PORTRET Preoţii martiri din închisorile comuniste: stareţul de la Tismana Gherasim Iscu şi episcopul greco-catolic Ioan Suciu

PORTRET Preoţii martiri din închisorile comuniste: stareţul de la Tismana Gherasim Iscu şi episcopul greco-catolic Ioan Suciu

Episcopul Ioan Suciu şi ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu Desen grafic: Florian Marina

În pragul Sărbătorii Pascale ortodoxe şi catolice, „Weekend Adevărul“ vă prezintă portretele a doi preoţi-martiri care au fost ţinta persecuţiilor regimului comunist. E un exerciţiu sănătos de memorie, căci cei doi sunt, fără îndoială, două modele de virtute. Gherasim Iscu şi Ioan Suciu sunt doi tineri doborâţi de colosul roşu. Uneori, învinge Goliat

Ştiri pe aceeaşi temă

În vremuri în care religia devenise „opiu pentru popor“, Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana, lupta împotriva celor care încălcau drepturile Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, episcopul unit Ioan Suciu îşi canaliza întreg efortul în predici anticomuniste şi în acţiuni de menţinere a autonomiei Bisericii Greco-Catolice. Amândoi au pierit în temniţele comuniste, persecutaţi de un sistem care-i voia îngenuncheaţi în faţa lui, nu a lui Dumnezeu. Despre prigoana creştinilor din perioada comunistă şi despre însemnătatea omagierii anul acesta a celor persecutaţi în închisori am vorbit cu istoricul Adrian Nicolae Petcu şi cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.


Preotul ortodox care şi-a spovedit torţionarul în puşcărie

Era anul 1951, o noapte liniştită de Crăciun, când s-a petrecut minunea. În închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în Camera 4, zeci de deţinuţi grav bolnavi erau înghesuiţi pe câteva paturi de spital. În Camera 4, de obicei, se murea. Nu forţăm istoria, oricât de brutal ar suna – în sala aceea ajungeau, din „mila“ autorităţilor, deţinuţii în agonie. „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-i mulţumesc...“, le spunea, cu ultimele puteri, călugărul Gherasim Iscu colegilor săi de cameră.

 Gherasim Iscu avea 40 de ani şi era grav bolnav de tuberculoză. Anii de detenţie din puşcăriile comuniste de la Craiova, Aiud, munca fizică epuizantă din colonia de la Poarta Albă, torturile comandanţilor îl îngenuncheaseră fizic. Fusese arestat şi condamnat, printre altele, pentru credinţa sa vădită în Dumnezeu. Totuşi, chiar şi cu trupul vlăguit, închis într-o celulă, sufletul său rămăsese undeva în afara temniţei, liber, pentru că aşa ceva nu se poate încătuşa. Iată-l, în faţa morţii, fără niciun fel remuşcări, fericit să se jertfească pentru credinţa sa.

„S-au dus în rai ţinându-se de mână“
Pe un alt pat, un deţinut bolnav ajuns în stare de epuizare tot din cauza TBC-ului, cerea să fie spovedit: „Eu mă duc! Vă rog, rugaţi-vă pentru mine! Cred în Dumnezeu!“. Toată lumea ştia cine era suferindul – Vasilescu, o altfel de victimă de la Canal. Supus şi el la cazne, Vasilescu acceptase propunerea unui colonel de a trece de partea torţionarilor, cu promisiunea că doar aşa va ieşi din lagărul de muncă. Ajunge însă bolnav, pe patul de moarte, măcinat de regrete, lângă una dintre victimele sale, căreia îi făcuse viaţa un calvar la Poarta Albă: părintele Gherasim Iscu.

Ceea ce a urmat în Camera 4 a spitalului e o lecţie pentru ce înseamnă puterea iertării şi virtutea pocăinţei. Sprijinit pe umerii a doi deţinuţi, Gherasim Iscu a păşit spre patul torţionarului său. I-a mângâiat braţul şi cu o zdreanţă i-a şters sudoarea de pe frunte. „Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci“, i-a spus. „Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer“, au fost vorbele preotului Gherasim, rememorate în cartea „Cu Dumnezeu în subterană“, de unul dintre deţinuţii prezenţi în cameră, pastorul Richard Wurmbrand.

În noaptea de după Crăciun, într-un sanatoriu plin cu deţinuţi bolnavi, unde puţine minuni erau posibile, victima îşi consola călăul. Preotul şi-a spovedit torţionarul, l-a îmbrăţişat, în timp ce acesta şi-a mărturisit păcatele. Amândoi au murit la scurt timp, în aceeaşi noapte. Wurmbrand nota, în cartea sa: „Cred că s-au dus în rai ţinându-se de mână“.

Părintele Gherasim Iscu, în copilărie

Rezistenţa prin credinţă
În mărturiile despre experienţa concentraţionară, foştii deţinuţi vorbesc mult despre credinţa în Dumnezeu – reazemul lor în momentele tulburate psihic şi pline de foamete. Acolo toţi l-au găsit pe Dumnezeu, dar lucrul acesta nu i-a făcut bigoţi, ci poate mai înţelegători. Preoţii deţinuţi le vorbeau în închisori – cât se putea vorbi – despre mântuire, despre credinţă şi, cumva, asta era singura lor bucurie. Aceasta este şi povestea lui Gherasim Iscu, ultimul stareţ al Mănăstirii Tismana, care a încercat să le ţină oamenilor moralul ridicat cu o vorbă bună în toate puşcăriile prin care a fost purtat. „Pentru mine şi pentru cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat şi convingerea de depăşire, vorbind foarte frumos despre jertfă“, spunea, într-un interviu, părintele Constantin Hodoroagă.

La fel ca alţi mii de preoţi persecutaţi, Gherasim Iscu n-a cedat fără rezistenţă în faţa tăvălugului istoriei. S-a împotrivit abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul săvârşite de regimul comunist, sprijinindu-i pe cei din grupurile de rezistenţă anticomunistă. Nu a acceptat să se lepede de credinţă, nici să „mărturisească“, aşa cum îl presau anchetatorii, şi pentru toate acestea a fost prigonit de sistem până când, fizic, a cedat. Rândurile care urmează sunt o tentativă de a aduce viaţa unui om prigonit de sistem în paginile unui ziar. Folosind biografiile, puţinele memorii şi documentele din arhiva Securităţii, a ieşit portretul unui preot simplu, credincios, învins de sistemul care-l voia îngenuncheat în faţa lui şi nu a lui Dumnezeu.

