri) şi la Alexandru Grădinaru (un cetăţean din Viena).

Cel de-al doilea risc asumat de Victor Ioan Frunză, de Adriana Grand şi de preţioşii lor colaboratori constă în preferinţa pentru Sala Mică a Teatrului Metropolis. Risc amplificat de decizia de a recurge la decoruri pictate, executate ca la Operă, în modalitatea trompe l oeil. Poate că aici lucrurile nu sunt tocmai perfecte, îndeosebi în prima parte a reprezentaţiei, însă totul se remediază în partea a doua a reprezentaţiei care este, cred, una fără cusur. Doar unul dintre argumentele care m-ar determina să revăd de nu ştiu câte ori spectacolul. Pe cel de la Oradea, de acum exact 30 de ani, l-am urmărit de 21 de ori.

Aş repeta cu mare plăcere experienţa şi cu montarea de la Metropolis.

Teatrul METROPOLIS din Bucureşti- AMADEUS de Peter Shaffer- În româneşte de Adrian Solomon- Versiunea scenică şi direcţia de scenă- Victor Ioan Frunză- Decorul şi costumele- Adriana Grand – Dramaturg- Adrian Nicolae- Cu- George Costin, Andrei Huţuleac, Nicoleta Hâncu, Alexandru Pavel, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alin Florea, Carol Ionescu, Voicu Aaniţei, Mădălina Craiu, Ariana Presan, Andrei Redinciuc, Sorin Flutur, Alexandru Grădinaru- Cu participarea extraordinară a tenorului Robert Nagy-- Data reprezentaţiei- 21 noiembrie 2016