Franciză uitată de Dumnezeu

Hei tu! Da, tu. Aşa, da. Întoarce capul aici. Tu, Dumnezeule. Hai să avem o vorbă. Haide să fumăm o ţigară. Am câteva să-ţi spun, nespuse de ceva vreme.

Tu, neruşinatule, crudule şi amnezicule. Te-ai lăudat cu puterile tale, ne-ai lăsat aici ca să ne uităm înspre ceruri fixe, cerându-ţi atâtea. Uneori exagerat, dar uneori atât de întemeiat. Ne-ai lăsat să ne rugăm la tine. Degeaba ne-ai lăsat. Ne-ai păcălit şi nu te uiţi. Altfel cum îţi explici?

Ce zici tu când vezi 20 de copii morţi, omorâţi de alţi copii? Ştiu, e responsabilitatea noastră. Că tu ne-ai lăsat buni, dar noi ne-am făcut răi. Dar de autism ce zici? Ai auzit? Ai auzit de maladii? Ai auzit de poveşti din astea? Ei ai cui sunt? Raţiunea lor cui aparţine? Nu tu dai raţiune? Atunci cum îţi explici asta? Ia spune, hai să ştim şi noi odată pentru totdeauna cui aparţinem. Nouă sau ţie.

Cum laşi să se întâmple astea? De fapt eşti un laş, dacă „eşti” e un verb potrivit aici. Ai lăsat o lume în franciză unor hulpavi. Unor întâmplări. Ai dat bucăţi unora să se înfrupte şi altora ca să guste din mirosul putred al celor mai de jos puţuri ale trăirilor omeneşti. Fără merit. Că nu ai împărţit şi conceptul ăsta. Ai dat o clădire, un regulament vag pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. „Fii bun, Dumnezeu o să te ajute” îmi ziceau mie sau altora. Du-te de aici. Astea sunt baliverne. Nu ai ajutat niciodată pe nimeni şi totul a fost o aranjare întâmplătoare într-o lume deţinută în franciză de alţii.

Dansăm la masa lor. Iar tu? Tu ce faci? Te uiţi de sus şi-ţi place ce vezi? Cum miroase praful de puşcă? Cum se simt şenilele tancurilor? Cât de cald e sângele martirilor tineri? Şi-au meritat moartea? 

Aveai un plan mai bun pentru ei? Atunci vino şi spune-ne, să ştim.

Franciza ta se duce de râpă. Se înfruptă unii din ea. Trăiesc bine, fericiţi, au burţi mari şi vieţi liniştite. Restul se luptă. Ce să facă. Nu ai dat un regulament. Ne ciocnim unii de alţii ca într-o masă de pinball dintr-un bar din Connecticut.

„Vino Doamne să vezi ce-a mai rămas din oameni” îţi striga Sterian acum 22 de ani. Ai văzut? Au trecut 22 de ani şi uite ce-a mai rămas acum. Cum miroase sângele? Cum miroase putregaiul?

Suntem singuri. Nu-ţi face griji. Realizez asta. Ducem lupte mici, în universul nostru mic. Pentru că nu ai dat nici un semn, d-aia. Pentru că în fiecare zi ne reluăm locul în rotiţa noastră. Din când în când mai apar exemple pozitive. Stai liniştit, nu demonstrezi nimic. E meritul lor, nu al tău. Şezi locului.

„Dumnezeu e conceptul după care ne măsurăm durerea”. Aşa spunea Lennon. Avea dreptate. Ştia.

Cum îţi place franciza uitată de tine? Aşteptăm finalul? Viaţa de apoi? Va fi mai bine? Dar cu noi cum rămâne? Ce facem aici? Eşti un nemernic, aia eşti! Ne construim viaţa singuri. Fără merite, fără drept, fără nedrept. Fără filosofii. Fără bine. Fără rău. Totul e o întâmplare. Copiii mor. Bolile apar. Hulpavii câştigă.

Taci. Du-te. Nu ai voie să vorbeşti în noaptea asta.