Unirea în anul dezbinării

În urmă cu câteva zile un vechi prieten, reputat istoric şi profesor universitar, m-a rugat să citesc o piesă de teatru cu subiect istoric scrisă de unul dintre foştii lui dascăli din anii liceului.

Prietenul meu dorea să afle cât de interesantă ar fi pentru un teatru profesionist o astfel de piesă, cu toate că era el însuşi cât se poate de conştient că istoria, mai cu seamă istoria naţională, se vinde greu în zilele noastre, că nu mai prea are căutare. Lumea, românii sunt interesaţi de prezentul din ce în ce mai dificil, tot mai împovărat de taxe şi impozite şi de viitorul din ce în ce mai nesigur. Iar acei tineri, puţini la număr, dornici să ştie ceva mai mult despre trecutul ţării în care s-au născut nu prea găsesc în şcoală un aliat fiindcă aceasta nu se arată chiar foarte generoasă cu o disciplină ce nu e de primă necesitate nici ospătarilor, nici tinichigiilor.

Sesizez chiar un fel de reacţie de respingere, de adversitate la orice referinţă de ordin istoric. Iată, de exemplu, foarte adesea, atunci când vine vorba despre 1 Decembrie, Ziua naţională încărcată cu o consistentă simbolistică istorică, mulţi dintre concetăţenii noştri găsesc tot felul de argumente în favoarea unei schimbări. Ba că nu e bine ca Ziua naţională să fie sărbătorită iarna fiindcă iarna nu-i ca vara şi, în plus, iarna se mai întâmplă câteodată să fie frig, iar naţiunea română este - o ştim încă de la 1848, când cu revoluţia eşuată din Moldova - una meteosensibilă, ba că Ziua Marii Uniri nu ar fi una tocmai reconfortantă pentru anumite minorităţi naţionale când, de fapt, nu e defel aşa.

Şi dacă, totuşi, 1 Decembrie nu e o zi cu desăvârşire anodină, puţine mai sunt semnele de sărbătoare autentică la 24 ianuarie. Puţini sunt aceia gata să îşi mai amintească că la 24 ianuarie 1859 s-a semnat actul de naştere al Statului român modern, intrarea noastră ca popor în modernitate şi europeneitate. Un plictis general, ce poate avea ca sursă, aşa după cum spun unii, excesul de recurs la o istorie falsificată şi instrumentalizată practicat deşănţat în anii comunismului,  în anii socialismului dinastic, în vremea guvernării despotice a lui Nicolae Ceauşescu, ne face să fim insensibili la ceea ce s-a întâmplat în zilele lui ianuarie 1859, între 1857 şi 1859, ori chiar într-o perioadă ceva mai amplă. Cea cuprinsă între 1844 şi 1866 atunci  când „s-au precizat contururile României moderne...când instituţiile politice interne au căpătat forme europene, iar gândirea politică a dobândit niveluri noi de complexitate...când rolul statului s-a extins fără încetare...(iar) statul s-a angajat treptat în integrarea majorităţii populaţiei- ţăranii- în noua naţiune ca sprijinitori de nădejde ai coeziunii şi prosperităţii lui. ” (cf. Keith Hitchins –Românii- 1744-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013)

Nu voi transforma însemnările mele de azi într-un mini-conspect istoric asupra felului în care Alexandru Ioan Cuza a ajuns să fie ales consecutiv domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Nu voi zăbovi nici asupra personalităţii contradictorii a Domnitorului, nici asupra faptului că, la un moment dat, Cuza a început să ignore sistemul constituţional existent, fapt ce a condus la coagularea aşa-numitei „monstruoase coaliţii” ce l-a îndepărtat pe chipeşul Domn de la putere.

Voi aminti însă că, dincolo de programul politic naţional, adică dincolo de Unire şi de Independenţă, Cuza şi Kogălniceanu, Brătianu şi Alecsandri, Catargii şi Goleştii, C. Negri şi  Vasile Alecsandri au formulat ceea ce astăzi s-ar numi un adevărat “proiect de ţară”. Sigur, disensiuni au existat. „Pentru liberali - ne reaminteşte Keith Hitchins - Europa reprezenta o sursă de inspiraţie, iar pentru conservatori o sursă de temeri”, ambele părţi înflăcărându-se în dezbaterea pe teme de identitate naţională ori despre căile de dezvoltare viitoare. Dar oricum ar fi fost, oricâte disensiuni ori temeri ar fi fost de depăşit, e în afara oricărui dubiu că politicienii patrioţi ai epocii au visat o Românie nu numai mare, ci şi una modernă, o Românie nu doar mare, ci şi una democratică.

“Generaţia Unirii – scria regretatul Vlad Georgescu- a făcut reforma agrară, a dat libertate cuvântului şi scrisului, a deschis graniţele atât pentru cei care voiau să iasă cât şi pentru străinii care voiau să intre în România.” România a dobândit o Constituţie liberală comparabilă cu cea a celor mai liberale state vest-europene. A fost această generaţie a Unirii, în opinia reputatul istoric, una care a izbutit un aliaj admirabil între curajul politic şi calitatea morală. „Vechii oameni politici erau cei mai mulţi boieri, sau dacă nu erau boieri de origine, erau în orice caz boieri de suflet şi mentalitate. Nu se agăţau de putere, iar în politică nu se comportau ca nişte parveniţi; pentru ei, a fi ministru sau prim-ministru era în fond mai puţin decât a fi proprietar, profesor, liber cugetător. Pentru ei, a avea o funcţie politică era un mijloc de a face bine, de a-şi pune în aplicare ideile, nu era un scop în sine, în orice caz, nu era un plus social.” (cf. România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, München, 1994)

Vlad Georgescu scria cele de mai sus în plin comunism, în 1986, adică în anii grei ai “deceniului satanic”. În vremea degenerării finale şi absolute a comunismului, în timpul în care puterea era concentrată în chip dement în mâinile familiei dictatoriale ce se lasa pictată precum Cuza, ciocnea, într-un simbolism grotesc, câte un pahar cu mari înaintaşi, se proclama continuatoarea net superioară a acestora, era salutată din tablourile câte unui Sabin Bălaşa, Constantin Piliuţă, Dan Hatmanu, Vasile Pop-Negreşteanu ori Valentin Tănase (acesta din urmă ajuns în anii ’90 ilustrator al revistei Playboy)  dar şi ale altor pictori de curte de Mircea cel Bătrân rebotezat cel Mare, de Ştefan şi Mihai. Totul într-un timp în care ţara era mai sărăcită, iar românii o duceau chiar mai greu decât pe vremea ciumei lui Caragea.

Fireşte, anii aceia au trecut demult, iar cursul democratic al României e azi în afara oricărui dubiu. Doar calitatea clasei politice e din ce în ce în ce mai îndoielnică, mai proastă de-a dreptul.

Aniversarea zilei de 24 ianuarie 1859 îi găseşte pe principalii reprezentanţi ai respectivei clase în stare de beligeranţă. Şeful Statului, premierul, preşedintele Senatului se ceartă ca la uşa cortului, cerşesc sprijinul străinătăţii în favoarea propriului interes, se pârăsc reciproc, urmăresc păcălirea încă o dată şi încă o dată a poporului, se străduiesc să îl dezbine. Diviziile lor de luptă sunt constituite din televiziunile subordonate şi angajaţii acestora, iar mijloacele de asalt dintre cele mai ridicole. Să ne gândim doar la cele ale petiţiilor on line. Ba chiar la petiţiile semnate prin sms.

Victor Ponta şi Crin Antonescu socotesc că anul 2014 e cel al asaltului final împotriva lui Traian Băsescu, drept pentru care îşi concentrează toate energiile în lupta împotriva preşedintelui. Nu contează ţara, nu importă că şomajul creşte, că leul scade, că preţurile din pieţe sunt tot mai inaccesibile, că sunt tot mai greu de achitat costurile cu întreţinerea, că promisiunile electorale de acum doi ani au fost uitate ori amânate. Amânate până la izgonirea de la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Atunci, ne promit reîmpăcatele glasuri ale domnilor Ponta şi Antonescu, laptele şi mierea vor curge peste ţară şi probabil că, precum în scrierile lui Caragiale, nimeni nu va mai plăti niciun bir.

La rându-i, preşedintele lasă impresia că a îmbrăcat cămaşa morţii, că e simbolul dreptăţii, că e curat ca lacrima, că e apărătorul pe cal alb al independenţei justiţiei, uitând că el însuşi are câteva cadavre în dulap, numeroase explicaţii de dat şi multe probleme de rezolvat prin instanţe. Dl. Băsescu face declaraţii la oră fixă din două în două zile. Dar dacă ora e fixă, conţinutul vorbirilor primului om în Stat e mai puţin consecvent. La numai două zile după ce a comunicat ritos că România ar fi, din cauza guvernului şi a ingerinţelor lui Victor Ponta în treburile justiţiei, pe marginea prăpastiei, ba chiar cu un pas în groapă, dl. Băsescu profeţeşte că la toamnă ţara va fi admisă în Schengen. Jocul de port cu alba-neagra e la mare preţ, din câte se pare, pe la Cotroceni.

În preajma zilei de 24 ianuarie, conflictul dintre puterile Statului e stare de fapt şi sursă de ilegitimitate şi de instabilitate. În acest context, 24 ianuarie 2014 pare a nu mai avea nici o legătură cu 24 ianuarie 1859 şi nici  Ziua Unirii ce se ar trebui sărbătorită la sfârşitul săptămânii nu mai are nimic nici cu unitatea şi nici cu consensul. Adversitatea a devenit duşmănie, iar preţul metamorfozei e achitat nu de politicieni, ci de românii de rând.

Cu vreo două-trei săptămâni în urmă, primarul Iaşiului, dl. Gheorghe Nichita, vajnic vicepreşedinte al PSD, a anunţat că ziua de 24 ianuarie va fi cu fast şi cu oaspeţi de seamă sărbătorită în Capitala Moldovei. Atâta doar că mai toţi oaspeţii de seamă sunt reprezentanţii puterii useliste, de unde riscul ca fastul să fie plătit din bani publici, dar subordonat în totalitate intereselor electorale ale alianţei politice aflate la guvernare şi care îşi doreşte ca 2014 să fie anul victoriei finale.

Sunt numeroase indiciile că aniversarea Unirii celei mici, din ianuarie 1859, va fi iarăşi confiscată, traficată, privatizată în interes politic. Semn că, din nou, precum în anii socialismului dinastic, istoria e politizată, manipulată, instrumentalizată. Şi că 24 ianuarie, în loc să fie o zi a unităţii, va fi una a dezbinării.

Să ne mai mire oare că şi pe mai departe orice referire la istorie va fi prost, cu reticenţe primită de marea majoritate a românilor?