INTERVIU Crina Semciuc: „Mama îmi zicea: «Tu-l ai doar pe Doamne-Doamne»“

INTERVIU Crina Semciuc: „Mama 
îmi zicea: 
«Tu-l ai doar pe Doamne-Doamne»“

Prezenţa Crinei Semciuc pe scenele de teatru a început cu o reprezentaţie pe când avea numai 3 ani FOTO: EDUARD ENEA

În copilărie, când cocheta cu ideea de a juca teatru, Crina Semciuc era sfătuită de mama sa să aibă încredere doar în ea însăşi şi în Dumnezeu. Astăzi, Crina este una dintre cele mai cunoscute şi premiate actriţe din generaţia sa.

Pe Crina Semciuc, majoritatea oamenilor o ştiu fie dintr-o reclamă celebră, la vremea ei, promovând o reţea de telefonie mobilă, fie dintr-un serial pentru adolescenţi, ce provoca furori, cu ani în urmă, printre telespectatorii Pro TV. Puţină lume ştie că a câştigat un premiu UNITER sau că a tocat scenele teatrelor din Bucureşti, în roluri despre care poţi vorbi până te prinde dimineaţa. Începută ca o variantă a pasiunii pentru balet, actoria a fost pentru ea, mai degrabă, un drum denivelat. Iar depresia plecării de acasă, nemulţumirile faţă de majoritatea profesorilor ce s-au perindat pe la catedrele din faţa ei, neliniştile şi nesiguranţa actorului au fost contrabalansate doar de câteva momente magice. Momente în care scena s-a transformat în centrul Universului, iar teama celui aflat în faţa spectatorului s-a metamorfozat în ceea ce femeia Crina Semciuc descrie, zâmbind, ca fiind „puterea“.   

 

„Weekend Adevărul“: Acasă, la Galaţi, ai făcut Liceul de Actorie. Ai simţit scena ca pe ceva necesar sau s-a întâmplat, pur şi simplu?

Crina Semciuc: Nu, nu, s-a întâmplat. Am fost, şi continui să fiu, un copil extrem de emotiv. Lipseam la orele de istorie tocmai pentru că profa ne ridica în picioare şi ne punea să citim lecţia tare, în faţa întregii clase. Iar eu eram obsedată de balet. Atât mă interesa. Am făcut patru ani gimnastică, special ca să pot da la balet. Şi, când trebuia să intru la clasa specială, într-a opta, s-a desfiinţat cursul. Peste vară, aşa, nici n-am ştiut. Am fost obligată să mă mut la şcoală normală, unde nu am reuşit niciodată să mă acomodez, să mă integrez, nimic. A venit mama la mine şi mi-a spus: „Mă, copilule, uite, la Liceul de Artă e o clasă de actorie. De ce nu te duci acolo?“.

Căuta ceva potrivit pentru un copil emotiv.

Da. Ştia că nu mă simt bine într-o şcoală d-asta clasică, generală.

Dar, înainte de balet, le dăduseşi părinţilor vreun indiciu că ai avea nevoie de ceva mai orientat spre partea emoţională?

Mama, fiind actriţă la Teatrul Muzical din Galaţi, mă lua cu ea la teatru. Prima mea apariţie, dacă poţi să-i spui aşa, a avut loc când aveam 3 ani. Trebuia să strig, într-o piesă: „Mama, mama!“. Plângea lumea în sală, plângea actriţa, am plâns şi eu, normal. A fost o întâmplare. Era un alt copil care trebuia să apară în spectacol, dar se îmbolnăvise şi nu aveau pe cine să pună. Cum eram tot timpul pe acolo, ştiam traseul, tot, m-au încercat pe mine.

Deci fuseseşi deja introdusă de mama ta în lumea teatrului?

Da. Eram foarte ataşată de lumea asta. Simţeam foarte multă emoţie printre oamenii aceia. Chiar şi o chestie banală, cum era asta cu „Mama, mama!“, pentru mine însemna enorm. Mă simţeam sfâşiată. Până intram pe scenă, mergeam dintr-un capăt în altul, apoi mă propteam în centru, ţinându-mă de mama mea şi ziceam cuvintele alea: Doamne, la final tremuram toată!

„Am rămas singură, a nimănui“

Se întâmpla din cauza prezenţei oamenilor, a publicului? Te întreb asta şi apropo de ce-mi spuneai mai devreme despre profesoara care te ridica în faţa celorlalţi.

