În conferinţa de presă prilejuită de avanpremiera ce s-a săvârşit cu vreo trei-patru săptămâni înaintea premierei consumate în cadrul ediţiei a XXI a a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în stilu-i caracteristic, regizorul s-a jucat puţin cu memoria, dar şi cu competenţa criticii de teatru. A vorbit despre propriile reîntoarceri la tragedia greacă şi despre estica şaptezecistă căreia i-ar fi îndatorată noua montare. Iar unii dintre criticii ce au scris deja despre spectacol s-au grăbit să pună în relaţie Oidip doar cu Phaedra (1993) ori cu Danaidele (1996), şi atât, fără a băga de seamă că acestea sunt montări nu ‘’şaptezeciste‘’, ci “nouăzeciste”.

De fapt, atunci, în anii ’90, maturul Silviu Purcărete, ajuns, într-un timp record, pe culmile gloriei, recunoscut deja nu doar de teatrokraţia românească, cea care îi apreciase şi alte spectacole mai vechi, de la Nebuna din Chaillot la Richard III şi de la Piaţeta la Scrisoarea pierdută şi Piticul din grădina de vară, ci şi de comunitatea artistică internaţională, marca primii vingt ans après de la primele sale întâlniri creatoare cu bogăţiile şi misterele mitului antic grecesc. Regizorul ce montase primele spectacole din carieră pe scenele nu tocmai generoase din punctul de vedere al spaţiului de la Piatra Neamţ ori de la Teatrul Mic, simţise, încă din anii şaptezeci, chemarea nelimitării. Chemare la care a răspuns printr-un spectacol cu Legendele Atrizilor, înscenat în cadrul primului Festival de teatru antic de la Histria.

La o distanţă de patruzeci de ani de atunci şi la vreo douăzeci împliniţi de la Phaedra şi neîmpliniţi de la Danaidele, Silviu Purcărete revine, aşadar, la tragedia antică elenă. O face prin Oidip, spectacol  al cărui suport literar se află în scenariul întocmit de regizorul însuşi după Oedip Rege şi Oedip la Colonos. Spre a lămuri el însuşi eventualele nelămuriri şi exclamaţii ale criticii şi ale spectatorilor obişnuiţi referitoare la grafia şi pronunţia titlului noului spectacol şi a numelui personajului său principal, regizorul s-a grăbit să precizeze că a optat pentru versiunea în cauză la sfatul traducătorilor Constantin Georgescu, Simona Georgescu şi Theodor Georgescu care i-au spus că astfel totul s-ar plasa mai îndeaproape de originalul ortografic şi fonologic grecesc. Nici Tiresias nu mai este chiar Tiresias în spectacolul sibian, el devenind, dacă am auzit eu bine, Teiresias.

Cum sunt eu însumi, înainte de orice altceva, de formaţie filolog, firesc ar fi să mă număr printre primii care să aplaude şi modificarea, şi rectificarea. Tot la fel cum acribia profesională ar trebui să mă îndemne să trec la compararea textelor şi la descoperirea a cât la sută din fiecare dintre cele două piese din creaţia lui Sofocle s-a păstrat în scenariu.

Nu o fac, nu din comoditate intelectuală, ci pentru că, la urmei urmei, nu aceasta contează. Fiindcă tragedia lui Oidip, a vinei sale fără vină cu vârf şi îndesat ispăşită, a imposibilei lui fugi de destin şi de predestinare, a rătăcirilor lui mizere, însoţit de două fiice ce i-au rămas credincioase, compensând astfel, fie şi parţial trădarea fiilor, o trădare neiertător pedepsită, a azilului teban ş.a.m.d. ş.a.m.d. are acum, în realitate, în lectura lui Purcărete, foarte puţin în comun cu Antichitatea. Care Antichitate funcţionează în spectacol doar ca un pretext palid, neaccentuat în chip deliberat. Cum nu are prea mult în comun cu nici o altă plasare temporală riguros precizată.

Purcărete scrie pe scenă, în imagini clare, ferme, dure, nu tragedia specifică unui timp anume. Ci tragedia însăşi a omului ce nu se poate elibera de ceea ce îi e scris să îndure şi care e condamnat adesea să plătească pe nedrept pentru fapte pe care nu le-a săvârşit ori nu ar fi vrut să le comită. Spectacolul sibian “fuge”, şi cred că bine face, de mult prea riguroase determinări de şi în timp şi în spaţiu, altele fiind determinările ce îl preocupă pe Purcărete şi pe fidelii lui colaboratori, scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul de muzică de scenă Vasile Şirli, cărora li s-a asociat acum Costin Chesnoiu, semnatarul conceptului video inclus în montare.


Oidip. la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, mi se pare a fi, înainte de orice, un imens flash back. Un flash back încadrat între două solide coperte. Pentru realizarea acestui ansamblu nu neapărat şi nu întotdeauna grandios, declarat dificil şi care mai are de câştigat în coerenţă şi fluiditate, Dragoş Buhagiar a imaginat un decor din lemn masiv, aparent neprelucrat, care, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei, ne îngăduie să îi vedem pe actori doar de la brâu în sus. Îl zărim, aşadar, în primele minute pe Oidip, murdar şi obosit, cu corpu-i semi-gol, brăzdat de răni, de sânge şi de mizerii, ocrotit de credincioasa Antigonă, ajuns la porţile Tebei, cerând îngăduinţa umilitoare a azilului. Îl vedem tot astfel, la final, cu trupu-i “înjumătăţit” de acelaşi decor care e imposibil să nu te ducă cu gândul la specificul teatrului de animaţie. Fiindcă ce sunt, la urma urmei, oamenii decât nişte păpuşi sau nişte marionete, o seamă de pioni pe imensa tablă de şah marcată de zei aici nevăzuţi, dar mereu simţiti ca atare asemenea unor prezenţe ostile împotriva voinţei cărora omul, fie el chiar rege, nu poate decât să se revolte.

Pe neaşteptate însă, perspectiva spaţială se modifică, se dilată, se reorganizează, îngăduind spunerea poveştii. O poveste despre destin, în structura şi intimitatea căreia tragedia de familie se asociază cu cea politică şi de stat. Un amestec în care ne e lesne să identificăm o seamă din acele componente ale “inventarului limitat de imagini” pe care se răsfaţă spunând că doar pe el şi nimic în plus l-ar poseda regizorul, drept pentru care acum îl reconvoacă şi reorganizează. Eu aş zice că face mai mult. Îl resemantizează şi umanizează. Căci Oidip e- şi nu se poate să-i fie negată această însuşire- un izbutit examen de retorică vizuală, poate mai puţin spectaculos, decât a fost cazul Phaedrei, dar e şi poezie. În ciuda fragmentarismului pe care i-l reproşam mai sus.  

Uşi şi ferestre până atunci aparent mascate dezvăluie surprize. Mesageri masivi, impozanţi, aduşi pe benzi în mişcare ca într-un efect de travelling cinematografic. Personaje intrând temător în scenă. Grupuri de oameni cum altfel decât cu bastoane, cocârjaţi, înveşmântaţi în lodene, având de astă dată de mânuit nu valize, ci scaune. Scaune pe care poate tocmai din pricina spaimei lor constante, o spaimă ce îmbină fetide tăceri şi nesigure vociferări şi care exclude orice urmă de atitudini ferme, nu se vor aşeza niciodată. Repausul nu le e îngăduit căci teama le e lege. Şi aceasta fiindcă lor, oamenilor, le sunt total şi parcă definitiv străine siguranţa, certitudinile, liniştea. Sigură e doar neliniştea de grup propice manipulării.  

Ni se spune o poveste în care Destinul, Sfinxul  şi Eriniile (ultimii doi vizibili la modul minimalist sau “monologal” -  avem o singură Erinie- graţie dialogului actriţei Diana Văcaru-Lazăr cu Constantin Chiriac) se combină cu trimiteri la predeterminări din categoria celor cercetate de Freud şi de discipolii lui.

