Marc Schroeder, fotograf, autorul „Order 7161“: „Spiritul de supravieţuire al celor deportaţi, demonstrat în condiţii inumane, este cel mai impresionant“
0
„Order 7161“ este numele albumului realizat de fotograful Marc Schroeder din Luxemburg, care face referire la decretul lui Iosif Stalin din 1944, prin care cerea mobilizarea şi reţinerea tuturor germanilor „apţi de muncă“ pentru a pune umărul la reconstrucţia statului rus. Din cei peste 112.000 de germani deportaţi în lagăre de muncă, 69.332 au fost din România. Fotograful luxemburghez a reuşit să stea de vorbă cu 40 dintre supravieţuitori.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a inspirat să faceţi albumul „Order 7161“?
Marc Schroeder: În ianuarie 2012, când am început proiectul de documentare, nu ştiam sub ce formă îmi voi publica munca – articole în reviste, expoziţii sau carte. Era un proiect personal, aşa că am avut timp suficient să văd unde mă va duce. În 2012, prioritatea mea era să îi întâlnesc pe supravieţuitori, să petrec timp cu ei, să le fac portrete şi să le ascult mărturiile. După doi ani în care m-am întâlnit cu aproximativ 40 de supravieţuitori ai deportărilor, am strâns o cantiate uriaşă de material, atât fotografic, cât şi mărturii înregistrate. Am petrecut mai multe luni pentru a transcrie toate poveştile înregistrate pentru a avea o vedere de ansamblu a istoriei orale strânse. În acel moment, în perioada 2014-2015, am decis că îmi doresc să public o carte ce să combine fotografiile şi mărturiile supravieţuitorilor. Am vrut să spun povestea deportării în modul în care aceşti 40 de supravieţuitori şi-au amintit acea perioadă din vieţile lor şi un album foto mi s-a părut cel mai eficient mod pentru a face acest lucru.
Însă au mai trecut câţiva ani până la apariţia efectivă a cărţii. Am încercat mai întâi să concep eu o carte şi am eşuat lamentabil. După aceea, am lucrat timp de un an şi jumătate cu un publicist şi designer de cărţi, însă am abandonat colaborarea deoarece făcusem prea puţine progrese. În cele din urmă, în 2018, l-am angajat pe Rob van Hoesel să realizeze concepţia actualei cărţi. După ce a terminat, Rob van Hoesel s-a oferit şi să publice cartea la editura sa, The Eriskay Connection. Din acel moment, au mai trecut aproape doi ani până am găsit finanţarea pentru editarea cărţii.
- Cât timp v-aţi documentat pentru carte şi cât aţi stat în România?
M-am întâlnit cu foştii deportaţi care apar în carte în 2012 şi 2013. Pe câţiva dintre ei i-am vizitat din nou în anii următori, însă cea mai mare parte a materialului a fost realizată în acei doi ani la care am făcut referire. În 2012-2013 trăiam în Paris şi am făcut şapte sau opt călătorii în România ca să îi găsesc pe supravieţuitorii deportărilor şi apoi să stau de vorbă cu ei. De fiecare dată am stat între două şi patru săptămâni. În 2013 am rămas în România două luni cu ocazia unei deplasări.
Supravieţuitorii comunităţilor germane
- Care a fost cel mai vârstnic supravieţuitor pe care l-aţi întâlnit?
Cel mai vârstnic dintre ei a fost Karol Lemny din Suceava. Când am stat de vorbă cu el în 2012, avea 103 ani. Se născuse în 1909, când Bucovina încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.
- În ce localităţi din România aţi fost pentru a vorbi cu supravieţuitorii deportărilor şi când aţi ajuns prima oară în ţara noastră?
Am ajuns prima oară în România în octombrie 2010, când am vizitat Sibiul. Doream să explorez conexiunile istorice dintre saxonii din Transilvania şi Luxemburg, ţara mea natală. Saxonii transilvăneni sunt descendenţi ai migranţilor care au venit din regiunea unde acum se află Luxemburg. În 2010 am aflat despre deportările minorităţii germane. Iar când am decis să încep proiectul despre deportare, mi-am dorit să găsesc supravieţuitori din diferite comunităţi vorbitoare de limbă germană din România, nu doar din Transilvania. M-am întâlnit cu foşti deportaţi din Sibiu, Sighişoara, Braşov, Timişoara, Arad, Reşiţa, Satu Mare, Tiream, Beltiug, Suceava, Bucureşti, Craiova şi Ploieşti.
Boală, epuizare, foamete
- Ce anume v-a impresionat cel mai mult din povestirile lor?
Cred că cel mai mult am fost impresionat de „spiritul de supravieţuire“ al acestor oameni, spirit demonstrat în cele mai rele şi inumane condiţii. Mulţi dintre cei care au fost deportaţi nu s-au mai întors – un procent situat între 10 şi 20%. Mulţi dintre cei cu care am vorbit au lucrat în condiţii foarte grele. Munca era foarte dură pentru bărbaţi şi femei, iar iarna temperaturile erau teribile. În primii doi, trei ani au avut puţină mâncare şi mulţi dintre ei au suferit de malnutriţie severă. Cu toate astea, nu şi-au pierdut speranţa că într-o zi s-ar putea întoarce acasă la familiile lor din România. Iar această determinare mi s-a părut impresionantă.
- Care a fost cea mai traumatizantă experienţă pe care v-au mărturisit-o supravieţuitorii?
Au fost multe experienţe oribile pe care mi le-au povestit: poveşti ale unor prieteni sau gemeni care au murit din cauza unor boli, a epuizării sau după accidente petrecute în lagărele de muncă. Mai mulţi supravieţuitori mi-au spus că iarna morţii erau îngropaţi sub zăpadă, căci pământul îngheţat nu permitea săparea unui mormânt, iar primăvara, când zăpada se topea, câinii le mâncau rămăşiţele. O altă poveste tulburătoare este cea a unei mame care a fost deportată, deşi era gravidă – femeile gravidele erau scutite de deportări. Copilul s-a născut în lagăr, s-a îmbolnăvit şi a murit la scurt timp după aceea. Am mai aflat lucruri legate de membrii aceleiaşi familii deportaţi împreună şi apoi separaţi din cauză că unul dintre ei se îmbolnăvise şi nu mai era apt pentru muncă, drept urmare era trimis în Germania. O doamnă a fost astfel separată de sora sa care stătea în RFG şi nu a mai văzut-o vreodată după aceea.
- Ce frază sau expresie v-a impresionat cel mai mult din mărturiile culese de la deportaţii din România?
Expresia ce se repeta iar şi iar în timpul conversaţiilor mele cu foştii deportaţi era „Skoro Domoi“ (trad. – „Voi merge acasă curând“). Foştii deportaţi auziseră această expresie de multe ori de la colegii lor ruşi. Expresia în sine nu este neapărat una emoţionantă, însă scoate în evidenţă cât de importantă era speranţa revenirii acasă pentru deportaţi. Au fost multe reveniri emoţionante ale deportaţilor. Iar primul exemplu este cel al unei familii ce îşi vede ruda deportată venind acasă după cinci ani, timp în care crezuse că aceasta a murit în Uniunea Sovietică. Un alt caz este cel al unei mame care nu şi-a recunoscut propria fiică atunci când aceasta s-a întors acasă deoarece era foarte slabă şi rămăsese fără păr din cauza unei boli luate în lagăr.
Se încarcă comentariile...