Se poate să fie. Nici nu contează atât de mult, pentru mine mai important a fost că aşa am început. Acela a fost momentul. Am mers la liceu, am dat examenul şi am intrat.

Te-a ajutat faptul că ai urmat cursuri de actorie în două cicluri de învăţământ diferite, şi la liceu, şi la facultate?

Măi, nu prea. Şi asta din cauză că, la liceu, am avut foarte mulţi profesori şi nu am reuşit să rămân cu mare lucru de la vreunul dintre ei. Dar am reuşit să-mi fac un repertoriu pentru facultate. Am învăţat uşor-uşor să comentez un spectacol, a început să-mi placă. În ultimul an, în clasa a XII-a, a venit ca profesor la noi Cristian Gheorghe, un actor tânăr, care abia terminase facultatea. A început să lucreze cu noi, să facă nişte exerciţii de cunoaştere, cam ce se făcea la facultate. Cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că vreau să fac asta mai departe, să mă duc la facultate la Bucureşti.

Deci, revenind, a fost actoria vocaţie sau nu?

În niciun caz. Tot ce visam să fac era balet.

Şi ai mai făcut balet de atunci?

Nu, din păcate. De atunci, din clasa a opta. Fusesem selectată pentru Bucureşti, însă ai mei nu au vrut să mă lase să plec. Am rămas în Galaţi şi, după problema cu clasa de balet, simţeam că am rămas singură, a nimănui. Mă buşea plânsul de fiecare dată când intram în sala de balet.

De ce nu te-au lăsat ai tăi la Bucureşti?

Pentru că eram prea mică. Şi au avut dreptate, să ştii. Când am ajuns la Bucureşti, Doamne, a fost ceva horror! Mă duceam la fiecare sfârşit de săptămână acasă şi duminica, atunci când trebuia să mă întorc la Bucureşti, le plângeam părinţilor din uşa trenului şi le spuneam că eu nu mai vreau să plec niciodată.

Te simţeai singură?

Da. Bine, eu am şi crescut într-o familie foarte numeroasă: mama, tata, fratele, sora, mamaia… 24 din 24 de ore era cineva acasă. Şi aveam un gen de comunicare cu ei.

Şi aici…

Aici era tot timpul casa goală, nu aveam cu cine să vorbesc. Îi sunam non-stop pe ai mei şi vorbeam la telefon cu orele. Nu era ca şi cum i-aş fi avut în faţă. Îmi amintesc când am mâncat prima masă singură. Detalii din astea, de pot zice oamenii că eram răsfăţată. Ei, bine, nu eram răsfăţată, pur şi simplu mi-am dat seama că nu mâncasem niciodată singură până atunci. M-a buşit plânsul şi am sunat-o pe mama: „Cum să mănânc eu singură?“. Pentru că la mine acasă era tot timpul cineva prin preajmă. M-am acomodat foarte, foarte greu. Venisem şi din provincie cu un fel de sensibilitate care în Bucureşti pare prefăcută. La modul în care dacă mă lovea cineva pe stradă, în mers, îi spuneam: „Îmi cer scuze“.

 

„Înainte eram doar Crina, acum mulţi au impresia că mi s-a urcat la cap“

Când ai început să te simţi mai bine în pielea ta, în Bucureşti?

 

A câştigat premiul UNITER

Numele: Crina Semciuc

Data şi locul naşterii: 8 ianuarie 1986, Galaţi

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera:

A absolvit Liceul de Artă, secţia „Actorie“, din Galaţi, în anul 2005.

A urmat apoi cursurile Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, din Bucureşti.

În 2006, a debutat în televiziune, jucând în filmul „Mincinoasa“, difuzat pe postul Acasă TV. Ulterior, în 2007, a interpretat rolul Oliviei din serialul „Cu un pas înainte“ de la Pro TV.

În 2007, a devenit emblema Campaniei de promovare a programului „Sibiu, Capitală Culturală Europeană“.

A interpretat roluri în piese de teatru precum „Năpasta“, „Leonce şi Lena“ şi „Oarba“, dar şi în filme de lungmetraj ca „Rocker“, „Funeralii fericite“ şi „California Dreamin’“ .

A primit, în 2010, premiul UNITER pentru cel mai bun debut în teatru pentru rolul Lena din piesa „Leonce şi Lena“.

Locuieşte în: Bucureşti

În semestrul doi al primului an. Dar îmi plăcea mai mult să stau cu prietena mea, Ana, să vorbim, să-mi explice.

Dar cu actoria, cum ai reuşit integrarea?

Am filmat din primul an. Şi mă simţeam foarte bine pe platoul de filmare, pentru că oamenii ăia mă luau direct ca pe un om mare. Îmi doream să fug de la facultate ca să ajung la filmări. Era şi situaţie diferită: acolo dădusem probe de preselecţie şi le câştigasem încrederea. La facultate nu am reuşit asta.

De ce?

Lipseam poate prea mult. Nu reuşeam să mă deschid. Eu nu vorbesc foarte mult despre mine, ceea ce a creat impresia asta, multor oameni, că aş fi o persoană foarte puternică. Mă atacau pe unde apucau şi faptul că nu reacţionam le dădea impresia, bănuiesc, că sunt superficială. Chiar şi acum am problema asta. Scutul meu de apărare e foarte mare. Acum e chiar mai rău. Înainte eram doar Crina, acum mulţi au impresia că mi s-a urcat la cap tot ceea ce am făcut. Dar n-are treabă una cu alta.

„Horaţiu Mălăele a fost un cadou“

Crezi că ai învăţat actoria practicând-o direct, în loc să o înveţi la şcoală?

Filmul, da, cu siguranţă. Meserie am învăţat direct pe platou. Dar încă mai am nevoie de un regizor care să mă îndrume. Asta cu adevărul în film e cam pe muchie de cuţit. De multe ori ceea ce simţi tu este prea mult sau prea puţin faţă de ceea ce este nevoie în filmul respectiv.

Dar cu noţiunile din teatru a fost diferit?

Puţin diferit. Eu mă axasem deja pe film, când l-am întâlnit pe Horaţiu Mălăele, care a fost un cadou pentru mine. M-a ajutat să mă deschid, să fiu conştientă de cum arăt, cum sunt.

Aveai tentaţia asta, să te ascunzi, să treci în planul doi?

Da, da. Pentru că în momentul în care simţi că nu eşti înţeleasă sau percepută corect de către oameni, îţi formezi o serie de complexe. Iar complexele astea nu ştii cum te atacă.

Ai avut vreun profesor la facultate de care să te simţi ataşată?

Marius Gâlea. Cu el am putut să mai discut. Şi a încercat să ne înţeleagă, Dar, aşa, din păcate, şi chiar o spun, din păcate, nu am avut un ataşament extraordinar faţă de profesori.

Din ce-mi spui pare că facultatea nu a avut o influenţă deosebită în cariera ta.

Nu prea. Mult mai mare influenţă au avut cei pe care i-am întâlnit pe scenă sau în platoul de filmare. Mai respectată m-am simţit de doamnul Victor Rebengiuc, de exemplu. Lucrul cu oamenii a contat enorm. Am avut nevoie de cineva să mă echilibreze, să-mi dea un drum.

Puterea transferată

Ţi se pare că în România lipseşte pedagogia actoriei?

Se poate, dar gândeşte-te că înainte erau 10 locuri la „Actorie“. Altfel se lucra cu studenţii de atunci, altfel se lucrează astăzi cu 50.

Ai 27 de ani. Ai avut până acum vreun spectacol în care să simţi că te afli în locul potrivit, că eşti acolo, pe scenă, aşa cum ţi-ai dori?

Când jucam pentru Horaţiu Mălăele şi la „Năpasta“, regizată de Radu Afrim. Sunt total diferite. Când urcam pe scenă eram conştientă de ce fac şi ce putere am. Dar era puterea transferată de oamenii aceia, care mi-au dat încredere.

Când ai acceptat definitiv să fii actriţă?

Nici nu ştiu. Doamne-Doamne mi-a dat aşa o putere… Trec peste tot ce mă macină şi reuşesc să continui.

Că tot ai zis de „Doamne-Doamne“, pui mare preţ pe credinţă?

Pun. Mama îmi zicea: „Mămică, toată lumea vine cu ceva. Unii vin cu bani, cu o familie foarte puternică, tu nu faci parte din nicio categorie. Tu-l ai doar pe Doamne-Doamne“. Şi lucrurile astea au intrat în sufletul meu. Şi de fiecare dată, fie că mi-e bine, fie că mi-e rău, ridic privirea acolo, în sus.

 

„Pe scenă nu e ca-n viaţă, să-ţi dai seama că ai greşit, te opreşti şi te întorci“

Crina Semciuc, în rolul din „Năpasta“, în regia lui Radu Afrim

Cât de importante sunt repetiţiile pentru un actor?

Eu am o siguranţă mult mai mare când repet înainte. Ajung mult mai uşor în punctul în care stăpânesc lucrurile cum ar vrea regizorul, intru mult mai uşor în lumea lui şi am timp să prind lucruri de care are nevoie personajul. În film, din experienţa mea, nu se prea fac repetiţii. Înveţi un text foarte bine, după care creionezi nişte idei pe care ţi le spune regizorul înainte şi intri în filmare. E foarte important pentru un actor să aibă repetiţii. Tu, ca regizor, vrei să mă introduci pe mine, actor, în lumea ta. Nu invers. Şi atunci eu trebuie să ştiu exact ce-ţi doreşti de la mine.

Nu ţi pare ciudat, pentru cineva care e învăţat la şcoală tehnici de a intra în pielea personajului, că majoritatea cineaştilor români par a-i pune pe actori să facă un fel de drum înapoi? Senzaţia, în majoritatea filmelor româneşti, este că actorilor li se cere, de fapt, să se joace pe ei înşişi, ca oameni normali.

Eu mă lupt de mult timp cu chestia asta. Dacă te uiţi la filmele americane, ca să fac o mică comparaţie, vei observa că şi acolo se vorbeşte normal, numai că, pe lângă normalitatea asta a intonaţiei, găseşti foarte multă „carne“. În multe din filmele româneşti lipseşte conceptul de „lume“ pe care un regizor ar trebui să
ţi-l ofere. Problema nu este că se vorbeşte prea mult, ci că totul este foarte minimal, de la imagine, la muzică... Tu dacă îmi iei totul, muzica, ţinuta, culoarea, o să sfârşeşti prin a nu mai şti cum să mă apuci.

E depersonalizat actorul în tipul ăsta de filme?

Sincer, mie nu-mi ia nimic. Doar simt că mă plasează prost în context. Şi mai e o problemă. Cea mai mare problemă în România nu este calitatea filmelor, ci cât de puţine genuri cinematografice sunt abordate. N-ai de unde să alegi. Nu avem industrie. Se mai întâmplă ceva-ceva, dar foarte uşor. Chiar şi în filmele astea mai noi, revendicate ca fiind comedii, vezi că regizorului i-a fost cumva teamă să meargă până la capăt în demersul lui. Vezi numai schelete, parcă incomplete, de multe ori fără context, trecut sau viitor. Filmele româneşti seamănă foarte mult cu proza scurtă.

E vreun film românesc din aşa-zisul „Nou Val“ care să te fi impresionat?

Ştiu că o să zic o prostie, care să-mi dea peste cap mare parte din tot ce am zis până acum, dar mi-a plăcut enorm „Aurora“, al lui Cristi Puiu. Mi-a dat o stare. M-a prins, mă uitam la el şi nici nu mi-am dat seama cum au trecut trei ore. Asta cred că ar trebui să facă un film bun.

„Încet-încet, simt că mă aşez“

Faci diferenţe emoţionale între teatru şi film?

Da, da. Bine, eu nici n-am lucrat cu cei mai buni din film. Dar ca transfer regizor-actor, teatrul e clar pe plus. Am lucrat foarte mult la anumite roluri, luni întregi, şi în timpul ăsta ceva s-a modificat în interiorul meu. În film, n-am avut timp. Am învăţat replicile acasă şi m-am dus pe platou cu emoţiile mele, Crina, emoţii care nu prea aveau treabă cu personajul.

Cum eşti înainte de intrarea pe scenă?

Întotdeauna vreau să fug. Că nu ştiu nimic, că nu pot să fac nimic, astea îmi trec prin cap. Am o durere de stomac îngrozitoare. Încep să mă liniştesc după prima replică. Şi apoi, pe măsură ce spectacolul curge, simt că încep, încet-încet, să mă aşez. După ce termin, refac traseul şi-mi dau seama unde am greşit. Pe scenă nu e ca-n viaţă, să-ţi dai seama că ai greşit ceva, te opreşti şi te întorci. Nu, pe scenă dacă am ţipat, trebuie să-mi duc până la capăt acel ţipăt.

Cine e etalonul la care te raportezi, la finalul piesei, pentru a afla dacă a fost bine sau nu?

Colegii. Logodnicul meu, când poate veni. Dar, în general, colegii de scenă şi, uneori, regizorul.

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările