Despre corp şi alte nelinişti teatrale (I)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Teatru

Cei doi ani de izolare pandemică au fost resimţiţi de unii oameni ca un spaţiu-timp constrângător, ce a pus în aşteptare trăirea socială autentică şi creativitatea. Alţii au acceptat provocarea şi au reflectat la acest nou fel de a te raporta (mediat) la lume, cu creşterea exponenţială a relaţionării şi a cunoaşterii virtuale.

Oricum vom fi trecut peste această încercare de sorginte medicală, dar cu consecinţe societale majore, am trăit apoi bucuria regăsirii comunicării fizice, după ce izolarea ne-a privat de ceea ce înseamnă însăşi esenţa umanităţii, adică apartenenţa la marea canava a lumii, integraţi fiind alături de atâtea alte lucruri create de civilizaţia umană şi mai ales de atâtea alte corpuri umane.

De aceea m-a bucurat de două ori să particip la ediţia de anul acesta a Festivalului Euroregional de Teatru de la Timişoara. O dată, fiindcă a fost o premieră pentru mine, întrucât nu am participat anterior la aceste întâlniri teatrale (cvasi)balcanice, organizate, din 2008, de Teatrul Maghiar de Stat din capitala Banatului. Şi apoi, pentru că am constatat că acesta este un festival ce priveşte prestaţia actoricească în integralitatea mijloacelor ei, de la puternica expresie corporală la cea verbală/muzicală.

Nu m-a speriat numărul ediţiei, a 13-a, aşa cum nu s-au lăsat intimidaţi de premoniţiile lui nici ticluitorii programului Festivalului, echipa condusă de directorul Teatrului Csiky Gergely, actorul Balázs Attila.

Sanda Vişan - În America, unde această superstiţie e puternică, nu există etajul 13 la nicio clădire, cum ştiţi probabil. Aţi acceptat provocarea acestui număr, ca pe o mănuşă aruncată?

Balázs Attila - La numărul 13 ne-am tot gândit doi ani, atât cât am amânat festivalul, aşa că ne-am obişnuit cu el. Ne-am gândit la varianta de a sări numărul, dar acum ne-a devenit foarte prietenos. Poate ajunge la posteritate acest festival...

Sanda Vişan - Vă urez să ajungă!

Balázs Attila - Aşa că nu am vrut să-i încurcăm pe cei care se vor ocupa de festival în viitor. N-am fost superstiţioşi, deci.

Sanda Vişan - N-aţi fost superstiţioşi, dar aţi fost nevoiţi să aşteptaţi doi ani. Ce efect a avut acest lucru asupra organizării?

Balázs Attila - În fiecare an am organizat - măcar în cap- câte un festival şi ne-au rămas oferte şi pentru această ediţie. Iar în pandemie am păstrat legătura cu trupele.

Astfel pregătite pentru întâlnirea cu publicul timişorean, pentru perioada 22-29 mai 2022, trupe de teatru din 12 ţări au adus în sălile Palatului Culturii, la Centrul de Cultură şi Artă Timiş şi în aer liber, în diverse locuri din oraş, 25 de spectacole, care au atras, ne spun organizatorii, peste 3000 de spectatori (estimare prea modestă, după părerea mea).

Despre câteva din temele ce tulbură spiritele lumii de azi, precum identitatea individului, cu subtemele sale boala şi bătrâneţea, sau destinul, omul în faţa furtunilor istoriei, cum sunt războaiele, relaţia individului cu sistemele sociale au vorbit, în formule artistice variate, spectacolele invitate din Ungaria, Croaţia, Macedonia de Nord, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Slovenia, Bulgaria, Ucraina, Italia, Franţa, Germania şi, desigur, România. Toate producţiile au fost selectate cu gândul de a sluji ideea centrală a festivalului, aceea de reconstrucţie a legăturii publicului cu preaplinul de viaţă al teatrului, mai ales după hiatusul pandemic, întrucât arta Thaliei este indiscutabil un puternic mijloc de coeziune umană, comunitară.

Balázs Attila - La începutul începutului am pornit de la ideea de a face la Timişoara un festival cu teatre ale celor trei ţări vecine, Serbia, Ungaria şi România, din euroregiunea Banatului, între Mureş, Tisa, Dunăre şi Criş. De la ideea Banatului istoric am pornit.