Între limitele acelui flash back din care e constituit ceea ce Rabelais ar numi la substantificque moelle a spectacolului îi vedem pe Oidip şi pe Iocasta, cei de dinainte de tragedie. Un Oidip (Constantin Chiriac) puternic, masculin, în smoking, sigur pe sine, un fel de mare Gatsby senzual, sigur pe dreptul de posesiune câştigat asupra Iocastei (Ofelia Popii), îmbrăcată într-o rochie de neagră de seară. Poate simbol şi premoniţie al unui doliu la dublu niciodată ispăşit.Vedem un Oidip gata mereu să îşi exercite drepturile de proprietate asupra fostei femei a lui Lajos, chiar dacă acestea se rezumă la câteva lascive mişcări de dans. Un dans citat şi re-citat adesea, aidoma şi nu tocmai, cu o constantă lascivitate, în decursul întregii reprezentaţii. Pentru el, pentru dansul cu repetiţie, niciodată dus până la sfârşit, reluat de Oidip şi cu alţi parteneri, marcat şi de ansamblu, Vasile Şirli a recompus şi reorchestrat o melodie de mare succes din anii 30-40 ai secolului trecut, pe neaşteptate reintrată în topurile americane, prin anii ’60. E vorba despre Les trois cloches du village a lui Jean Villard. Nu, nu o auzim nici în limba franceză (aşa cum o ştiam cântată de Edith Piaf sau de Mireille Mathieu), nici în engleză (aşa după cum ne-o reamintim interpretată de Frank Sinatra), ci în limba germană. Se zămisleşte astfel o lascivitate transformată în leit-motiv şi care e brusc metamorfozată într-un bizar şi, până la urmă, eşuat, spasmodic marş triumfal, încheind scena marii petreceri. O scenă scrisă de Silviu Purcărete într-o cheie cinematografică mişcătoare, concretizată prin copaci înzestraţi cu coroane ample, bătute de vânt (aici intervine arta lui Costin Chesnoiu) ce te duce cu gândul fie la Ghepardul lui Visconti, fie la filmele lui Fellini.

Unei retorici a imaginii elaborate, dar nu somptuoase, bogate, nu însă şi rispitoare i se contrapune pe neaşteptate “sărăcia”. Aşa cum se întâmplă în scena în care îl vedem pe Oidip pe un pat de spital sau de campanie, vegheat de fiicele sale (iarăşi Ofelia Popii, într-un personaj la antipodul Iocastei, dublată eficient de Diana Fufezan), consumându-şi răzbunarea şi blestemul lansat asupra fiilor săi ce l-au gonit din Cetate în dialogul cu Polinike (Ioan Paraschiv).

Fără doar şi poate, din punct de vedere actoricesc, Oidip este înainte de toate, aşa cum se şi cuvenea să fie, spectacolul lui Constantin Chiriac. Care câştigă dificilul pariu cu rolul şi datorită lui Silviu Purcărete- nimeni nu ar putea vreodată să pună la îndoială această realitate- dar şi graţie unei temeinice pregătiri anterioare. Cum marea dificultate a rolului Oidip nu e mişcarea, ci rostirea, capacitatea jocului pe ample claviaturi vocale, Constantin Chiriac şi-a pregătit şi garantat izbânda prin recunoscutele-i preocupări şi teoretice, şi practice în domeniul rostirii versului. Ceilalţi interpreţi, de la Ofelia Popii la Diana Văcaru-Lăzar, de la Diana Fufezan la Adrian Matioc, de la Cristian Stanca la Pali Vecsei, de la Florin Coşuleţ la Ioan Paraschiv, lor alăturându-li- se Eduard Pătraşcu, Emöke Boldiszár, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Crsitina Ragos, acţionează ca un grup consolidat, la rându-le fructificând mai vechile colaborări cu regizorul.    

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu- OIDIP; Scenariu de Silviu Purcărete după Oedip Rege şi Oedip la Colonos; Traducerea: Constantin Georgescu, Simona Georgescu; Theodor Georgescu; Scenografia şi light design: Dragoş Buhagiar; Muzica originală: Vasile Şirli; Dramaturgia: Hans-Dietrich Schmidt; Video: Costin Chesnoiu; Cu: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Diana Văcaru-Lazăr, Diana Fufezan; Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emöke Boldiszar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos; Data premierei: 13 iunie 2014