dacă mai ştiu să citească, să scrie şi să grăiască româneşte curat – de către „corifeii„ unei clase politicianiste ce ni se înfăţişează cu fiecare zi tot mai mult împătimit şi îmbătat angajată într-o adevărată şi fără niciun fel de scrupul şi fără nicio urmă de morală în bătălia pentru PUTERE.

De la stânga ori de la dreapta, de extremă stângă ori de extremă dreapta, ori toate la un loc de centru, politicianismul românesc – altfel, să recunoaştem, cu o tradiţie veche şi nefericită – pare să-şi dea măsura cu asupra de măsură.

Dar iată textul reprodus aici cu asentimentul devotatei şi inspiratei îngrijitoare a operei doctrinare a pomenitei Olga Greceanu – doamna Iuliana Mateescu – acest text făcând parte din cuvântul autoarei la lucrarea monumentală „Dicţionarul zugravilor de Subţire. Monahi şi mireni“:

Eram tineri, fără alt trecut istoric decât cel moştenit de la daci şi de la romani, şi duioasele începuturi de unitate naţională cu Seneslau (1247), Litovoi (1247,1273), Tihomir (1290 - 1310), Basarab cel Mare... şi mai aproape de veacul al XVI-lea Mircea cel Bătrân, Dan, Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul... mereu în luptă cu vecinii şi Turcii până la ultimul bănuţ al ţării. Când era o oarecare linişte politică şi voievozii noştri se preocupau de frumos, de zidiri, de înfrumuseţări, dar de câte ori nu s-a întrerupt o zidire! Un domn punea temelia, scos din domnie de lăcomia Turcilor, un altul o sfârşea «la roşu»; scos şi acesta din scaunul voievodal, un altul îi punea acoperişul, un altul o tencuia şi, în sfârşit, poate la a treia generaţie sau la a patra se ajungea şi la zugrăvire încât se adunau ctitori peste ctitori câţi nu mai încăpeau să fie înşiraţi pe zidul Pronaosului.

Neliniştea unei ţări se poate măsura şi după numărul voievozilor domnitori. În veacul al XVI-lea, în decurs de o sută de ani au domnit 26 de voievozi! Cam în proporţie de unul la patru ani! Nu moartea le înceta domnia, ci «mazilirea» de către turci, ceea ce e o mare diferenţă în viaţa lăuntrică a unei ţări, căci o moarte dintr-o dinastie bine stabilită cum era a noastră, aducea automat în scaunul voievodal pe feciorul Domnului şi ţara era liniştită, dar mazilirea aducea pe duşmanul Domnului, de unde o serie de prigoniri, de exiluri, de duşmănii, persecuţii, confiscare de averi, tulburări, lupte civile, crime, plângeri, otrăviri…, în care timp sfântul lăcaş ridicat cu toată evlavia şi pasiunea de bine era părăsit, uitat sau dacă era sfârşit, era stricat cu voie sau din nevoie. Zic «cu voie» ca să amintesc ce a făcut Mihnea cel Rău cu ctitoriile Craioveştilor.

În astfel de împrejurări provocate din afară se mai poate vorbi de viaţă culturală şi artistică? Pentru o viaţă artistică trebuie o atmosferă specială de linişte, de încântare, de progres pe toate tărâmurile, de o animaţie generală.

Ce am avut noi? Nimic, decât cazuri izolate de preocupări artistice şi acelea venite tocmai de la voievozii care azi erau şi mâine nu mai erau.“

Cred că nu e greu să ne regăsim azi, cum mai ziceam, în aceste pagini cutremurătoare.