Sanda Vişan - Adică Banatul din perioada Imperiului Habsburgic, presupun. Dumneavoastră aţi organizat festivalul de la prima ediţie?

Balázs Attila - Da. Festivalul s-a născut odată cu fiul meu. Eu am dat şi numele festivalului. Înaintea noastră a fost o încercare, când au fost invitate un teatru din Ungaria şi unul din Serbia, dar acela nu era un festival.

Teatru

Din prima zi a TESZT 2022 am perceput accentul pe care selecţionerii festivalului l-au pus pe corp (actoricesc, uman), ca loc central de expresie artistică. Iar după atâta virtual, această percepţie a fost reconfortantă, chiar dacă nu pandemia a fost cauza acestei alegeri a organizatorilor. Mă voi opri aici la câteva dintre producţiile de vârf prezentate publicului din Timişoara, ce reprezintă, implicit, un elogiu adus trupului purtător de semnificaţii.

Primul spectacol al festivalului a fost (aveam să constant) şi unul din punctele tari ale acestei întâlniri teatrale timişorene: o simfonie a corpurilor, cele ale performerilor Trupei ungare Forte, a Teatrului “Castelul Panon” din Veszprem. Ei au evoluat sub bagheta regizorală a lui Horváth Csaba, pe muzica live a Trioului Lukács Miklós Cimbiosis, în Balade scurte, sângeroase, scenariu alcătuit după idei din opera lui Ady Endre, considerat a fi cel mai mare poet maghiar al secolului al XX-lea.

Nici un cuvânt rostit de actori, în acest spectacol de teatru fizic, dar ce dialog viu între personaje! Ce sentimente puternice au oamenii obişnuiţi din aceste povestiri şi cât de bine le exprimă prin intensitatea gestului (coregrafic) bine stăpânit! Conflictele lor interioare şi interpersonale explodează în atracţia sau ciocnirea corpurilor, în gestul frânt. Nici o unduire a braţului, nici o mângâiere în această lume dură, a conflictelor fruste. Doar mişcările angulare şi forţa acrobatică a saltului “mortal” formulează relaţiile conflictuale dintr-o familie de surdo-muţi (ce se destramă din cauza trădării soţiei) şi din dificultăţile ulterioare ale tatălui de a-şi creşte fiica, ce aude, cântă şi visează la o carieră muzicală, dar sfârşeşte unde (tatăl) nu şi-ar fi dorit.

Pentru a pecetlui caracterul “tare” al deschiderii festivalului, organizatorii au programat în aceeaşi seară şi (re)întâlnirea publicului cu superproducţia Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara, Tragedia omului. Lucrând cu scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul Vasile Şirli, colaboratorii alături de care a semnat epocalul Faust de pe scena Teatrului Naţional din Sibiu, regizorul Silviu Purcărete a reuşit performanţa de a reda grandoarea ideatică şi simbolică a piesei scriitorului maghiar Madách Imre, în spaţiul scenic redus, de vreo 25 m2, al Sălii mari a teatrului.

Într-o versiune actualizată a textului clasic, regizorul, împreună cu dramaturgul Visky András aduc în scenă povestea omului, de la biblica izgonire din Rai, a lui Adam şi a Evei, până la aventura astronautică a modernităţii. Sunt alese câteva mari momente de cotitură ale omenirii, pentru a desena intrarea acestui cuplu primordial şi a urmaşilor lui (nenumăraţi), în chingile istoriei, de la conflictele din antichitate, la perioada cruciadelor şi de la sângeroasa revoluţie franceză, până la decăderea modernă a unei Eve de consum.

Iar însoţitorul permanent al acestei căderi în istorie a omului este Diavolul, aici multiplicat în trei apariţii identice, cu o imagine de mafiot american din era prohibiţiei. Acest personaj întunecat trage sforurile tuturor confruntărilor fizice sau de idei, în care eroii şi masele se lasă antrenaţi, cu convingerea vană că îşi exercită liberul arbitru. Într-o lume în care Dumnezeu a obosit de propria sa creaţie şi nu (mai) vorbeşte decât la final, cu o voce de androgin, integrând şi lucrarea Diavolului, ce pare stăpânul absolut al jocului, în planul său divin pentru această omenire fără scăpare.

Vorbele schimbate între personaje alcătuiesc eşafodajul semnificaţiilor spectacolului în egală măsură cu expresivitatea corporală a acestei trupe de actori excelent antrenaţi fizic, pentru a exprima pulsiunile şi sentimentele ce determină evoluţia conflictelor desfăşurate într-un spaţiu carceral, imagine în mic a lumii largi.

Sanda Vişan - Cum aţi descrie festivalul în câteva cuvinte?

Balázs Attila - Mă gândesc la problematica şi la viziunea noastră, ne interesează problemele mari ale omenirii, privite într-o manieră mai speciala. E şi o chestiune de feeling.

Sanda Vişan - Cu alte cuvinte, festivalul se cam identifica, într-un fel, cu gusturile dv.?

Balázs Attila - Nu neapărat, fiindcă suntem o echipă şi avem fiecare gusturi diferite. Mie, personal, poate să nu-mi placă, dar asta nu înseamnă că festivalul trebuie să renunţe.

Sanda Vişan - Vorbeaţi de euroregiunea balcanică. Ce caută atunci aici trupe din Franţa, de pildă?

Balázs Attila - Specificul festivalului nostru, cam de la a cincea ediţie, este invitarea trupelor bune din Balcani. Urmărim ce fac creatorii din această zonă, precum Urbán András sau Kokan Mladenovici. În timp, am extins selecţia, că ne era cămaşa prea mică. Am fost la festivaluri din Balcani şi am văzut trupe care aveau legătură cu ceea ce facem noi aici, aşa că le-am invitat.

Selecţia spectacolelor invitate la TESZT 2022, curatoriată de Simona Popovici Donici a inclus şi două remarcabile producţii de dans franceze.

Prima este o operă clasică din repertoriul companiei marii coregrafe Maguy Marin, care a creat May B în 1981. Inspirată de scrierile dramaturgului Samuel Beckett, Marin a imaginat această operă cult a dansului francez contemporan, în care se întrepătrund elementele de coregrafie cu cele de mişcare şi expresie teatrală. O lumină crepusculară învăluie această lume prăfuită a oamenilor mici, cu feţe de lut. Pe scurt, lumea noastră.

De la ţâfnoasele lor înfruntări iniţiale, de tineri mânaţi de forţe primitive, la finala însoţire repetitivă a cuplurilor îmbătrânite, înfrânte de viaţă şi ieşind (din scenă) spre nicăieri, locuitorii acestui univers muribund sunt mânaţi de frici, curiozităţi, uri şi atracţii ce îşi găsesc expresie scenică în mari mişcări colective dizarmonice, dar mai ales în infinitezimale gesturi individuale, care alcătuiesc infinitul tremur înfrigurat al grupurilor.

Pe măsură ce aceste zece personaje mormăitoare evoluează spre călătoria finală, peste grotescul şi agresivitatea iniţială se aşterne subtil un soi de lirism al degradării, singura formă de jubilaţie posibilă în acest univers de cretă.

Câştigătoare a Leului de Aur pentru întreaga creaţie, la Bienala de la Veneţia din 2016, Maguy Marin a scris, prin opera sa May B, un recviem coregrafic al corpului uman înghiţit de neantul interior.

Dacă May B a intrat deja în istoria dansului francez, fiind predat în licee de artă, cea de a doua operă remarcabilă prezentată în Festivalul Euroregional de Teatru de la Timişoara, în 2022 este o compoziţie recentă, întâmpinată deja cu entuziasm de critică şi de directorii de festivaluri. Se intitulează OMMA,de la grecescul “ochi”. Cum altfel? Căci autorul ei nu este doar un coregraf remarcabil, ci şi un maestru al privirii: Josef Nadj, care a studiat istoria artei şi a mişcării teatrale, este şi un apreciat artist vizual şi fotograf.

După cum a mărturisit la sesiunea Q&A ce a urmat reprezentaţiei, în plină pandemie coregraful a organizat un casting pentru dansatori profesionişti din Africa, leagănul omenirii. A ales opt dintre ei şi le-a integrat experienţele artistice diverse (căci ei provin din şase ţări) în acest mare poem epic, dedicat drumului pe care îl străbatem ca să devenim oameni, prin transmiterea moştenirii culturale de la o generaţie la alta.

“Fekete”, “negru”, strigă dansatorii negri, în maghiară, la începutul spectacolului (Nadj s-a născut într-o familie maghiară din Iugoslavia şi a studiat la Budapesta până în 1980, când a plecat în Franţa). Şi aceşti frumoşi zei de abanos dau drumul unei explozii de mişcare. Energie în stare pură! Un corp multiplu, din care fiecare dansator se desprinde, dând frâu liber propriei identităţi, propriei expresii corporale, propriului limbaj. Doar pentru a se realcătui apoi la un alt nivel.

Dacă May B este o melancolică imagine a stingerii unei omeniri obosite, OMMA este o jubilaţie a vieţii unei omeniri tinere. Un joc plin de scântei între imaginaţia individuală şi visul colectiv, proiectând dansul ca pe un posibil punct de echilibru al universului. Şi corpul uman, cu toată încărcătura sa culturală, ca pe acel centru expus privirii, în care întrebarea fundamentală: ce relaţie are omul cu sine însuşi? îşi caută răspunsul.

Nu ştiu dacă a fost în intenţia selecţionerilor, dar îmi place să privesc cele două spectacole regizate de Urbán András, invitate la TESZT 2022, ca pe un pandant alcătuit în jurul ideii de corp, ca locus al tensiunilor sociale, istorice, artistice.

Insurgentul regizor maghiar din Voivodina a alcătuit, alături de trupa Teatrului Naţional Bitola, din Macedonia de Nord, o poveste modernă şi muzicală, History of Motherfuckers, în jurul conflictelor din piesa shakespeariană Coriolanus şi a felului în care diferite dictaturi le-au instrumentalizat de-a lungul timpului, evident în sfera politică. Confruntaţi cu adevărurile aruncate în faţă de eroul cetăţii, oamenii caută scăparea în îndoială şi trec repede la negare şi violenţă, aruncând blamul asupra celui pe care până mai ieri îl preamăreau.

Iar această dialectică a adevărului şi a minciunii, din vechime şi până azi, din lumea largă şi din Balcani, spune, în Istoria ticăloşilor, povestea tensiunii dintre mase şi conducători. O naraţiune care nu poate decât să-l conducă pe omul onest, doborât de mecanismele murdare ale statului, la o stare de disperare ce-l împinge la un simulacru de automutilare socială, o dezgolire violentă şi totală, urmată de o murdărire totală a corpului, cu noroiul (istoriei). Corpul uman glorificat, odată contestat, se dezbracă de convenţiile societăţii şi revine la starea sa biblică, nuditatea, doar pentru a se acoperi din nou, lipsit de speranţă, cu mâzga socială.

Tot de la corpul dezgolit, loc comun în creaţia lui Urbán, porneşte regizorul şi povestea din Cavalerii doamnei excitate, dar într-o manieră (fals) autoironică. Actorii Teatrului Kosztolányi Dezső din Subotica, unde Urbán chiar este director din 2006, se “revoltă” împotriva obsesiei regizorului de a-i tot dezbrăca în scenă şi de a le impune această opţiune, într-un stil dictatorial. Toată această furioasă demascare colectivă, cu aer de defulare individuală, nu omite nici cele mai mici detalii legate de felul în care actorii sunt obligaţi să-şi pună nelimitat corpul nud la dispoziţie fanteziilor regizorului: şi când sunt la ciclu, femeile trebuie să intre goale în scenă, iar bărbaţii s-au săturat să-şi tot arate bărbăţia, spectatorilor din oraşul de vreo 100.000 de locuitori (cum o face enervat unul chiar în mijlocul diatribei). Aşa că se unesc împotriva conducerii şi impun (ca unică excepţie?) revenirea la tradiţia teatrală maghiară din Voivodina. Şi aşa ia naştere opereta de gală sindicalistă din Subotica. Îmbrăcaţi în costume de honvezi şi în rochii cu decolteuri adânci şi fuste ample, actorii şi actriţele dovedesc că sunt capabili să joace cu energia necesară, într-o operetă clasică, cu dansuri şi cântece maghiare pline de pathos naţional şi de vervă tradiţională.

