Mizantropul, ca un show rock

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Laurian Popa
FOTO Laurian Popa

S-a scris de-a lungul vremurilor şi consistent, şi bine despre ciudăţenia relaţiei dintre cel supranumit „Regele Soare“ şi Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière.

Actorul, directorul de trupă, dramaturgul beneficia în bună măsură de protecţia celui socotit Monarhul absolut. Aştepta adesea din partea Majestăţii Sale ajutor în lupta dusă cu capii Bisericii în vederea obţinerii dreptului de a-şi reprezenta creaţiile. Era ceea ce se chema la vremea respectivă écrivain du Roi, se număra printre aceia care „îi făceau acestuia patul“, îi aducea foarte adesea omagii, avea grijă să îl evoce în unele dintre scrierile sale, Regele fiind cel din partea căruia venea salvarea personajelor aflate la ananghie.

Într-un fragment cu valoare de eseu publicat de Dumitru Solomon în cartea sa Dialog interior (Editura Eminescu, Bucureşti, 1987), autorul „pieselor cu filosofi“ observă că Ludovic al XIV lea ştia foarte bine că scriitorul „nu a fost nici pe departe cel mai cuminte copil al secolului său, ci dimpotrivă, un obraznic şi un anarhist“. Molière a exercitat o disidenţă secretă, cum avea să o numească câţiva ani mai târziu Mihaela Mîrţu într-o excelentă teză de doctorat transformată într-o carte, disidenţă ce se manifesta în primul rând la adresa a ceea ce astăzi am numi canonul clasic. Se ştie, bunăoară, că în răstimpul în care a dus lupta în vederea dobândirii acordului de a-şi vedea pe scenă Tartuffe sau Impostorul, Molière şi-a aflat răgazul de a scrie Dom Juan. Un text ce lua în răspăr toate regulile clasicismului, identificat de critica tradiţională cu epoca Regelui Soare însuşi.

În anul1667, Molière a pus din nou pe jar teatrocraţia vremii, dar şi cenzura ca şi ceea ce astăzi am numi cu două cuvinte la modă Serviciile şi Sistemul scriind şi jucând Mizantropul. O piesă în care oamenii din Înalta Societate, cei care aveau intrarea asigurată la Curtea Regală, sunt înfăţişaţi asemenea unei adunături vulgare de proşti, palavragii şi prefăcuţi. Contemporanii lui Molière au fost neîndoielnic puşi pe gânduri, unii au fost de-a dreptul revoltaţi deoarece dramaturgul a îndrăznit să se aducă pe scenă pe sine însuşi, sub numele de Alceste, iar pe infidela lui soţie, Armande Béjart, a portretizat-o in aqua forte sub numele de Célimène. Încălcând astfel cu bună ştiinţă ceea ce se cheamă les bienséances.


FOTO Laurian Popa

Mizantropul FOTO Laurian Popa

Critica din secolele ulterioare a meditat asupra curajului lui Molière. Astfel, Jules Lemaître scria că „e în personajul Alceste ceva din Molière însuşi“, Gérard Défaux observa că în Mizantropul frontiera dintre iluzie şi realitate „are tendinţa de a se şterge“, iar Jean Guicharnaud scria că în piesă nu e doar „un spectacol comic, ci o revelaţie cu dublu efect“. O exegetă româncă, Alexandra Emilian, multă vreme titulara Cursului de Literatură Franceză- Secolul al XVII lea de la Universitatea din Bucureşti, sesiza că „ura lui Alceste este tulburătoare fiindcă se simte că acesta suferă“.

Toate acestea se regăsesc cu asupra de măsură, dar nu nejustificat şi argumentat scenic, în spectacolul cu Mizantropul realizat de regizorul Vlad Cristache în formulă studio, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad. Vlad Cristache scoate hotărât, chiar cu o anume violenţă, crud de-a dreptul, piesa lui Molière din cadrele epocii în care a fost creată. O aduce în zilele noastre, însă o plasează cumva şi într-o atemporalitate benefică. Personajele masculine au fost înveşmântate de scenografele Andreea Tecla şi Mădălina Niculae în costume negre şi cămăşi albe, femeile, indiferent că este vorba despre Célimène, Eliante sau Arsinoé, poartă elegante rochii negre, într-un total contrast cu lipsa lor de eleganţă reală.

Spectacolul se joacă cu publicul aşezat pe două rânduri de gradene, şi cu actorii plasaţi ca într-un fel de groapă cu lei. Groapa, prevăzută cu pământ negru, nu este defel o invenţie nelalocul ei, doar de dragul invenţiei pentru că, la un moment dat, atunci când Alceste dobândeşte irevocabil certitudinea că Célimène îl înşală, anunţă că vrea să o părăsească. Nu, nu pe Célimène, ci groapa în care şi-a consumat până atunci existenţa, dezamăgirile, sincerităţile, ura, acea ură ce l-a făcut să sufere visceral. Alceste recurge la soluţia exilului nu fiindcă s-ar teme de arestarea care ar urma după plângerea lui Oronte, ofuscat nevoie mare din cauza faptului că Alceste i-a criticat în termeni duri sonetul, ci deoarece cel marcat iremediabil de mizantropie nu mai suportă minciuna, ipocrizia, făţărnicia, abandonarea oricărei reguli de omenie, sinceritate şi bun simţ.


FOTO Laurian Popa

Mizantropul FOTO Laurian Popa

În spectacolul de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici „ din Arad fiecare personaj este silit să se privească pe sine în oglindă. Într-un anume fel suntem obligaţi să o facem şi noi, spectatorii. Numai că doar Alceste o face, în timp real, cu adevărat. Minute bune, înainte de rostirea primei replici, acesta se priveşte pe sine în oglindă. Mai departe, oglinzile funcţionează preţ de aproape două ore cu intenţia clară de a evidenţia, sublinia, ridica la putere simbolică adevărul. Ascuns, pervertit, ascuns, dar care chiar şi astfel iese la iveală.

Între personaje se angajează veritabile lupte corp la corp, lupte pe viaţă şi pe moarte. Spectacolul este construit, cum anticipam, în tonurile şi nuanţele unei violenţe extreme, duse până la ultimele consecinţe. Orice urmă de respect al acelor atât de greu explicabile les bienséances este dinamitată, la fel cum ajunge să fie dinamitat însuşi decorul. El se rupe, se sfarmă, devine arşice în faţa noastră. Clipocitul de apă care ne întâmpină cu insistenţă la intrarea în sala de spectacol se transformă în ploaie, numai că apa nu poate spăla de această dată aproape pe nimeni. Atât de murdare sunt mai toate personajele încât salvarea lor este de-a dreptul imposibilă.

În urmă cu doi-trei ani, atunci când a montat la Teatrul Mic Deşteptarea primăverii, Vlad Cristache a intenţionat să facă din spectacolul său un „un poem rock“ A apelat la muzica live a formaţiei Firma şi a lui Daniel Rocca. De data aceasta, Mizantropul ia aspectul unui show rock. Personajele sunt înzestrate cu microfoane, cântă, Philinte este investit cu funcţii de entertainer. Actorii sunt supuşi unui veritabil tur de forţă. Totul se joacă la tensiuni înalte, iar regizorul le acordă celor din distribuţie credit total.


FOTO Laurian Popa

Mizantropul FOTO Laurian Popa

Trece un veritabil test de profesionalitate Alex Mărgineanu, interpretul rolului titular. Prezent în scenă aproape pe tot parcursul celor două ore de spectacol în ipostaza de protagonist, de martor, de judecător, dar, mai presus de toate, de om care arde, suferă din cauza sincerităţii sale. Îi judecă pe alţii, îi urăşte, dar nu se iartă nici pe sine însuşi. Câteva apreciabile momente de virtuozitate marchează Ovidiu Ghiniţă al cărui Oronte se află în pragul unor iminente crize de epilepsie când nu îi este apreciat deloc sonetul ori când află că nu a scăpat nici el poftei pantagruelice de bârfă a lui Célimène. Excelent interpretată de Michaela Prosan care, cu ocazia aceasta, dovedeşte că este mult mai mult decât ceea ce înseamnă „o vedetă Pro TV“. Este o veritabilă actriţă de teatru. La cote remarcabile de profesionalitate evoluează Andrei Elek care surprinde fără exagerări toată făţărnicia lui Philinte, Iulia Dinu (Eliante), Cecilia Lucanu Donat (care punctează eficient răutatea incurabilă a lui Arsinoé), Ştefan Statnic (Acaste), Robert Pavicsits (Clitandre) şi Călin Stanciu (Du Bois).

Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad - MIZANTROPUL de Molière; Trdaucerea: Doru Mareş; Regia artistică: Vlad Cristache; Scenografia: Andreea Tecla şi Mădălina Niculae; Light design: Lucian Moga şi Cornel Dume; Cu: Alex Mărgineanu (Alceste), Andrei Elek (Philinte), Ovidiu Ghiniţă (Oronte), Michaela Prosan (Célimène), Iulia Dinu (Eliante) Cecilia Lucanu Donat (Arsinoé), Ştefan Statnic (Acaste), Robert Pavicsits (Clitandre), Călin Stanciu (Du Bois); Data premierei: 5 iulie 2019

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite