Scurtă Carte poştală despre casele memoriale

Nu ştiu dacă Ministerul Culturii are o evidenţă activă a caselor memoriale din ţară – ale scriitorilor şi ale artiştilor sau ale oamenilor de ştiinţă – dar sunt sceptic.

Despre casele memoriale din Bucureşti, foarte multe şi foarte importante pentru istoria ştiinţei şi culturii noastre, mă pregătesc să vorbesc cu exemplificări semnificative altădată.

Mă gândesc acum la casele memoriale din ţară, numai din ţară, şi înţeleg prin evidenţa activă cunoaşterea lor la propriu, adică obligatoriu cuprinzătoare a situaţiei lor materiale, a caselor în sine, a obiectelor şi mobilierului care le decorează şi la accesul lor organizat, ghidat ştiinţific şi la raporturile acestor case cu administraţia şi şcoala – vreau să spun învăţământul comunelor, oraşelor şi municipiilor care se bucură de acest tezaur.

Dacă e să ne luăm numai după sprijinul acordat astăzi bibliotecilor, fie judeţene, fie orăşeneşti oarecare, fie municipale, scepticismul afirmat de mine la început  este total întemeiat.

Se ştie, nu e un secret, cât de restrâns este bugetul bibliotecilor de stat astăzi la noi, iar dacă ar fi să ne raportăm la bibliotecile comunale, n-am mai avea ce discuta.

Sunt însă case memoriale răspândite, dar şi uitate pe întreg cuprinsul ţării, iar unora li s-a pierdut total urma.

Mai ştie cineva azi care este soarta sau măcar unde a fost casa marelui Liviu Rebreanu de la Valea Mare, din apropierea Piteştiului?!  Nu vreau să mai dau exemplul casei lui Goga din inima Ardealului, cumpărată de acesta de la poetul maghiar Ady Endre şi devenită odată,  în proprietatea lui Goga, un spaţiu sacru al spiritualităţii Transilvaniei.

Ce a devenit, mă întreb eu iar, căsuţa – dacă mai există cumva? – în care a stat şi a scris filozoful Noica la Păltiniş, lângă Sibiu? Se mai vorbeşte prin Moldova despre casele, dacă mai există şi ele, în care a locuit şi a scris Mihail Sadoveanu? Sau măcar despre casa lui de la Văratec? Ce viaţă mai are casa lui Cezar Petrescu de la Buşteni? Sau chiar casa în care a stat Grigorescu, pictorul? Sau „castelul“ lui Haşdeu?

Această poveste ar putea fi extinsă cu întrebări şi despre soarta mormintelor marilor personalităţi scriitoriceşti şi artistice de la Belu, care este, geografic, atât de aproape de Ministerul Culturii .

A avut cineva curiozitatea să afle cum arată acum mormântul încă proaspăt al actorului Radu Beligan sau al lui Ion Lucian?

Boierimea nouă, folosesc acum prilejul să spun, şi-a facut la Belu cavouri – adevărate case şi bisericii, cu instalaţii de televiziune şi telefon şi cu saloane de reculegere .  Dacă aş spune acum şi numele parveniţilor încă vii şi în putere care n-au citit o carte în viaţa lor, care n-au văzut un spectacol de teatru, care n-au fost la nicio expoziţie de pictură sau de sculptură, v-aţi cutremura. Pe mulţi îi vedem toată ziua la televiziune, perorând despre verzi şi uscate, dar niciodată despre bugetul culturii.

Ar merita şi o evidenţă a proprietăţilor funerare ale Ciocoilor noi cu Bodyguard despre care am vorbit în romanul cu acelaşi titlu şi în filmul „Ticăloşii“.

Niciunul dintre ei nu s-a dus la Ministerul Culturii să dea un franc pentru întreţinerea unei case muzeu sau pentru mormântul lui Caragiale. La fel cum niciunul dintre ei nu s-a dus la Ministerul Culturii să dea un franc pentru bibliotecile Căminelor Culturale de la sate. Să dea un ban Ministerului Culturii pentru bugetul, să zicem, al Căminului Cultural din satul lor; pentru că mulţi dintre aceşti ciocoi se trag direct de la ţară şi şi-au făcut palate la Snagov sau Predeal sau mai ştiu eu unde, dar au uitat că părinţii lor au fost sau sunt încă ţărani.

Deocamdată ar fi interesantă ceea ce numeam evidenţa activă a Ministerului Culturii din spaţiul caselor memoriale.