Teatru

Italienii de la compania ImPERFECT DANCERS din Pisa au ales să folosească în creaţia lor din 2018, nu doar propriile corpuri de dansatori profesionişti, ci şi pe cele ale unor oameni obişnuiţi, aduşi în scenă alături de ei. Walter Matteini & Ina Broeckx, fondatorii companiei şi autorii conceptului şi ai coregrafiei, şi-au propus să ajungă la sufletul şi la mintea neprofesioniştilor aflaţi în scenă, care sunt bolnavi de Alzheimer.

Dansatorii lucrează cu asociaţiile locale de Alzheimer şi este evident că trebuie să ne închipuim munca pe care dansatorii o fac înaintea reprezentaţiei, pentru ca bolnavii ce sunt introduşi în spectacol să se obişnuiască atât cu ideea de a se lăsa văzuţi în scenă, cât şi de a colabora cu dansatorii, de a se lăsa atinşi de ei şi ghidaţi în mişcări.

Se ştie că acolo unde vorbele nu mai ajung, muzica şi dansul pot deschide căi de comunicare cu oamenii afectaţi de această boală. În astfel de demersuri, corpurile lucrate ale dansatorilor, alăturate sau lipite de cele sculptate de vârstă, ale bolnavilor reconstituie artistic şi terapeutic ideea omului ca unitate a corpului şi a spiritului. Şi exprimă un fel de speranţă că nu e totul pierdut, chiar atunci când spiritul începe să apună. Prin puterea corpului, prin emoţia mângâierii mai poţi aprinde o scânteie în întunericul ce vrea să cuprindă mintea celor afectaţi. Şi, arătând în scenă această “trezire”, ea devine un argument al artiştilor pentru a determina (oricât de puţin) publicul să devină empatic şi conştient de realităţi ce scapă universului lui zilnic.

Teatru

Din Slovenia a venit cea mai radicală formulă de tratare a corpului , prezentă la TESZT 2022: no title yet şi-a ales ca temă donjuanismul şi a brodat multiple variante ale posibilelor conflicte generate de motivul (a)cuplării, al dragostei şi al surorii ei, moartea, al prădătorului sexual (bărbat sau femeie) şi al (im)posibilei mântuiri.

Teatrul Tineretului din Ljubljana este răsfăţatul festivalurilor internaţionale, care i-au susţinut pe creatorii lui în mult mai mare măsură decât publicul local. Şi aceasta pentru că, încă din anii ’80, acest teatru a devenit sinonim cu experimentul teatral. Şi am avut o mostră la Timişoara, cu acest spectacol de unsprezece ore, care debutează foarte puternic şi încearcă să menţină ritmul demonstraţiei artistice, fără a mai atinge însă concentrata forţă a primelor două ore.

Un remarcabil efort din partea actorilor, dar şi a publicului, cu care experimentează regizorul Tomi Janežič, prezent şi el pe tot parcursul reprezentaţiei, în scena principală (publicul e plimbat şi într-un spaţiu de joc secund, pe intervalele reamenajării scenei mari), cu un laptop din care monitorizează desfăşurarea spectacolului şi intervine în cazul neprevăzutului. Capacitatea de receptare şi de rezilienţă a spectatorilor este testată în acest amplu experiment teatral, la care au contribuit şi actorii, participanţi ei înşişi la alcătuirea canavalei acestor povestiri ce par independente, pentru a se lega în final, în orice caz, ca sens.

Corpul uman, în acest drum lung al puterii (sexuale) şi al (de)căderii individuale, este dezgolit, umilit, aruncat, incizat, penetrat, reificat. Şi de la capăt. Poveştile diferitelor femei din acest mare puzzle sfârşesc în violenţă şi sânge, într-o lume în care puritatea a murit, iar îngerii au sex şi violează. Nimic din ce este propriu violenţei seducătorului nu îi este străin acestui spectacol ce are rezonanţa unui urlet de revoltă faţă de lumea de azi.

Teatru

Desigur că, în cele opt zile ale TESZT 2022, programul a avut şi alte faţete, asupra cărora voi reveni. Dar cred că acest tip de teatru care mizează pe prezenţa fizică a actorului, în care corpul uman este (singur sau nu) purtător de sens reprezintă un aspect ce dă nota caracteristică a festivalului organizat de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely şi de care publicul timişorean, astfel familiarizat cu demersuri teatrale europene de avangardă, ar trebui să fie mulţumit.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite