Cronica de avertizare

Imagini din spectacolul „Tigrul sibian” în regia Gianinei Cărbunariu

În urmă cu câteva luni, a apărut un articol în Adevărul semnat de Doina Papp intitulat „Tigrul sibian şi realitatea noastră tărcată”. Atunci când l-am citit prima dată m-a indispus, dar cu toate astea n-am reacţionat în niciun fel. Mi-am adus aminte de acest text de curând, după ce am văzut la Odeon ultimul spectacol al Gianinei Cărbunariu, „Tipografic majuscul”.

Recitindu-l, îmi dau seama că un astfel de articol nu e doar un caz izolat, ci e simptomatic pentru o mare parte din critica teatrală.

Referindu-se la spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tigrul sibian, autoarea articolului spune că  şi-ar dori să-i vadă pe cei trei actori, Paula Gherghe, Toma Dănilă şi Rolando Matsangos  „pe scenele teatrelor, în spectacole serioase pentru care îi recomandă talentul lor viguros. Deocamdată, îşi exersează doar multiplele disponibilităţi, făcând de toate, trecând prin felurite tipologii, manevrând camera video (accesoriu indispensabil în acest tip de reprezentaţii), ordonând recuzita, şi valorificându-se, în fine, ca actori mai puţin, căci atât le permite teatrul minimalist.”

Fragmentul de mai sus trădează o viziune pe care o credeam depăşită. Aveam impresia că aşa se punea problema în anii ’90. În excelenta sa carte, Surplus de oameni sau surplus de idei, regizorul Theodor-Cristian Popescu afirmă despre acea perioadă ca a fost marcată de o “cultură a succesului şi a capodoperei şi de o viziune a artistului ca lup singuratic, care devin în mod paradoxal o frână în dezvoltarea noilor organisme independente”. Se pare că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Discursul critic autohton e încă îmbibat de astfel de clişee şi stă sub semnul unor polarizări excesive.

Sunt câteva teme la care Doina Papp revine în mod obsesiv pe tot parcursul articolului. În primul rând, delimitarea între spectacole serioase (asociate, fireşte, cu scenele mari) şi spectacolele neserioase, „glumiţe” precum Tigrul sibian. În al doilea rând, ideea că pentru tinerii actori astfel de spectacole nu reprezintă decât o fază intermediară. „Deocamdată exersează”, nu fac teatru adevărat. Asta în cazul în care nu-şi pierd timpul de-a dreptul. Pentru că, aşa cum spune Doina Papp, teatrul minimalist nu-ţi oferă prea multe opţiuni (până nu de mult, criticii preferau termenul “alternativ”, acum o dau cu “minimalismul”, care merge la orice). Păi ce, să manevrezi nişte camere înseamnă să faci actorie? Actoria se face în săli somptuoase în faţa unui public avizat, cu fioruri ruseşti şi vaiete, cu oftaturi şi suspine prelungi.

Discuţia în jurul unor termeni precum „maximalism” şi „minimalism” nu trebuie asociată în mod automat cu  dezbaterea despre independenţi şi instituţionalizaţi. Acesta e un subiect ceva mai complicat şi merită analizat separat. Deocamdată mă voi opri asupra temei care o pasionează pe Doina Papp: mărimea scenei şi felul în care aceasta determină „talentul viguros” al actorilor.  Deşi e banal ce spun, i-aş reaminti că există şi actori care au renunţat la scenele mari în favoarea unor spaţii de joc mai intime. Un exemplu la îndemână este Marcel Iureş, care de ani de zile face roluri extraordinare la Teatrul ACT. Mi-aduc aminte cât de surprins am fost atunci când, în 2004, l-am văzut pe Mihai Călin în Bash. O trilogie contemporană, tot la Teatrul ACT. Singur, într-un decor auster, vorbind unor spectatori aflaţi la câţiva metri de el, Mihai Călin părea mai expus ca niciodată. Şi în acelaşi timp mai bun decât în orice alt spectacol în care l-am văzut.  Nicio legătură cu  acel Mihai Călin care, în rolul lui Ionel, făcea sprinturi pe scena TNB-ului în Take, Ianke şi Cadîr şi care poza în băiatul bun crescut la umbra monştrilor sacri. Spaţiile mici nu garantează valoarea unui spectacol (câte spectacole proaste nu se fac pe astfel de scene!), dar stimulează autenticitatea şi îi ajută uneori pe actori să mai scape de ticuri şi de tuşe groase. Ca să nu mai zic că-i obligă şi pe spectatori la un alt tip de receptare, una mult mai intensă şi mai puţin pasivă. Astfel, ei ajung să simtă că sunt membri ai unei comunităţi (nu doar observatori inerţi) şi destinatari într-un  spaţiu al confesiunii.

Să mergem însă mai departe cu această odă adusă maximalismului şi să vedem cum e expusă opoziţia între scenă mare/scenă mică, rol mare/rol mic, text mare/text mic:

O observ de mai multă vreme pe Paula Gherghe, frumoasă, luminoasă, dezinvoltă, cu insinuări tandre de bun efect, cântă minunat, şi mă tot întreb când o să o văd într-un rol mare pe care îl merită. La fel Toma Dănilă, extrem de comunicativ, ironist subtil, cu o plastică a corpului excelentă şi disponibilităţi multiple în schimbarea registrelor dramatice. Şi Roland se recomandă ca un talent format. E admirabil că ei funcţionează acum într-un program alternativ care complineşte tabloul teatral general, dar pentru cariera lor, pentru înzestrarea lor nativă, e puţin. E puţin şi pentru beneficiul pe care l-ar avea publicul văzându-i, de pildă, pe scena mare a Comediei, mai ales că mulţi continuă să creadă că o generaţie de actori care să-i înlocuiască pe greii de odinioară întârzie să apară. Ea a apărut. Noi trebuie să o vedem şi să o promovăm.

Atât de mult îi apreciază autoarea articolului pe aceşti actori încât le greşeşte numele pe tot parcursul articolului (bine că n-a ieşit Rolando Bloom). Lăsând asta deoparte, mă întreb ce înţelege Doina Papp prin promovare? Promovare înseamnă oare să le spui unor actori că-şi irosesc talentul colaborând cu o regizoare care a contribuit în mod decisiv la schimbarea paradigmei teatrale autohtone şi care e o figură importantă în teatrul european contemporan?

Acest cult provincial al grandorii şi al statutului social e atât de înrădăcinat, încât cronica de întâmpinare a ajuns să fie la noi cronică de avertizare. Dacă Doina Papp ar fi avut ocazia să scrie despre spectacolele lui Grotowski, probabil că i-ar fi zis actorului polonez Ryszard Cieślak: „măi, băiete, tu îţi pierzi timpul prin beciurile astea, pune nişte haine pe tine şi treci şi tu la treburi mai serioase!” 

A promova un actor înseamnă în acest context a-l îndemna spre un sistem artistic ierarhizant şi osificat. De aceea, se aşteaptă „o generaţie de actori care să-i înlocuiască pe greii de odinioară”. Atenţie, aici nu se vorbeşte despre schimbare, ci despre înlocuire. Asta presupune să păstrezi aceeaşi formă, să te fereşti de inovaţie şi să faci ca cel dinaintea ta.   

Bun, până acum e clar: pe de o parte avem actori tandri, luminoşi şi ironişti subtili, pe de altă parte avem o regizoare care se ţine de glumiţe şi care „face teatru din orice îi iese în cale dacă respectivul subiect ar avea şanse să mişte ceva în mentalitatea noastră.” Ideea că Gianina Cărbunariu face teatru din orice îi iese în cale mi se pare de-a dreptul ineptă.

În cazul în care Doina Papp ar fi urmărit cu atenţie evoluţia Gianinei Cărbunariu, ar fi  observat că e unul dintre puţinii oameni din teatrul românesc care are un program coerent şi care gândeşte pe termen lung. În aceste condiţii, mă întreb câţi dintre regizorii noştri mari care montează mari piese pe mari scene au un astfel de program? În afară de câţiva artişti care mai şi riscă din când în când, cei mai mulţi aleargă din teatru în teatru, reşapând aceleaşi spectacole de acum 20 de ani şi fără să se gândească prea mult la publicul lor şi la contextul social în care activează. Asta înseamnă, de fapt, să faci teatru din orice îţi iese în cale. 

Mai îngrijorător este însă faptul că unii dintre actori chiar se simt flataţi de astfel de articole şi se lasă intimidaţi de „autoritatea” criticilor. În urma apariţiei acestui text, a avut loc o ruptură între actorii din Tigrul sibian şi Gianina Cărbunariu. Îmi permit să scriu despre acest lucru tocmai pentru că acest conflict a fost unul public. Una peste alta, cred că această despărţire le-a prins bine atât regizoarei, cât şi actorilor.  Şi eu cred că e benefic pentru un regizor să aibă o echipă cu care să lucreze în mod constant, dar în cazul acesta se ajunsese într-un punct mort.

Imagine din spectacolul „Tipografic majuscul”

Stilul Gianinei Cărbunariu s-a schimbat, era cazul să se schimbe ceva şi în jocul actorilor. Nu poţi să joci în Tigrul sibian  la fel cum o făceai în urmă cu zece ani în Stop the Tempo. Ca într-o relaţie amoroasă, şi aici se instalează rutina şi rigiditatea. Însă după orice despărţire apare şi posibilitatea unei regenerări. Ori acest lucru se vede clar în Tipografic majuscul, un spectacol foarte bun pe care i-l recomand cu căldură şi Doinei Papp. Mai ales că şi aici actorii manevrează camere video.