Eveniment editorial. Cartea "Un mormânt în cer", de Vintilă Horia, se află în librării

Cea mai nouă apariţie în seria de autor Vintilă Horia a editurii Vremea este "Un mormânt în cer", volum care se găseşte deja în librării. Adevarul.ro prezintă un fragment, în exclusivitate, din acest volum.

Sunt comentatori care afirmă că "Un mormânt în cer" este cel mai împlinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintilă Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfâşietoare, perenă, rodnică – izvor al creaţiei acestui mare autor. Viaţa unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul în care Vintilă Horia recreează arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-şi transformă suferinţa în artă, opera care înglobează destine, iubirea care purifică şi sanctifică, visul de unitate creştină. Proiectat pe pânza multicoloră a Europei veacului XVI, dar, ca toate cărţile lui Vintilă Horia, desfăşurându-se de fapt într-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormânt în cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafaţa incandescentă până în profunzimile sale filozofice, dăruind bucurie cititorilor cu mijloace de percepţie şi de înţelegere diferite. Ca oricare operă de geniu, indiferent de nivelul de cunoaştere şi de simţire al celui care se adânceşte în lumea cărţii, aceasta i se va întipări în cuget, îmbogăţindu-l. Intertextualitatea literară, filozofică, istorică, picturală, religioasă îi permite scriitorului să recreeze nu doar lumea lui El Greco şi viaţa pictorului, dar să valorifice, de asemenea, experienţa propriului său exil spaniol, să comenteze opera lui Platon, pe care se întemeiază concepţia sa despre artă, dar mai ales tablouri cunoscute ale lui El Greco, care par a prinde viaţă sub ochii lectorului, care asistă la conceperea şi pictarea lor. Vintilă Horia este nu doar un remarcabil romancier, Un mormânt în cer dezvăluie o nouă ipostază a acestuia, un comentator de artă cu o sensibilitate aparte pentru teme de inspiraţie religioasă. Viziunea creştină asupra lumii îl apropie spiritual de „pictorul mistic”, cum este numit El Greco de criticii de artă. (Sonia Elvireanu, Vintilă Horia, Exilul ca destin, Viaţa Românească, decembrie 2012).

Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil.

Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Editura Vremea publică o serie de autor Vintilă Horia, început  cu "Memoriile unui fost săgetător", jurnal inedit, publicat cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului. "Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu!“  şi  „Dumnezeu s-a născut în exil“, două volume care, alături de „Cavalerul resemnării“, publicat de Editura Vremea la începutul verii, formează „Trilogia exilului“ a lui Vintilă Horia. Seria mai cuprinde, la Editura Vremea, şi „Jurnalul unui ţăran de la Dunăre“.

Fragment din volumul "Un mormânt în cer", de Vintilă Horia

"– Înseamnă că eşti un blestemat de creştin.

– Aici toţi suntem creştini, interveni Juanelo. Nu-i aşa?

Se lăsă o tăcere grea. Mirosea urât, a resturi de mâncare, a peşte fript şi rece, a vin vărsat pe jos, îmi dădui seama că voi leşina dacă nu voi ieşi numaidecât de acolo. Dar greaţa mi se urcase în beregată din cauza unei descoperiri fulgerătoare: răul bântuia lumea şi lucra în largul lui, îndărătul tuturor sforţărilor apărătorilor binelui, era ceva intim legat de esenţa umană. Nici Biserica, nici arta, nici frumuseţea Jerónimei de la Cuevas, nici victoria de la Lepanto nu erau suficiente ca să anihileze gestul gloatei din Despuierea, scenă primordială, fără de care nu pot fi înţelese nici Răstignirea, nici Învierea. Îl despuiaseră spre a dezvălui Adevărul ce se ascundea sub mantia regală pe care Isus o purta pe el de când se născuse, în fond. Sfâşiaseră veştmântul regal şi nu găsiseră nimic dedesubt. Şi asta pentru că se apropiaseră cu ură, or nu aşa trebuie căutat adevărul, care este mai sperios decât un iepure; orice îl goneşte. La capătul tăcerii aceleia se aţinea poate condamnarea mea la moarte.

– Eşti foarte palid. Ai băut prea mult, îmi zise Juanelo. Ieşi puţin afară şi respiră aer curat pe mal. Vin şi eu imediat.

Nu era uşor de ieşit. Toţi mă priveau ca pe un vrăjmaş demn de dispreţ, pe care îl considerau prieten în timpul zaiafetului şi care nu-şi ascundea acum intenţiile, cu o deplină lipsă de respect. Îmi venea greu să mă ridic, de parcă ochii indivizilor acelora, ţintuindu-mă cu urile lor devenite palpabile şi nocive, m-ar fi obligat la nemişcare şi la o ascultare pasivă.

Am simţit o încleştare moale pe umăr, apoi o mână sprijinindu-mi braţul ca să mă ridic. Contactul acela feminin îmi redeşteptă puterile pierite şi putui să mă scol în picioare şi să mă îndepărtez de cercul histrionilor.

– Chiar aţi băut prea mult?

Nevasta lui Felicisimo, lipită de mine, mă însoţea spre ieşire. Traversarăm taverna şi ieşirăm. Aerul curat urca dinspre fluviu plin de miresme pure, nu umane, recunoscui o adiere de cimbrişor care îmi împrospăta sufletul. Păsări nocturne brăzdau aerul albastru, întorcându-se din Lună.

– M-am temut pentru dumneavoastră, señor.

Îmi luă mâna şi o puse pe sânul ei stâng, unde, într-adevăr, inima îi palpita cu o nevinovăţie redobândită sau prefăcută, cine ştie, eu n-am ştiut-o niciodată fiindcă am darul de a le sugera inocenţă femeilor pe care le ating cu prezenţa sau cu vorbele mele. Ca şi când toate femeile, ştiind cine eram şi cum pictam, s-ar fi aşteptat să-mi servească drept modele pentru diferitele personaje sacre. S-ar putea ca intenţia aceasta să existe în toate femeile care aşteaptă de la orice bărbat posibilitatea de a reveni la nevinovăţia pierdută. Astfel că gestul care, la început, avusese o nuanţă ca de curtezană exersându-şi tactica primitivă dar infailibilă, deveni natural şi onest, cu consecinţele situate sub semnul celei mai frăţeşti înţelegeri.

Şi chiar aşa a fost. Ne aşezarăm pe pământul uscat şi prăfos, lângă salcâm, privind fluviul şi tăifăsuind câtva timp, lăsând în urma noastră amintirea tavernei şi sunetul vocilor ce continua să răzbată din măruntaiele pământului.

– Îs oameni răi, ştiaţi? Cum de i-a dat prin cap lui don

Juanelo să vă aducă aici?

– Cine-s aceştia? Unde vieţuiesc? Ce înseamnă toate astea? Nu înţeleg.

– Mai bine aţi face să uitaţi. Nu merită să vă bateţi capul. Îs plămădiţi din de toate, poate-s suflete bântuite. Rebeli învinşi. Nu fac alta decât să viseze la ce n-a fost să fie.

– Nimeni nu ar crede, aşa-i?

– Nimeni, zise ea.

Şi mă luă de mână cu un gest care mă impresionă adânc pentru că era leal şi pur şi fiindcă, îmi dădeam seama, nevasta lui Felicisimo atinsese un fel de fericire sau de pace interioară care rima cu noaptea şi pe care niciodată până atunci n-o mai simţise, sau o pierduse demult. Şi pe care eu i-o dăruisem chiar atunci, acolo, sub frunzişul imaterial al salcâmului. Iar cuvintele pronunţate mai adineauri, atât de frumoase şi profunde, ţâşniseră tocmai din acea nevinovăţie redobândită. Altceva ei nu fac decât să viseze la ce n-a fost să fie. Dar cât timp vor mai visa? Oare când va veni timpul să treacă de la visare la acţiune şi să cotropească lumea deasupra, unde toată lumea doarme în pace divină? Tragedia Invincibilei Armade avu în acea noapte, la Toledo, un prim gest ameninţător, de violenţă, înscris în cerul ei. Nimeni nu m-ar crede, dar aşa a fost şi aproape că am participat la el.

– Cum te cheamă?

– Violeta Antigua, sluga dumneavoastră.

– Visezi şi tu la ce n-a fost să fie?

– De-acum înainte, da, señor. Eu nu pot urca, dar dumneavoastră puteţi coborî. Ar fi singura cale.

Încetase, deodată, de-a mai fi pură. Ceva din ceilalţi, o urmă contagioasă i se lipise de suflet, poate strigătele ce se auzeau din peşteră sau poate chiar îndrăzneala nopţii, încât iradia din ea, ca dintr-un cuptor apropiat, o dogoare învăluitoare care, încet-încet, îmi topea rezistenţa şi mă îngloba cercului eticii ei copilăreşti şi foarte puternice. Mâna mea sprijinită pe pământ începu să se mişte spre ea, iar mişcarea aceea nu era decât avangarda unui impuls ce îmi stăpânea întreaga fiinţă.

Adierea de cimbrişor de la ea venea. În momentul acela ieşi Juanelo din tavernă.

– Haidem, zise, aici nu mai avem ce face.

– Aş rămâne puţin. Sunt obosit.

– Cum vrei. Dar trebuie să ştii că totul e zadarnic. Nicio apropiere nu va mai fi imposibilă de-acum înainte.

– Nu te înţeleg.

– O să mă înţelegi curând.

Şi se îndreptă, în susul fluviului, pe când mâna Violetei Antigua mi-o cuprindea cald pe a mea. Dar vraja se destrămase. Cuvintele misterioase ale lui Juanelo îmi pustiiseră inima. Mirosul de cimbrişor se risipise în noapte şi un iz de umezeală urca dinspre fluviu ca o invazie, înecând toate parfumurile, contopind totul în unitatea viscerală a beznelor nenumite. Ceva se petrecea pe cer, pentru că înseşi culorile, atât de precise şi de bine definite în chiar grosimea nopţii, începuseră să-şi piardă contururile şi nuanţele şi se amestecau straniu într-un soi de culoare nediferenţiată, ca şi cum zorile n-ar fi fost departe. Femeia îşi trăsese mâna, cu un gest precipitat şi parcă sperios.

– Ce se întâmplă? întrebai cu o voce temătoare, străină, departe de certitudinile mele.

– Priviţi." (Copyright Editura Vremea)