Aşa că, dacă în urmă cu vreo trei nu eram deloc revoltaţi, ba dimpotrivă, atunci când ne era dat să observăm că marele Oskar Korsunovas plasa povestea conflictelor veroneze ca şi tragedia lui Romeo şi a Julietei sale într-o bucătărie, acolo unde feluriţi membri ai familiilor Capulet şi Montague îşi disputau supremaţia acoperiţi fiind de valuri de făină, de ce nu i-ar fi permis oare tânărului regizor clujean Tudor Lucanu să mute acum conflictul într-o croitorie?

Odată permisiunea dobândită mergem încrezători şi mai departe, recunoscând îndată dreptul inalienabil al scenografei Alina Herescu de a crea o seamă de costume cel puţin curioase. Care mai de care mai originale, mai fistichii, aş spune , recordul absolut fiind deţinut, după părerea mea, de cele cu care e înzestrată Doica. Altminteri excelent jucată de Anca Hanu.  Însoţită peste tot de tânărul Peter (Cristian Rigman), având şi el veşminte stranii. Nu că cele purtate de Romeo, de Mercutio, de Tybalt  (costume pesemne cvasi-orientale, nu franţuzeşti cum zice textul, ci mai curând din lumea legendelor bretone) nu ar deborda la rându-le de excese de originalitate. Sau de ce nu ni s-ar părea cum nu se poate mai normal ca, în locul unor uzate spade, să poată fi utilizate drept arme ale crimei  perechi-perechi de foarfece „babane”? Dat fiind contextul teatral despre care încerc acum eu să dau seamă, iată că îmi îngădui la rându-mi o mică, neacademică licenţă de exprimare. Sperând că ea mi-a fost şi mie pour une fois deja iertată, observ detaliul în conformitate cu care „găselniţa” ca moartea fiecărui personaj e marcată prin sfâşierea unor manechine. Probabil pentru a fi şi în acest mod subliniată intruziunea fatalităţii. Înţeleasă ca formă înnoită de funcţionare a „marelui mecanism”, însă şi ea voit făcută să fie altfel. Care se decontează şi se aude ca atare şi în spaţiul sonor al spectacolului . Spaţiu sonor la a cărui precizare capătă o contribuţie demnă de subliniat muzica datorată lui Şerban Nichifor.

Cred însă că nu aceste strategii  de modernizare, pe alocuri agresive, alteori gratuite sau numai pur, dacă nu cumva chiar de-a dreptul naiv formale, făcute să-ţi ia ochiul şi cu asta- basta, ar funcţiona asemenea unor  puncte de rezistenţă solide al căror rost ar fi acela de a valida ferm artisticeşte montarea clujeană. Cu atât mai mult cu cât pot fi lesne detectabile indicii că aceste „dezvoltări originale” sunt ori nedesăvârşite, ori nu foarte coerente, ori chiar amestecate  cu rezolvări dintre cele mai tradiţionale. Observându-se lesne şi că inovaţiile sunt uneori „trădate” de recursul la o traducere care, deşi adaptată zdravăn de Tudor Lucanu, tot învechită pare, orice ai face.

Începutul spectacolului induce impresia că vechea dispută dintre membrii celor două familii veroneze nu mai e una chiar de foarte mare actualitate. E, cum se zice azi, un conflict „îngheţat”. Şi nici Capulet (Ovidiu Crişan), nici vehementul, categoricul Escalus (Cătălin Herlo) nu încurajează nicidecum vreo încercare de reactivare. Mai izbucnesc, e drept, din când în când, dispute, îndeosebi din voia, din acţiunea, din provocările lui Tybalt (Ionuţ Caras), însă ordinele şefilor celor două familii şi ale soţiilor lor (Angelica Nicoară, respectiv Irina Wintze) sunt clare. Iar încălcarea lor aduce cu sine reacţii vehemente şi pedepse drastice. Nici protagoniştii viitoarelor tragedii nu fac la început proba că ar fi pradă unor energii războinice gata să dea în clocot. Iată, Mercutio (Sorin Leoveanu) e un discoureur, un filosof, manifestându-se la fel de romantic, de melancolic, de în prada unui mal du siècle, precum Hamlet înainte de a fi luat decizia de a răzbuna moartea bătrânului Hamlet. Iar Romeo (Matei Rotaru) e trist, copilăros şi languros, amintind prin toate de Leonce din piesa lui Georg Büchner. Un Leonce avant la lettre pe care în van încearcă „bufonul” Benvolio (Radu Lărgeanu) să-l distreze de vreme ce iubirea lui pentru Rosalina (Diana Buluga) e neîmpărtăşită şi refuzată categoric de aceasta.

De aici, din acest refuz porneşte totul. Căci nefericirea, tragedia, moartea, doliul îşi găsesc originea în aparent izbăvitoarea întâlnire dintre Romeo şi frumoasa Julietă (Sînziana Tarţa). Semn clar că avea mare dreptate Haig Acterian atunci când scria că acţiunea din piesă e consecinţa stării sufleteşti a lui Romeo. Marcată de pofta de iubire. Un adevăr pe care nici montarea de acum nu îl contrazice. Nici nu ar avea, de altfel, cum s-o facă. Că nu se ajunge ori nu se vrea a se ajunge la situaţia în care spectacolul să dobândească forma „unei stări de sonet dramatizată” e cu totul altă socoteală. Nu foarte chibzuită, nici foarte inspirată şi  nici tocmai avantajoasă, după părerea mea. Aceasta însemnând că montării parcă-i lipseşte ceea ce acelaşi Haig Acterian numea „poezia stranie a clipei dramatice”. Pe care, fără doar şi poate ar fi putut-o juca şi Sânziana Tarţa, şi Matei Rotaru şi care, odată adoptată i-ar fi creat mai mult spaţiu de manifestare şi părintelui Lorenzo (Cornel Răileanu). Mult mai vizibili putând să fie şi Balthasar ( Miron Maxim), dar şi Abraham (Ruslan Bârlea).

Tudor Lucanu pare înclinat să favorizeze „virulenţa acţiunii”, nu atât starea. O virulenţă de a cărei concretizare e responsabil nu doar Tybalt, ci şi mai antipaticul ca oricând Paris (Adrian Cucu).

Dincolo de toate, e evidentă bucuria jocului actorilor clujeni. Satisfacţia de a juca povestea Julietei şi a lui Romeo. Vremea profunzimilor va veni, probabil, cu o ocazie viitoare.          

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- ROMEO ŞI JULIETA de William Shakespeare; Traducerea: Virgil Teodorescu şi Şt. O. Iosif; Adaptare de: Tudor Lucanu; Regia: Tudor Lucanu; Scenografia: Alina Herescu; Muzica: Şerban Ursachi; Coregrafia: Vava Ştefănescu; Cu: Sânziana Tarţa, Matei Rotaru, Anca Hanu, Cornel Răileanu, Sorin Leoveanu, Ionuţ Caras, Adrian Cucu, Radu Lărgeanu, Ovidiu Crişan, Angelica Nicoară, Irina Wintze, Cătălin Herlo, Cristian Rigman, Miron Maxim, Diana Buluga, Ruslan Bârlea; Data premierei: 25 iunie 2016