Moldovean ajuns în Oltenia
Părintele Gherasim – pe numele său de botez Grigore – este fiul lui Grigore şi al Elenei Iscu, născut în ianuarie 1912, în comuna Poduri, din judeţul Bacău. Este un elev silitor – termină şcoala primară cu 10 pe linie. Apoi, de la doar 12 ani, îndrumat de părinţii credincioşi, intră ca frate la Mănăstirea Bogdana, din judeţul Bacău. Continuă cu aceeaşi râvnă pentru studiu şi mai ales pentru cunoaşterea teologică, fapt care-l îndeamnă să urmeze Seminarul monahal de la Neamţ. După ce această şcoală se desfiinţează, continuă studiul la Liceul „Ferdinand“ din Bacău, apoi, până în 1935, la Seminarul monahal de la Cernica, pe care-l termină ca şef de promoţie. În fine, ajunge la Bucureşti, student la Facultatea de Teologie, pe care, din cauza unor dificultăţi financiare, o absolvă în 1942. În tot acest timp, Gherasim Iscu creşte în funcţii monahale şi cunoaşte, pe propria piele, frământările politice din anii '40-'41 din România. E bănuit, şi el, de simpatii legionare.

Câteva date biografice în acest sens: deşi moldovean, viaţa monahală a preotului s-a petrecut mai mult în sudul ţării. Gherasim Iscu a fost hirotonit ieromonah (n.r. – călugăr cu funcţie de preot) la Mănăstirea Tismana încă din 1936. Apoi, după un an, e numit stareţ la Mănăstirea Arnota, de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului. Ajunge aici cu misiunea de a reface mănăstirea, care fusese afectată de un incendiu. Lucrează, apoi, la Seminarul Cernica, ca bibliotecar-contabil, care e desfiinţată, în 1941. Motivul? Locul ar fi fost „un focar de legionarism“. Părintele e suspectat că ar avea simpatii legionare, deşi, potrivit datelor din dosarul său din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), citate de istoricul Adrian Nicolae Petcu, acesta  a „refuzat categoric“ să activeze în Mişcarea Legionară. E anchetat de agenţii regimului Antonescu, care constată că tânărul student la Teologie n-avea nici un amestec în treburile politice, nici pieptul călit de fier, nici sufletul de crin.

Misionar în Trasnistria: „Cele mai frumoase imagini“
Apreciat tot mai mult de prelaţii bisericii, Gherasim Iscu e trimis, în '42, de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria. Acolo, slujeşte în biserica Păsătele, din judeţul Balta, e învăţător şi profesor de religie. Rămâne cu amintirea uneia dintre „cele mai frumoase imagini din viaţa lui“, după cum mărturisea în declaraţia din 28 septembrie 1948 dată la Siguranţă.

Am studiat mii şi mii de dosare penale pentru a fişa peste 1.000 de cazuri de clerici ortodocşi. Din experienţa acumulată până acum în arhivele comunismului, de peste 15 ani, apreciez că în jur de 35-50 de clerici întemniţaţi pe fiecare judeţ găsim în cercetările noastre.

Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS

„Credincioşii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit şi sincer la neţărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor. Am mers până acolo cu ataşamentul meu faţă de ei, încât nu cruţam nici nopţile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând şi preferând să nu am o poziţie deloc opozabilă administraţiei româneşti, care tolera şi încuraja multe greşeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor“, declara părintele Gherasim, potrivit ACNSAS.

Ultimul stareţ al Tismanei
Revine în ţară după un an. La 1 septembrie 1943, e numit stareţ la Mănăstirea Tismana – cu rangul de protosinghel (n.r. – grad monahal superior singhelului şi inferior arhimandritului), într-o perioadă încărcată. La fel ca la Arnota, părintele Gherasim e responsabil de refacerea clădirilor mănăstirii, care fusese şi ea afectată de un incendiu. În plus, în perioada războiului, generalul Ion Antonescu înfiinţase la Tismana un lagăr de preoţi legionari şi, tot acolo, avusese loc operaţiunea „Tismana“: din '44 şi până în '47, tezaurul Băncii Naţionale a fost adăpostit în beciurile mănăstirii.

Stareţul se descurcă bine cu aceste provocări, războiul se încheie, iar vremurile politice se schimbă. Regimul comunist, proaspăt instalat la putere, vrea să închidă mănăstirea, dar Mitropolitul Firmilian al Olteniei se opune vehement şi reuşeşte să transforme Tismana în chinovie de maici. Gherasim Iscu încheie astfel un capitol din istoria celui mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, ca fiind ultimul stareţ al lăcaşului de cult.

Luptătorul anticomunist de la Tismana cu indicativul „R 325“

 

Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS:
„Cam 35-50 de clerici pe judeţ au fost întemniţaţi în perioada comunistă“

„Weekend Adevărul“: Aţi verificat dosarele multor preoţi persecutaţi în comunism. Aveţi o statistică a celor morţi sau torturaţi în închisorile comuniste?
Mai întâi, trebuie făcută o precizare: în momentul primirii arhivei penale, fie de la Tribunalele Militare, fie de la alţi deţinători, CNSAS nu a intrat şi în posesia vreunei evidenţe, pentru a şti sau a identifica facil dosarele unor persoane anume. Aşa că CNSAS a trecut la un amplu proces de inventariere a fondului penal provenit de la fosta Securitate, demers la care am participat şi eu. Pe măsură ce dosarele clericilor erau identificate, le-am putut cerceta, fişa şi scana fotografia faţă/profil de la arestare, acolo unde se regăseşte, toate acestea în scopul realizării unor scurte biografii şi alcătuirii unui dicţionar al slujitorilor şi mărturisitorilor ortodocşi în închisorile comuniste. Demersul meu se desfăşoară de câţiva ani şi vă mărturisesc că am ajuns cam la jumătate. Am studiat mii şi mii de dosare penale pentru a fişa peste 1.000 de cazuri de clerici ortodocşi. Din experienţa acumulată până acum în arhivele comunismului, de peste 15 ani, apreciez că în jur de 35-50 de clerici întemniţaţi pe fiecare judeţ găsim în cercetările noastre.

Ce însemnătate are pentru istoria şi memoria colectivă din România rezistenţa preoţilor ortodocşi?
Până la deschiderea arhivelor fostei Securităţi, istoria recentă ne era cunoscută mai ales din perspectiva memorialisticii. Deseori întâlneam marote la adresa Bisericii Ortodoxe sau a unor personalităţi, fără să ştim care este sursa acestora sau dacă se susţin. Iată că după declasificarea acestor importante arhive, începând cu anul 2000, am putut afla o altă istorie sau, dacă vreţi, o dublă istorie: una oficială, după regulile propagandei comuniste, şi alta din culise sau secretă, care ne dezvăluie o cu totul altă imagine asupra trecutului pe care Biserica l-a parcurs. Dar şi aici avem nişte capcane serioase. Avem de-a face cu marote, un limbaj specific, cu o realitate pe care persecutorul şi-a creat-o pentru ca, în faţa istoriei, să rămână în spiritul dreptului. Din acest motiv, mai ales documentele fostei Securităţi necesită o hermeneutică pe măsură, care poate fi construită prin cunoaşterea obiectivă a contextului istoric, prin respectarea metodologiei cercetării istorice şi prin multă răbdare în valorificarea lor. Respectând aceste coordonate, consider eu că suntem pe drumul cel bun în cunoaşterea istoriei recente a Bisericii. Iar de aici mai este doar un pas pentru a-i cunoaşte pe cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Mă refer la martiriul pentru credinţa creştină dezbrăcată de orice amprentă ideologică. Subliniez acest lucru deoarece, mai ales după 1990, în foarte multe cazuri, s-a acreditat ideea falsă că mulţi dintre mărturisitorii din perioada comunistă proveneau dintr-un anume spaţiu ideologic sau, mai grav, au fost monopolizaţi ideologic. Fals!, deoarece tocmai documentele persecutorului coroborate cu mărturiile contrazic această idee. De pildă, Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu au murit clar pentru credinţă, nicidecum pentru vreo doctrină sau idee politică. A susţine şi astăzi, cu documentele pe masă, că aceşti mărturisitori au luptat pentru vreo ideologie în închisorile comuniste, nu am face decât să colportăm minciunile lansate de Securitate în acea vreme.


Ce înseamnă omagierea oficială a apărătorilor ortodoxiei, după 27 de ani de la prăbuşirea comunismului?
Manifestările prilejuite de anul comemorativ reprezintă un impuls pentru declanşarea unui proces de cercetare a trecutului recent cu bunele şi relele pe care o istorie le ascunde, atât în arhivele persecutorului, cât şi în cele bisericeşti. Vă spun că sunt foarte multe necunoscute în aceste arhive care, deschise opiniei publice, ar aduce multă lumină. Şi poate că acum este timpul să vorbim despre monahism, catehizare, învăţământ teologic, revenirea greco-catolicilor şi desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, diaspora, relaţia cu autorităţile comuniste, pe toate palierele represive etc.

Schimbarea regimului e începutul sfârşitului pentru părintele Gherasim, care se împotriveşte celor care încălcau drepturile Bisericii şi luptă împotriva comunismului. Pe măsură ce sistemul comunist prindea rădăcini în pământul românesc, de cealaltă parte, apărea şi opoziţia, prin Mişcarea Naţională de Rezistenţă, care avea mai multe ramuri în ţară. Gherasim Iscu se implică în Mişcarea de Rezistenţă din Oltenia, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu. Cum era de aşteptat, într-un final, e arestat.

Tismana-America, o legătură eşuată
Rolul stareţului era să le asigure adăpost şi hrană celor care se prezentau la mănăstire, spunând parola „R 325“ – un indicativ pe care i-l comunicase Nelu Pârvulescu, un alt membru al mişcării. Liderii din Oltenia aveau în plan instalarea unei staţii de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana, care să le facă legătura cu americanii, dar, din diverse motive, americanii n-au mai putut fi contactaţi. 

Cei din gruparea anticomunistă aveau încredere în stareţ, iar motivele avea să le spună chiar el, în urma bătăilor din beciul Securităţii: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca om care nu s-a încadrat în nici un partid politic actual. A doua: mulţi vedeau în faptul că fusesem în Rusia misionar un indiciu că nu aş avea păreri favorabile actualei forme de guvernare. A treia: la alegerile din 1946, preşedintele comisiei de votare care se uitase la voturivăzuse că eu am votat cu ochiul“, se arată în documentele ACNSAS, citate de istoricul Adrian Nicolae Petcu.

Participarea stareţului la întâlniri conspirative, care sunt descoperite de Securitate, încercarea de a lua legătura cu americanii sunt probe suficiente care să ducă la percheziţii în chilia sa şi a celorlalţi călugări, în biblioteca mănăstirii. Gherasim Iscu cade pe mâna Securităţii pe 26 septembrie 1948. În mai '49 e trimis în judecată fiind învinuit de „crimă de uneltire contra ordinii sociale“. Primeşte 10 ani de temniţă grea, 3 ani degradare civică şi e obligat să achite 6.000 de lei cheltuieli de judecată pentru că „a făcut parte din organizaţia subversivă, recrutat fiind de Nelu Pârvulescu, luând parte la şedintele conspirative. Şi-a luat angajamentul faţă de organizaţie că va oferi adăpost şi alimente tuturor membrilor din organizaţie care erau urmăriţi de Securitate, primind în acest scop indicativul «R 325». A dat tot concursul pentru instalarea unui radio-recepţie în munţii Tismanei, post care nu a mai fost instalat“, se arată în dosarul său de la ACNSAS.

„Eşti nebun!“
Viaţa părintelui e, de-acum, descrisă de numărul penitenciarelor în care e închis, de comportamentul inuman şi de durere. Dar este şi despre o experienţă spirituală în situaţii-limită, poate mai mult decât despre cea a torturii. În ciuda bătăilor, părintele încearcă să-i binedispună pe ceilalţi colegi din detenţie şi-i îndeamnă să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu. Atitudinea sa e exemplul încurajator că, la capătul suferinţei, poţi ieşi mai bun.

Mai întâi, Gherasim Iscu e închis la Craiova, unde refuză să mărturisească, în ciuda presiunilor făcute de anchetatori. Părintele Constantin Hodoroagă spunea, într-un interviu: „Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi, în frunte cu generalul Carlaonţ. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – care a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun, toţi au recunoscut şi tot 15 ani vei fi condamnat»“.

Apoi, e mutat la Aiud, unde i se ia ţinuta monahală şi primeşte doar o cămaşă. Cele mai aspre momente de detenţie le trăieşte însă la canal, la Poarta Albă, în aşa-zisa „brigadă a hoţilor“. Din ea făceau parte cei arestaţi şi condamnaţi pentru credinţă. Unul dintre martorii amintirilor evocate de părintele Gherasim din perioada detenţiei de la Canal, pastorul Richard Wurmbrand, scria, în memoriile sale: „Între anii 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a construi Canalul. Stareţul fusese la Poarta Albă, unde 12.000 de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliţi să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăilor gardienilor. (...) Cei închişi pentru credinţa lor fuseseră adunaţi într-o
aşa-zisă «brigadă a hoţilor»“.

La Poarta Albă se îmbolnăveşte grav şi e dus la închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în acea Cameră 4. Moare, pe 26 decembrie 1951, nu înainte de a face un ultim gest aproape sfânt.

Ioan Suciu, episcopul greco-catolic care şi-a anticipat martiriul:
„Mie nu-mi este frică, pentru că spun numai adevărul“

Ioan Suciu a fost primul episcop greco-catolic arestat de comunişti, într-o noapte a „cuţitelor lungi“ româneşti, o operaţiune orchestrată pentru a elimina dintr-o lovitură toată conducerea Bisericii Române Unite cu Roma. Ca toţi ceilalţi, a fost reţinut abuziv şi închis până la moarte la penitenciarul Sighet, pentru curajul de a fi luptat public, făţiş, cu virulenţă împotriva sovietizării ţării. Ioan Suciu a înţeles că nu e scăpare din calea urgiei roşii, că va trebui să stea în picioare în faţa călăilor, dar nu s-a temut. S-a încrezut mereu în ziua de mâine – care pentru el s-a eternizat în istorie, într-o zi de vară din 1953.


 „Cetatea Bisericii lui Hristos pe pământul românesc e lovită de fiii întunericului. Dar nu vă înfricoşaţi, nu şovăiţi! Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele «laş» şi «trădător»! (...) Eu nu pot crede că neamul acesta şi fiii Bisericii lui Hristos între români să formeze un sinistru iarmaroc de trădători. (...) În aceste umiliri, în aceste dureri şi batjocuri, ameninţări şi lovituri, în aceste răni vor fi înmormântaţi vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar dacă va fi nevoie, îi vom îneca în sângele nostru.“ Acesta era mesajul Episcopului de Blaj, Ioan Suciu, în scrisoarea pastorală transmisă tinerilor greco-catolici din dieceza sa, în 13 octombrie 1948. Îndemna la rezistenţă până la ultima suflare, rezistenţă loială şi dârză, rezistenţă obligatorie şi esenţială, căci erau vremurile în care comuniştii îşi ascuţeau secerile spre a reteza din rădăcină tot ce însemna tradiţie în România. Se răsturnau valorile. Dar episcopul ştia că ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri. Şi se deda cu fiecare ocazie la apărarea credinţei sale strămoşeşti şi a poporului său.

Episcopul Ioan Suciu (1907-1953)

Un episcop popular
Ioan Suciu era cel mai tânăr între episcopii greco-catolici din România. Era ager la minte şi aspru la vorbă, mereu cu un ochi deschis către societate şi către activităţile politice care tulburau viaţa cetăţii. Avea şi harul de a vorbi pe înţelesul generaţiei tinere. Era un episcop popular. Din 1947, la un an după ce Episcopul Alexandru Rusu al Maramureşului a fost respins de Guvernul Petru Groza, Suciu a fost numit de Sfântul Scaun Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Din această funcţie de conducere a avut o activitate anticomunistă făţişă, asiduă, neîncetată, i-a îndemnat pe oameni să reziste în faţa puhoiului roşu ce se revărsa de la Răsărit şi să rămână drepţi în credinţa lor.

Înţelesese încă de pe la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cum avea să arate viitorul. I-a prevenit pe credincioşii care veneau să-l asculte, i-a povăţuit, i-a îmbărbătat cum a fost omeneşte posibil. Securitatea n-a întârziat să se autosesizeze în cazul Suciu. A fost permanent pe urmele lui şi el a ştiut, dar asta nu l-a împiedicat să-şi continue predicile „aţâţătoare“.

De pildă, chiar înainte de toamna electorală, fatală!, a lui 1946, în vară aşadar, a susţinut o serie de conferinţe la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti. Agenţii de informaţie au reţinut cum Ioan Suciu nu s-a ascuns după vreo perdea şi a luat în deşert numele lui Stalin. Mare păcat în plin avânt marxist-leninist!

Stalin, ca Samson
A rămas totul scris în arhivele Securităţii, publicate de CNSAS: „[A făcut] aluziuni răutăcioase la adresa aliaţilor noştrii (sic!) din Răsărit, întrebuinţând următoarea comparaţie: «Stalin se aseamănă cu Samson din Biblie, care, orbit, a voit să lovească pe adversarii săi şi a dărâmat stâlpii templului, pierind şi el împreună cu cei aflaţi în templu. Aşa va cădea şi Stalin sub ruinele dărâmăturilor sale»“, scria într-o notă informativă sursa „Mihai“. Şi ca el mai raportau şi alţii. „Episcopul Suciu, la conferinţa cu subiectul «Adevărul», vorbind în faţa unui public extrem de numeros, a atacat sistemul de inducere în eroare pe toate planurile, practicat de URSS“, relata şi „Ion“, în 26 iunie 1946.

