Cu atât mai mult cu cât Mihai Măniuţiu s-a dovedit, prin spectacole înscenate în cursul deceniului trecut, a fi un redutabil specialist în literatura dramatică datorată acestui scriitor cu o trecere meteorică prin viaţă ( a murit la doar 24 de ani), dar extrem de consistentă şi cu semnificative consecinţe pentru viitorul pe termen lung al dramaturgiei universale.

Măniuţiu a înscenat în anul 2005 Woyzeck, iar în 2009 Moartea lui Danton. Ambele spectacole s-au jucat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Primul a avut parte de o presă foarte bună, de numeroase invitaţii la festivaluri, iar actorul Bogdán Zsólt, a primit pentru răscolitoarea lui creaţie premiul UNITER pentru cel mai bun rol principal masculin. Cel de-al doilea, după părerea mea o construcţie solidă, cât se poate de validă artisticeşte, bazată pe o remarcabilă cultură filosofică şi pe interesante reflecţii asupra sensului istoriei şi al acţiunii revoluţionare, al adevărului ei, dar şi al aberaţiilor sale nu doar posibile ci şi reale, a trecut aproape neobservat. Aşa că pentru mine, cel puţin, întrebarea nu era dacă Mihai Măniuţiu va monta Leonce şi Lena, ci unde şi când o va face.

Poate că firesc ar fi fost ca acest lucru să se întâmple tot la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Dar textul l-a tentat şi pe Tompa Gábor care a dat acolo, în anul 2010, ceea ce, în opinia mea, rămâne cea mai bună montare a scrierii lui Büchner după versiunea de căpătâi de la Teatrul „Bulandra“, din anul 1970, a marelui Liviu Ciulei, spectacol cu Ion Caramitru, Irina Petrescu, Virgil Ogăşanu şi Ileana Predescu în rolurile principale.

Scenă din „Leonce şi Lena“, de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea, după Georg Büchner. (Foto: Remus Toderici)

Nu ştiu cum ar fi arătat un spectacol cu Leonce şi Lena regizat de Mihai Măniuţiu în cursul deceniului trecut. Sunt însă gata să pariez că în cu totul alt mod decât cel de la sfârşitul anului 2013. Nu atât pentru că Măniuţiu înscenează piesa lui Büchner la un alt Teatru decât cel la care ar fi fost de aşteptat să o facă. Ci pentru că Leonce şi Lena de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea vine într-o cu totul altă etapă din creaţia regizorului, etapă cu preocupări estetice şi de exprimare artistică noi. De câţiva ani încoace, Măniuţiu se arată preocupat de virtuţile spectacolului muzical. Astfel, în 2012, recucerit de poezia lui Ion Mureşan şi de excepţionalul volum intitulat Cartea Alcool, Mihai Măniuţiu forma echipă cu Ada Milea, dar şi cu mai vechii săi colaboratori Vava Ştefănescu (coregraf) şi Adrian Damian (scenograf) şi ne invita la spectacolul Deliruri de la Teatrul de Artă din Deva. În 2013, regizorul descoperea formula a ceea ce el însuşi a numit, într-o intervenţie din cadrul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj din toamna trecută, divertismentul metafizic, gen ilustrat cu montări precum Domnul Swedenborg vrea să viseze, pe un text propriu şi pe muzica lui Şerban Ursachi (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi) şi Plugarul şi moartea (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), după Johannes von Saaz, spectacol lucrat împreună cu Vava Ştefănescu, Adrian Damian şi Şerban Ursachi.

Nu m-aş grăbi să spun că Leonce şi Lena se încadrează în totalitate în formula spectacol- metafizic. Cred, mai curâmd, că montarea de la Teatrul orădean e una mai apropiată de matricea spectacolului-concert. Textul lui Büchner e condensat la maximum, el rămâne mai degrabă un pretext, e regăsibil în principal sub formă de enunţ, întâmplările din el sunt reconstituite, anunţate, comentate, rezumate, prefaţate de Valerio, excelent interpretat de Richard Balint. Esenţa lor filosofică e exprimată prin delegaţie de miniaturile muzical-teatrale compuse de Ada Milea. La prima vedere, interpreţii mai mult cântă decât joacă, actoria înţeleasă ca arta rostirii unui text e minimă, prezenţa regizorului extrem de discretă.

La o analiză ceva mai atentă, lucrurile stau însă ceva mai nuanţat. Chiar mult mai nuanţat şi mai complex. În primul rând la capitolul regie. O regie ce se manifestă la nivelul concepţiei, dar şi la acela al managerizării spaţiului teatral şi al chipului în care se realizează acest lucru actoriceşte.

