Între tehnologie şi natură

Premiera spectacolului „Elefantul din cameră” sau „Vibrator play” de Sarah Ruhl de la Teatrul Naţional din Craiova e un bun prilej de a reevalua potenţialul artistic şi managerial al teatrului din Bănie pe cale de a se reinventa.

Sarah Ruhl, autoare americană de teatru premiată cu Pulizer şi Tony nu e un nume frecvent pe afişele româneşti. Nici Dragoş Alexandru Muşoiu n-a atins faza consacrării după un debut remarcabil pe aceeaşi scenă (Spargerea). Alegând piesa cu titlul original In the next room sau Vibrator play, rebotezată Elefantul din cameră, tânărul regizor mai face un pas spre definirea preocupărilor sale în direcţia unui teatru de artă cu miză intelectuală, estetizant în sensul bun al cuvântului datorită consistenţei stilistice a demersurilor sale. Problema disputei dintre revoluţiile stiinţifice şi tehnologice şi natura genuină a omului ameninţată cu alterarea pe care o dezbate piesa e trată de regizor în spiritul umorului negru, manieră familiară tânărului Muşoiu, dincolo de datele realiste ale textului inspirat autoarei de lectura tratatului despre Tehnologia orgasmului. Aşa încât, cum acţiunea e plasată pe vremea descoperirii electricităţii pe scenă vedem un cabinet-laborator al doctorului care experimentează efectele vibratorului în tratarea isteriei în viziunea unui ev mediu ocult.

FOTO Albert Dobrin

Populată cu maşinării rudimentare (însuşi instrumentul cu pricina e un mecanism care se defectează constant) cu mobilier adecvat şi obiecte-fetiş din inventarul alchimiei, încăperea degajă mister mai ales în ochii soţiei doctorului care suspină pe la uşi suferind de singurătate şi neiubire. Ea nu-şi poate alăpta propriul prunc dat în grija unei doici de culoare, personaj celebrat până la nivel statuar ca simbol al vieţii şi maternităţii. Ciudatele întâmplări din acest spaţiu taumaturgic devin funambuleşti cu consecinţe ilare când comedia o apucă pe drumul exagerărilor groteşti. Imaginile de o frumoasă picturalitate redată prin costume, machiaj, compoziţii scenice studiate de tînăra şi talentata scenografă Andreea Simona Negrilă (costume Elena du Soleil) amintesc de Cabinetul doctorului Caligari, celebrul film german din epoca filmului mut, strămoşul thrillerului. (Contribuie la atmosferă şi muzica lui Cari Tibor, ca de obicei inspirată) Paradoxul e că vibratorul cu pricina îi readuce în cele din urmă la originea sentimentelor pe cei care iluzionaţi de surogat trăiau într-o lume artificială, înstrăinată de natură şi de Dumnezeu. (Discreţia cu care se face apel la esenţa sacră a atributelor biologice e un alt element de apreciat) Primii şi cei mai eficienţi beneficiari ai acestei reconvertiri sunt doctorul şi soţia sa care se regăsesc într-o frumoasă scenă de final (cam lungă ce-i drept) contemplându-şi trupurile goale.

Autoare ciudată şi curajoasă, Sarah Rulh practică o gândire interesantă şi în privinţa teatrului fiindcă spune ea, pe urmele unui Freud reevaluat, dacă sondăm subiectivitatea şi felul în care văd oamenii lumea emoţională nu ajungem la realism. În consecinţă, piesele ei uzează de metaforă şi simbol, cultivând o anume poeticitate a faptului de viaţă. În cazul piesei de faţă, lucrurile merg şi mai departe întrucât, cum bine punctează Nicolae Coande în caietul program al spectacolului urmând chiar declaraţiile autoarei, atenţia e captată de zona inefabilului, a intimităţii feminine. E invocat acel abis feminin identificat la Cehov, deşi concret referirile sunt la sexualitate şi viaţa cuplului. Aşa încât spune Sarah Rulh, capcanele rationalităţii (rational mousetrap) din epoca modernă în care subzistă un impuls al fugii de emoţii, sunt evitabile prin cultivarea acesteia ca fiind substanţa vie a teatrului însuşi (vezi convorbirile cu Paula Vogel dintr-o publicaţie online). Frumoasă declaraţie de iubire din partea unei autoare de doar 40 şi de ani în vremuri când arta se luptă să-şi nege propriile-i resorturi de sensibilitate aşa cum doctorul din piesă ar vrea să anuleze soluţiile naturale dictate de biologie.

FOTO Albert Dobrin

Distribuţia susţine cu brio acest spectacol interesant din toate punctele de vedere. Claudiu Beonţ în rolul doctorului, un fel de Faust pomădat de muzeu, jonglează inteligent cu realitatea şi fantasticul condiţiei sale creând un personaj a cărui butaforie e demascată cu efect în finalul în care îşi scoate demonstrativ peruca pentru a se arunca gol în braţele nevestei. Cerasela Iosifescu adoptă cu tâlc un comportament afectat (se mişcă şi vorbeste ca o marionetă) semn că soaţa doctorului suportă prima efectele alterării condiţiei ei de femeie. Actriţa realizează aici o frumoasă creaţie. Celorlalte personaje regizorul le atribuie măşti caricaturale pe care interpreţii le personalizează prin capacitatea demonstrată şi alteori de a anima în scenă fantoşe în cazul Iuliei Lazăr-Bleonţ, doamna îndrăgostită de vibrator, al tânărului înzestrat cu farmec juvenil Vlad Udrescu, pitoresc în rolul unui pictor închipuit disputat de femeile amputate sentimental. Apariţii de referinţă realizează şi Ramona Drăgulescu în rolul fără vorbe al doicii, Angel Rababoc interpretând din atitudini emfatice un personaj salonard inconsistent, Alina Mangra, ciudata asistentă a doctorului care contribuie la ducerea în derizoriu a procedeului „ştiinţific‟ (mai puţin frecvenţa şi exagerările realiste în privinţa folosirii vibratorului).

Spectacolul craiovean, împreună cu alte premiere care i-au premers (O lună la ţară, Nunta însângerată) denotă un program repertorial solid servit cu profesionalism şi talent de o trupă din ce în ce mai articulată.