Şeful spiritual al lui Maniu
La finalul seriei de conferinţe, s-a făcut un raport elaborat asupra activităţii şi personalităţii sale. Aflăm, astfel, că auditoriul său bucureştean s-a mărit de la o zi la alta, că episcopul „a luat poziţie în contra comunismului, pe care l-a combătut“, că la conferinţa cu subiectul „Unde-i fericirea?“ a zis: „Sunt unii care măsoară fericirea cu ceasul (nota informatorului: URSS??)... 6 ore de lucru, 8 ore de lucru, 10 ore de lucru. Vai vouă care aţi transformat viaţa într-un ceasornic“. Raportul se încheia cu o caracterizare a subiectului supravegheat: câteva date biografice de rutină, o înşiruire de prietenii şi relaţii din Bucureşti (monseniorul Ghika şi sora sa, consulul general Chinezu, secretarul general din Ministerul de Externe Stoica, Haţieganu şi fiul), urmate de câteva detalii – „bine văzut în cercurile anglo-americane, de la misiunea americană a primit cadou pâine şi sardele proaspete“, „călătoreşte în clasa treia, pe tampoane, dispreţuieşte confortul“, „mic de statură, uscăţiv, pare un ostaş al lui Christos, asemeni figurilor lui El Greco“, şi probabil cel mai important aspect, „e şeful spiritual al lui Maniu, Bădăcinul fiind în dieceza lui Suciu“.

Teribilul an 1948
Ioan Suciu şi-a menţinut discursul public chiar şi după ce comuniştii s-au aşezat adânc în fotoliile parlamentare, după alegerile din noiembrie 1946. Însă anul 1948 a fost cu adevărat cel mai negru din istoria personală a episcopului, dar şi a Bisericii Greco-Catolice. De fapt, destinul său s-a suprapus cu soarta acestei biserici. Au fost anihilaţi în aceeaşi manieră, lent şi concertat.

Presiunile faţă de Biserica Greco-Catolică s-au intensificat chiar la începutul anului, fapt ce l-a determinat pe episcop să convoace în februarie 1948 o adunare a preoţilor din dieceza sa. Le-a spus că vor veni vremurile cele mai grele, că se vor martiriza pentru credinţă, iar cine ezită în faţa acestei previziuni e liber să plece înainte să fie prea târziu. „Bisericii Române Unite îi lipseşte încă frumuseţea martiriului şi a prigoanei. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai prigoana ne va putea da sfinţi şi va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii şi apostoli ai bisericii adevărate“, spunea el într-o predică din februarie 1948. Nu era vreun complex mesianic şi nici o atracţie spre jertfă supremă pentru a spori orgoliul personal ori al Bisericii. Nu, nu era nicio autosuficienţă în vorbele acestea, ci pur şi simplu, felul său de a-i îmbărbăta pe oameni.

În 1948, cu un grup de copii Fotografii: „Memorialul Durerii“, Wikipedia

Deznădejdea unor comunişti
Din primăvară, comuniştii, în frunte cu Gheorghiu-Dej, au lansat o campanie anticatolică, ce prefigura intenţia de desfiinţare a acestei biserici. Momentul lămuritor a apărut chiar în mai 1948, la Blaj, unde se comemora centenarul Revoluţiei paşoptiste. Acolo, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan i-a chemat pe greco-catolici – turmă rătăcită de la adevărata credinţă, zicea el – să vină sub aripa Bisericii Ortodoxe. Ioan Suciu, gazda ceremoniei, a fost împiedicat să-i răspundă lui Bălan şi a părăsit Câmpia Libertăţii în semn de protest. Apelul la unire a fost reluat în iunie 1948 de noul Patriarh Justinian Marina, căruia Suciu i-a răspuns la obiect: „Biserica Catolică niciodată nu a fost rătăcită. Sunt rătăciţi acei care vor să servească interesele neamurilor străine“.

Pe 3 septembrie 1948 a fost demis din funcţie prin decret guvernamental. Însă a continuat să-şi desfăşoare activitatea de episcop şi administrator apostolic. În anticiparea actului de destituire, a pornit într-un amplu turneu prin Cluj şi Mureş, în care a renunţat la aluziile privind ilegitimitatea regimului politic: „Suntem conduşi de străini şi toate se pun la cale de către aceştia. Străinii ar trebui daţi afară, căci până când aceştia conduc, nu va fi linişte“. Predicile sale adunau sute de oameni de prin satele ardelene, încât agenţii Securităţii se declarau copleşiţi: „Prin predicile rostite de acest episcop, membrii organizaţiilor politice au rămas foarte deprimaţi, fiindcă acesta prin cele spuse le-a irosit munca depusă cu atâta trudă“, arăta o notă privind un pelerinaj din 8 septembrie în Sânmartinul de Câmpie.

Un crez: şi mâine este o zi
Agitatorii comunişti erau deznădăjduiţi, iar Suciu era mai efervescent şi vivace decât oricând. „Mie nu-mi este frică, pentru că spun numai adevărul şi dacă azi mă închide, mâine scap, fiindcă aşa merg lucrurile: azi e rău, dar mâine va fi bine“, spunea el, optimist, convins că încă trăieşte între oameni. Nu era însă adevărat. În septembrie, comuniştii au trecut la ofensivă, pentru a mai alina deznădejdea agitatorilor.

Blitzkrieg-ul împotriva greco-catolicilor a debutat cu o campanie de strângere de semnături pentru unirea cu ortodocşii. Din aproape 2.000 de clerici, numai 36 (deşi autorităţile sperau să fie, totuşi, 38) de preoţi au acceptat. La 1 octombrie 1948, s-a hotărât organizarea unui aşa-zis sinod, unde să se proclame unirea celor două biserici. Episcopul Iuliu Hossu şi Ioan Suciu i-au excomunicat pe acei preoţi care au colaborat din diecezele lor. Pe 2 octombrie, Suciu le spunea enoriaşilor adunaţi în catedrala din Blaj: „În curând se vor sigila porţile bisericilor catolice, dar noi nu trebuie să disperăm fiindcă aceasta înseamnă slăbiciune, înseamnă că cei ce vor să ne desfiinţeze se tem de noi“. Înţelegea că nu mai era cale de întors şi mai înţelegea că duşmanul nu era decât unul singur, nu arunca vina şi asupra ortodocşilor: „Să nu credem că actul de trecere a fost cerut de preoţii ortodocşi; el a fost cerut de miniaturile neruşinate ale duhului rău“.

Lungul drum spre Sighet
Lovitura de graţie a fost dată în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, când Ioan Suciu, împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, a fost arestat. Toţi, într-o noapte. El, primul. A parcurs un drum lung: întâi, a ajuns în beciurile Ministerului de Interne din Bucureşti, apoi a fost dus la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, unde însuşi Justinian Marina i s-a înfăţişat pentru a-l convinge să accepte „revenirea la ortodoxie“ în schimbul libertăţii. A refuzat categoric. Au urmat: mănăstirea de la Căldăruşani, transformată în lagăr, din nou în beciurile Ministerului, unde a fost anchetat şi torturat, închisoarea Văcăreşti şi, în octombrie 1950, închisoarea din Sighetu-Marmaţiei. La Sighet au fost adunaţi toţi episcopii catolici, atât de rit răsăritean, cât şi occidental.

Ioan Suciu a pierit în închisoarea de la Sighet, în 1953

Era seara de 27 octombrie 1950 când preoţii au ajuns în faţa penitenciarului Sighet. Au fost înghesuiţi toţi cei nou-veniţi în a doua cameră din stânga, de lângă intrare – relata preotul Ioan Ploscaru, care a stat alături de Suciu încă de la Bucureşti. „Aici aveam saltele şi paturi individuale. A doua zi ne-au dus la magazia de efecte. Eram introduşi acolo pe rând să ne predăm hainele civile şi să îmbrăcăm zeghea vărgată. Primul care a intrat a fost episcopul Ioan Suciu. După un timp, iată-l că apare: când am fost toţi îmbrăcaţi în uniformă ne priveam mirat, ca nişte necunoscuţi.“ Zeghea nu i-a schimbat câtuşi de puţin. Au rămas împreună când le-a fost mai greu. Ioan Suciu avea 43 de ani când a trecut pragul penitenciarului Sighet. S-ar fi putut zice că era om în floarea vârstei. Însă a fost supus unui regim draconic: l-au lăsat să moară de foame, amăgindu-l că îl vor trata special. L-au închis după o vreme într-o cameră izolată, fiind bolnav de stomac, şi i-au spus că e spre binele lui, că va primi un meniu mai bun şi aşa era ferit de lăcomia celorlalţi colegi de celulă. Regimul alimentar a fost special, într-adevăr: o zi mânca, o zi - nu. A murit de distrofie la stomac şi de otită cronică, contractată în beciurile Ministerului de Interne.

Lotul 1953
Într-o noapte, Ioan Suciu, deja grav bolnav şi mutat în celula 44, alături de alţi episcopi, a început să strige „Tatăl nostru“ şi „Născătoarea“. Colegii de celulă, treziţi brusc din somn, încercau să-l liniştească, de teamă că îl putea auzi gardianul. Episcopul Iuliu H ossu s-a dus lângă patul lui, i-a dat dezlegarea sacramentală. Ceilalţi l-au vegheat, până la ora 00.40 din ziua de 27 iunie 1953, când şi-a dat ultima suflare. Sighetul mai răpusese fizic încă un român în anul 1953, când părea că îi va decima pe toţi până la ultimul. Lotul 1953 al martirilor de la Sighet a fost format, printre alţii, de: Iuliu Maniu (5 februarie), Gheorghe Brătianu (23/27 aprilie), Sebastian Bornemisa (16 iulie; fost primar al Clujului), Aurel Baciu (12 decembrie; decan al barourilor de avocaţi din Târgu Mureş şi Timişoara), Ion Cămărăşescu (fost ministru de Interne, deputat).

Trupul episcopului Ioan Suciu a fost dus în Cimitirul Săracilor, aruncat într-o groapă comună, iar mormântul a fost nivelat, să nu i se mai găsească urma. Fizic, a fost anihilat. A rămas, însă, un reper moral. A fost propus pentru canonizare la Vatican, alături de episcopii Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu.

Maghiarii l-au pus în faţa plutonului de execuţie

Ioan Suciu a fost un cărturar, a scris numeroase articole, cărţi şi manuale de religie

Ioan Suciu s-a născut la Blaj, pe 4 decembrie 1907, în familia modestă şi numeroasă a preotului Vasile Suciu. Deşi în copilărie era pasionat de botanică şi zoologie, după absolvirea liceului, a plecat la Roma, la colegiul grec Sfântul Atanasie. După şase ani de studii la institutul Angelicum, a fost hirotonit preot la Roma, în 1931.

Întors în ţară, a intrat profesor de religie şi de limba italiană la liceul comercial de băieţi şi la Academia de Teologie din Blaj. Apoi, a fost numit episcop la Oradea, în iulie 1940, şi a lucrat alături de Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu. Aici a trăit din plin momentul dramatic al Dictatului de la Viena şi al ocupaţiei horthyste. În toamna lui 1944 chiar a fost la o fracţiune de secundă de a fi executat de armata maghiară în retragere.

Blaj, iunie 1947. Procesiune la Prima Cuminicare a unui grup de copii

S-a întâmplat aşa: un ofiţer ungur a intrat în Episcopia de Oradea, însoţit de alţi soldaţi. Din cine-ştie-ce motive, l-au scos afară pe Ioan Suciu şi pe părintele Foişor, secretarul său, şi l-au acuzat pe episcop că ar fi fost informator al trupelor române, cărora le-ar fi indicat poziţiile maghiarilor. N-au vrut să audă nicio explicaţie a lui Suciu, l-au pus la zid, gata să-i execute pe ambii clerici cu mitraliera. Cei doi preoţi şi-au dat dezlegarea reciproc şi au aşteptat puhoiul de gloanţe. Chiar când să se deschidă focul, un proiectil a explodat în apropiere şi soldaţii s-au răspândit, să se pună la adăpost. Condamnaţii la moarte au rămas în picioare. Au scăpat numai la intervenţia unui ofiţer cu grad superior care le-a explicat maghiarilor că nu se poate face execuţie fără judecată şi nu au probe suficiente pentru asta. S-au dus cu Domnul în treaba lor, preocupaţi de operaţiunile militare urgente, i-au lăsat în pace pe preoţii uluiţi şi convinşi că numai un miracol dumnezeiesc i-a scos din încurcătură teferi.

I se spunea Episcopul Tinerilor
Principala preocupare a lui Ioan Suciu a fost chestiunea aducerii tinerilor în preajma bisericii. A început să vorbească mai mult pe limba lor. A editat manuale de religie pentru clasele primare şi secundare, dar din dorinţa de a le fi cât mai aproape, a înfiinţat revista „Marianistul“, dedicată exclusiv copiilor. Prin intermediul întregului corp clerical şi al profesorilor de religie, revista a ajuns în toate şcolile ardelene în timp scurt. Ulterior, pentru că a dorit să lărgească cercul cititorilor şi înspre studenţime, revista a fost înlocuită cu „Tinerimea Nouă“, pe care iniţial o redacta integral singur. A fost numit Episcopul Tinerilor, nu numai pentru eforturile sale, ci mai ales pentru că acestea găseau un răspuns în tinerii greco-catolici. Predicile sale adunau zeci de tineri cu fiecare ocazie. A scris şi îndreptare creştine pentru viaţă şi familie, volume precum „Eroism“, „Mama“ sau „Rănile Domnului“ fiind încă repere de conduită pentru toţi creştinii cumsecade.

Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice

Procesul de dizolvare a Bisericii Greco-Catolice a fost unul progresiv. Pe 19 iulie 1948, a fost adoptat Decretul-lege nr. 151, prin care autorităţile comuniste spuneau că Biserica Catolică este „singurul adversar organizat“ al construirii socialismului în România şi denunţau unilateral Concordatul cu Vaticanul. Lovitura de graţie a fost dată pe 1 decembrie 1948, când a fost emis Decretul-lege 358, care hotăra dizolvarea oficială a Bisericii Greco-Catolice: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox-român şi în conformitate cu articolul 13 al Decretului 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statuare ale acestui cult (...) încetează de a mai exista“.

În plus, statul confisca întreaga avere mobilă şi imobilă a Bisericii Greco-Catolice, cu menţiunea că o comisie specială putea să atribuie o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române. Biserica Greco-Catolică a fost readusă în drepturi prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, după o jumătate de veac de clandestinitate. Problema patrimoniului care trebuia restituit a fost abordată încă din 1990: un decret-lege prevedea că bunurile aflate în posesia statului vor fi restituite proprietarului iniţial. Au existat în anii 2000 diferende cu BOR, o parte dintre reprezentanţii ortodocşi care foloseau imobilele refuzând să le părăsească. Au avut loc opt comisii de dialog, în perioada octombrie 1998- septembrie 2003, în care s-au negociat retrocedările. În 2005, Sfântul Scaun a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la statutul de biserică arhiepiscopală majoră.

Arsenie Boca este singurul preot ortodox, închis de comunişti, care ar putea deveni sfânt

Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române Foto Mediafax

Arsenie Boca este singurul preot propus de Biserica Ortodoxă Română pentru a intra în rândul sfinţilor. Acesta este primul dosar al unui cleric ortodox care a trecut prin închisorile comuniste şi a rezistat regimului totalitar, care este adus acum în faţa unei comisii de canonizare. Au trecut 27 de ani de la prăbuşirea comunismului şi anul acesta se împlinesc 40 de ani de la moartea Patriarhului Justinian, şi pentru prima dată, Biserica îi omagiază pe apărătorii ortodoxiei în timpul comunismului. Este un pas înainte. Vor mai fi şi alţii, căci Biserica se preocupă de adecvarea discursului la nevoile şi cerinţele credincioşilor. Despre toate acestea vorbim cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu. Despre felul în care Biserica a supravieţuit regimului totalitar şi despre cum încearcă să cinstească memoria celor care au făcut acest lucru posibil.


„Weekend Adevărul“: De ce a ales Biserica Ortodoxă Română ca 2017 să fie Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului?
Vasile B
ănescu:  În acest an se împlinesc 40 de ani de la adormirea Patriarhului Justinian Marina. În acest context, dat fiind faptul că perioada sa de patriarhat a coincis în mare parte cu cea mai cruntă perioadă de represiune a regimului comunist din România (1948-1964), personalitatea Patriarhului Justinian se detaşează ca una emblematică pentru poziţionarea Bisericii Ortodoxe faţă de vicisitudinile politico-ideologice ale vremii. Datorită atitudinii şi strategiei înţelepte ale Patriarhului Justinian, Biserica Ortodoxă Română a reuşit să diminueze consecinţele grave provocate de un regim ateist şi agresiv, opresiv faţă de manifestarea publică a faptului religios. Patriarhului Justinian i se datorează, de exemplu, menţinerea învăţământului teologic în cinci seminarii şi două institute teologice, salvarea de la demolare a multor biserici şi mănăstiri, încadrarea în diverse posturi a celor întorşi vii din închisorile comuniste şi, nu în ultimul rând, păstrarea şi promovarea unei sănătoase mentalităţi anticomuniste în rândul clerului şi credincioşilor. 

Ce acţiuni vor avea loc în acest sens?
În al doilea semestru al anului 2017, va fi evidenţiată personalitatea şi moştenirea misionară a Patriarhului Justinian, precum şi jertfelnicia unor ierarhi, preoţi şi mireni din toate eparhiile, care au mărturisit şi apărat credinţa creştină ortodoxă în timpul regimului comunist. Patriarhia Română va organiza un simpozion bisericesc internaţional, eparhiile şi instituţiile de învăţământ teologic ale Bisericii Ortodoxe Române vor organiza congrese, colocvii şi seminarii pe această generoasă temă.

Recuperarea memoriei victimelor comunismului

Cum se raportează astăzi BOR la perioada comunistă?
Comunismul a pervertit minţi şi suflete, îndepărtându-l pe Omul Nou de Dumnezeu, de istoria reală a propriului popor, sădindu-i acestuia în minte prejudecăţi legate de Biserică şi de elitele morale ale naţiunii române. Într-un asemenea context profund nefast a trebuit Biserica să supravieţuiască, salvând ceea ce se putea salva şi alegând strategia salvării prin credinţă, aşa cum o parte importantă a intelectualităţii a ales atunci salvarea prin cultură. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română recuperează încă, prin intermediul istoricilor, memoria factuală a unor vremuri de maximă încercare morală pentru clericii şi credincioşii ei, publicând, mai ales în acest an comemorativ, în amintirea şi spre cinstirea celor care au onorat-o cu jertfa lor, lucrări ştiinţifice edificatoare şi materiale audio-video reprezentative pentru trecutul apropiat. În acest sens Patriarhia Română a încheiat recent un protocol de colaborare cu CNSAS.

Salvarea prin credinţă

În ultimii 27 de ani au fost canonizaţi preoţi ortodocşi care au suferit în timpul comunismului? Are Biserica în plan un astfel de demers?
Criteriul central care a stat la baza canonizărilor făcute de Biserica Ortodoxă Română după 1990 a fost cel cronologic, oferindu-se în mod firesc prioritate sfinţilor care au trăit în secolele anterioare, întrucât vechimea cinstirii lor locale este unul dintre elementele luate atent în considerare în procesul complex de canonizare. Patriarhia Română are însă în vedere şi perioada comunismului. Actualmente funcţionează o comisie de canonizare teologică mitropolitană ai cărei membri analizează, în perspectiva unei posibile canonizări, viaţa şi opera părintelui Arsenie Boca (foto), fost deţinut în temniţele comuniste, care a suscitat nu doar interesul, ci şi evlavia populară a foarte multor credincioşi care merg în pelerinaj la mormântul său de la mănăstirea Prislop.

După 1947, ateismul a devenit politică de stat. Ce efecte credeţi că au avut restricţiile regimului comunist asupra religiozităţii poporului român?
Toţi cei care au traversat infernul concentraţionar al gulagului comunist şi i-au supravieţuit au mărturisit că ceea ce i-a salvat a fost credinţa în Dumnezeu. Religiozitatea populară a rămas imună la încercările de ateizare socială, majoritatea opozanţilor la instaurarea regimului comunist fiind ţărani, oameni foarte credincioşi care îşi riscau viaţa coborând din munţi în satele unde se puteau uneori spovedi şi împărtăşi la biserică. Procesul de îndoctrinare marxistă a făcut însă şi victime, desigur, mai ales în rândurile celor lipsiţi de educaţie, cei care au ajuns în timp să formeze aşa-zisul proletariat. Omul Nou, creaţie antropologic-ideologică a socialismului, un personaj social destul de răspândit, puternic ideologizat, sacrileg, delator, şmecher, frecvent analfabet, agresiv necredincios, a devenit simbolul activistului de partid zelos şi total lipsit de scrupule care blama şi înfiera Biserica şi pe reprezentanţii acesteia cu orice ocazie. Însă majoritatea societăţii româneşti a rămas în timpul comunismului ataşată valorilor tari ale credinţei creştine. După 1990, în contextul progresiv secularizant inundat lent, dar constant de insidioasa ideologie a neomarxismului cultural anticreştin promovat în universităţi şi în spaţiul mediatic, societatea românească se confruntă cu un adversar ideologic mai periculos din punct de vedere moral decât comunismul utopic care a şi eşuat istoric în 1989. Cu toate acestea, societatea românească rămâne una fidel credincioasă într-o proporţie covârşitoare, chiar dacă, într-un trist paradox, ea este în acelaşi timp expusă corupţiei şi formalismului religios. Din această perspectivă, Biserica, nu doar cea Ortodoxă, are în faţă imense provocări cărora le va putea face faţă prin adecvarea mesajului ei la relieful mental şi cultural al omului de azi, precum şi la agenda problematicii reale a acestuia.

Reabilitarea patriarhului justinian

Ce li se poate spune celor ca vorbesc despre compromisul Patriarhului Justinian de a colabora cu autorităţile comuniste?
Cei care vorbesc despre instaurarea regimului comunist fără să-l fi trăit în propria lor existenţă fizică îşi asumă riscurile, inclusiv morale, ale teoretizării sterpe pe o temă de maximă gravitate, care îi implică de fapt pe alţii, oameni care au fost martorii tragici ai acelei crunte vremi. Compromisurile imputate Patriarhului Justinian (foto), care era în mod natural constrâns de raţiunile funcţiei sale să „dialogheze“ cu liderii politici comunişti instalaţi prin forţă brută la putere, au fost unele care ilustrează dramatic o veche întrebare: ce se pierde atunci când ceva se câştigă? Inevitabil s-au pierdut atunci unele lucruri – de exemplu s-au închis mănăstiri, alungându-se din ele monahi şi monahii, oameni recuperaţi, mulţi dintre ei, ulterior prin grija Patriarhului Justinian care le-a oferit acestora posibilitatea de a lucra pentru Biserică din alte poziţii –, dar pe termen lung, s-a câştigat o anumită stabilitate a vieţii Bisericii. 

Dar problema unirii Bisericii Române Unite cu BOR cum este privită? S-a făcut o reconciliere morală în această privinţă?
Desfiinţarea Bisericii Unite a fost o tragică decizie luată exclusiv de autorităţile politice com  uniste, nu de către Patriarhul Justinian. După 1989, Biserica Unită a primit înapoi, conform nevoilor sale pastorale reale, bunurile şi imobilele solicitate, actualmente relaţiile cu Biserica Ortodoxă fiind unele normalizate şi funcţionând fără sincope.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările