De vreme ce nimeni nu mai pune demult la îndoială realitatea aserţiunii potrivit căreia Shakespeare ar fi un autor de gumilastic, nimic nu ar mai trebui nici să ne mire, nici să ne şocheze atunci când îi vedem piesele montate pe scenă
Aşa că, dacă
în urmă cu vreo trei nu eram deloc revoltaţi, ba dimpotrivă, atunci când ne era
dat să observăm că marele Oskar Korsunovas plasa povestea conflictelor veroneze
ca şi tragedia lui Romeo şi a Julietei sale într-o bucătărie, acolo unde feluriţi
membri ai familiilor Capulet şi Montague îşi disputau supremaţia acoperiţi
fiind de valuri de făină, de ce nu i-ar fi permis oare tânărului regizor
clujean Tudor Lucanu să mute acum conflictul într-o croitorie?
Odată
permisiunea dobândită mergem încrezători şi mai departe, recunoscând îndată
dreptul inalienabil al scenografei Alina Herescu de a crea o seamă de costume
cel puţin curioase. Care mai de care mai originale, mai fistichii, aş spune ,
recordul absolut fiind deţinut, după părerea mea, de cele cu care e înzestrată
Doica. Altminteri excelent jucată de Anca Hanu.
Însoţită peste tot de tânărul Peter (Cristian Rigman), având şi el veşminte
stranii. Nu că cele purtate de Romeo, de Mercutio, de Tybalt (costume pesemne cvasi-orientale, nu franţuzeşti
cum zice textul, ci mai curând din lumea legendelor bretone) nu ar deborda la
rându-le de excese de originalitate. Sau de ce nu ni s-ar părea cum nu se poate
mai normal ca, în locul unor uzate spade, să poată fi utilizate drept arme ale
crimei perechi-perechi de foarfece
„babane”? Dat fiind contextul teatral despre care încerc acum eu să dau seamă,
iată că îmi îngădui la rându-mi o mică, neacademică licenţă de exprimare.
Sperând că ea mi-a fost şi mie pour une
fois deja iertată, observ detaliul în conformitate cu care „găselniţa” ca
moartea fiecărui personaj e marcată prin sfâşierea unor manechine. Probabil
pentru a fi şi în acest mod subliniată intruziunea fatalităţii. Înţeleasă ca
formă înnoită de funcţionare a „marelui mecanism”, însă şi ea voit făcută să
fie altfel. Care se decontează şi se aude ca atare şi în spaţiul sonor al
spectacolului . Spaţiu sonor la a cărui precizare capătă o contribuţie demnă de
subliniat muzica datorată lui Şerban Nichifor.
Cred însă că
nu aceste strategii de modernizare, pe
alocuri agresive, alteori gratuite sau numai pur, dacă nu cumva chiar de-a
dreptul naiv formale, făcute să-ţi ia ochiul şi cu asta- basta, ar funcţiona
asemenea unor puncte de rezistenţă
solide al căror rost ar fi acela de a valida ferm artisticeşte montarea
clujeană. Cu atât mai mult cu cât pot fi lesne detectabile indicii că aceste
„dezvoltări originale” sunt ori nedesăvârşite, ori nu foarte coerente, ori
chiar amestecate cu rezolvări dintre
cele mai tradiţionale. Observându-se lesne şi că inovaţiile sunt uneori
„trădate” de recursul la o traducere care, deşi adaptată zdravăn de Tudor
Lucanu, tot învechită pare, orice ai face.
Începutul
spectacolului induce impresia că vechea dispută dintre membrii celor două
familii veroneze nu mai e una chiar de foarte mare actualitate. E, cum se zice
azi, un conflict „îngheţat”. Şi nici Capulet (Ovidiu Crişan), nici vehementul,
categoricul Escalus (Cătălin Herlo) nu încurajează nicidecum vreo încercare de
reactivare. Mai izbucnesc, e drept, din când în când, dispute, îndeosebi din
voia, din acţiunea, din provocările lui Tybalt (Ionuţ Caras), însă ordinele şefilor
celor două familii şi ale soţiilor lor (Angelica Nicoară, respectiv Irina
Wintze) sunt clare. Iar încălcarea lor aduce cu sine reacţii vehemente şi
pedepse drastice. Nici protagoniştii viitoarelor tragedii nu fac la început
proba că ar fi pradă unor energii războinice gata să dea în clocot. Iată,
Mercutio (Sorin Leoveanu) e un discoureur,
un filosof, manifestându-se la fel de romantic, de melancolic, de în prada unui
mal du siècle, precum Hamlet înainte
de a fi luat decizia de a răzbuna moartea bătrânului Hamlet. Iar Romeo (Matei Rotaru)
e trist, copilăros şi languros, amintind prin toate de Leonce din piesa lui
Georg Büchner. Un Leonce avant la lettre
pe care în van încearcă „bufonul” Benvolio (Radu Lărgeanu) să-l distreze de
vreme ce iubirea lui pentru Rosalina (Diana Buluga) e neîmpărtăşită şi refuzată
categoric de aceasta.
De aici, din
acest refuz porneşte totul. Căci nefericirea, tragedia, moartea, doliul îşi
găsesc originea în aparent izbăvitoarea întâlnire dintre Romeo şi frumoasa
Julietă (Sînziana Tarţa). Semn clar că avea mare dreptate Haig Acterian atunci
când scria că acţiunea din piesă e consecinţa stării sufleteşti a lui Romeo.
Marcată de pofta de iubire. Un adevăr pe care nici montarea de acum nu îl
contrazice. Nici nu ar avea, de altfel, cum s-o facă. Că nu se ajunge ori nu se
vrea a se ajunge la situaţia în care spectacolul să dobândească forma „unei
stări de sonet dramatizată” e cu totul altă socoteală. Nu foarte chibzuită,
nici foarte inspirată şi nici tocmai
avantajoasă, după părerea mea. Aceasta însemnând că montării parcă-i lipseşte
ceea ce acelaşi Haig Acterian numea „poezia stranie a clipei dramatice”. Pe
care, fără doar şi poate ar fi putut-o juca şi Sânziana Tarţa, şi Matei Rotaru şi
care, odată adoptată i-ar fi creat mai mult spaţiu de manifestare şi părintelui
Lorenzo (Cornel Răileanu). Mult mai vizibili putând să fie şi Balthasar ( Miron
Maxim), dar şi Abraham (Ruslan Bârlea).
Tudor Lucanu
pare înclinat să favorizeze „virulenţa acţiunii”, nu atât starea. O virulenţă
de a cărei concretizare e responsabil nu doar Tybalt, ci şi mai antipaticul ca
oricând Paris (Adrian Cucu).
Dincolo de
toate, e evidentă bucuria jocului actorilor clujeni. Satisfacţia de a juca
povestea Julietei şi a lui Romeo. Vremea profunzimilor va veni, probabil, cu o
ocazie viitoare.
Teatrul Naţional din Cluj-Napoca-
ROMEO ŞI JULIETA de William Shakespeare; Traducerea: Virgil Teodorescu şi Şt.
O. Iosif; Adaptare de: Tudor Lucanu; Regia: Tudor Lucanu; Scenografia: Alina
Herescu; Muzica: Şerban Ursachi; Coregrafia: Vava Ştefănescu; Cu: Sânziana Tarţa,
Matei Rotaru, Anca Hanu, Cornel Răileanu, Sorin Leoveanu, Ionuţ Caras, Adrian
Cucu, Radu Lărgeanu, Ovidiu Crişan, Angelica Nicoară, Irina Wintze, Cătălin
Herlo, Cristian Rigman, Miron Maxim, Diana Buluga, Ruslan Bârlea; Data
premierei: 25 iunie 2016