Scenă din „Leonce şi Lena“, de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea, după Georg Büchner. (Foto: Remus Toderici)

Din punct de vedere conceptual, acest Leonce şi Lena orădean, jucat în formula niţeluş cam previzibilă a teatrului în teatru, undeva într-o pădure, în decoruri, costume (Adrian Damian) şi într-o stare de spirit specifice marilor revoluţii de tot felul din anii 60-70 ai secolului trecut, confirmă o idee exprimată de Tompa Gábor într-o discuţie cu Visky András în caietul de sală al spectacolului clujean. Aceea în conformitate cu care Leonce şi Lena ar putea fi deopotrivă un Hamlet fals, un Romeo şi Julieta fals, un Cum vă place fals. Ei, pentru Mihai Măniuţiu Leonce şi Lena este un Visul unei nopţi de vară fals în sensul că suntem poftiţi la o repetiţie cu o repetiţie adică repetare, promisă. Dar şi un Cum vă place fals deoarece parcă mai pregnant decât în altă parte aici, în acest spectacol, ni se vorbeşte despre melancolie, lene, trândăvie, despre sfârşitul unei iubiri şi începutul alteia, despre respingerea unei iubiri impuse, dictate şi preţul plătit pentru aceasta, despre bucuria şi riscuriile propriei libertăţi sentimentale şi de gândire, ş.a.m.d., ş.a.m.d. Dacă totul s-ar fi făcut cu ceva mai mult umor, ar fi fost încă şi mai bine.

Da, e adevărat. În spectacolul Leonce şi Lena de la Oradea nu prea avem de-a face cu actoria, dacă limităm înţelegerea conceptului la relaţia interpretului cu textul şi la modul în care acesta ar trebui rostit. Deşi Eugen Neag (o apariţie promiţătoare în Leonce), Alina Leonte (foarte bună în Lena), Emil Sauciuc (Regele Peter), Răzvan Vicoveanu, Pavel Sîrghi, Alin Stanciu, Radu Tudor şi George Dometi (Consiliul Curţii) punctează, nu toţi cu aceleaşi rezultate valorice şi la fel de proeminent, şi la acest capitol. Avem însă actorie, chiar actorie de bună calitate, dacă prin aceasta înţelegem relaţia interpreţilor cu spaţiul, capacitatea actorilor de a se mişca deopotrivă riguros şi confortabil în perimetrul de joc. În această situaţie, situaţie care e cea specifică montării, merită aprecierile noastre şi Daniel Vulcu (Prezidentul Curţii), şi Andreea Gabor, Angela Tanko, Mihaela Gherdan, Simona Codreanu (Rosette/Guvernante), şi Andrian Locovei, Florian Chelu, Alexandru Szüz, Richard Balint (componenţii orchestrei).

Pe scurt. E limpede că Teatrul „Regina Maria“ obţine un nou succes în registrul teatrului muzical. Succesul e preponderent de public şi, cred, va fi şi unul de casă. Ceea ce e bine. Mai puţin bine ar fi dacă acelaşi Teatru şi-ar cam scăpa din vedere destinaţia şi marca lui de înregistrare: aceea de teatru dramatic. Sper ca viitoarele premiere să ilustreze şi alte registre stilistice. Să probeze ca instituţia orădeană nu şi-a uitat definiţia şi misiunea de teatru cu caracter generalist. Că cei care îl conduc chiar au habar cum se construieşte un repertoriu. Că înţeleg că repertoriul e altceva decât o alăturare de nume de regizori, Fie eu chiar foarte buni. Asta deopotrivă în folosul spectatorilor cât şi în cel al actorilor.      
 

Teatrul Regina Maria din Oradea- LEONCE ŞI LENA;

Scenariu de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea după Georg Büchner;

În româneşte de Nina şi Iosif Cassian;

Scenografia: Adrian Damian;

Coregrafia: Vava Ştefănescu;

Asistent muzică şi text: Anca Hanu;

Light design: Lucian Moga;

Cu: Richard Balint, Eugen Neag, Alina Leonte, Emil Sauciuc, Daniel Vulcu, Andreea Gabor, Angela Tanko, Mihaela Gehrdan, Simona Codreanu, Răzvan Vicoveanu, Alin Stanciu, Radu Tudor, Andrian Locovei, Florian Chelu, Alexandru Szüz;

Data reprezentaţiei: 28 noiembrie 2013.