INTERVIU Supravieţuitoarea lui Mengele la Auschwitz care i-a iertat pe nazişti şi l-a înfiat pe nepotul şefului lagărului: „Orice problemă aţi avea, mereu există o soluţie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Originară din România, Eva Mozes Kor (83 de ani) are o poveste de viaţă impresionantă: a supravieţuit miraculos experimentelor teribile ale doctorului Mengele la Auschwitz, i-a iertat pe nazişti şi l-a adoptat pe nepotul lui Rudolf Höss, comandantul lagărului. Stabilită în America de peste 50 de ani, Eva Mozes Kor a acordat un amplu interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“. A fost un dialog extraordinar, o adevărată lecţie de viaţă.

Am aflat de Eva Mozes Kor în urmă cu câteva luni, după ce am citit mai multe materiale despre supravieţuitoarea de la Auschwitz în presa americană („The New York Times“, CNN şi „Miami Herald“).

Am descoperit o poveste emoţionantă, dureros de reală şi plină de miracole. Mi-am dorit să stau de vorbă cu Eva Mozes Kor, cu atât mai mult cu cât am aflat că este originară din România.

După mai multe căutări şi documentări pe internet, i-am găsit adresa de e-mail şi i-am scris cu rugămintea să îmi acorde un interviu, trimiţându-i o lungă listă de întrebări.

După o lună de la acel e-mail, când deja făceam eforturi să mă obişnuiesc cu ideea cu nu voi primi un răspuns, Eva Mozes Kor mi-a scris. Mi-a spus că nu a răspuns la întrebări deoarece a fost plecată într-o lungă călătorie în Germania şi Israel.

„Nu ai vrea să facem interviul prin telefon? Ai atât de multe întrebări, încât ar dura foarte mult dacă m-aş apuca să scriu“, mi-a propus ea.

De comun acord, am stabilit şi ziua interviului. Am sunat-o şi am stat de vorbă mai bine de o oră. A fost o reală lecţie de viaţă de la o eroină plină de curaj, altruism şi cu o putere a iertării incredibilă. Iar această putere a iertării manifestată faţă de nazişti este cu atât mai impresionantă, cu cât părinţii şi două surori ale Evei Mozes Kor au murit în lagărul de la Auschwitz, iar ea şi sora ei Miriam au supravieţuit miraculos după ce au trecut printr-o serie de teste teribile ale doctorului Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morţii“, cel care făcea experimente pe copii.


Eva Mozes Kor, într-o fotografie istorică - în copilărie în lagărul nazist de la Auschwitz FOTO Getty Images

eva mozes FOTO Getty Images

În martie 1944, familia Mozes a fost mutată cu forţa în ghetoul din orăşelul Şimleu Silvaniei (judeţul Sălaj). Eva şi Miriam aveau doar 10 ani, iar nord-vestul Transilvaniei era sub jurisdicţia Ungariei din 1940. Câteva săptămâni mai târziu, soţii Mozes şi cele patru fete ale lor au fost înghesuiţi, alături de sute de evrei, în vagonul unui tren ce transporta în mod normal animale. Au ajuns la Auschwitz după patru zile fără mâncare şi fără apă. Acolo au mers pe platforma de selecţie.

Jaffa Mozes, mama fetelor, le-a strâns puternic de mână pe Eva şi pe Miriam. În aglomeraţia de nedescris, tatăl şi celelalte două fetiţe fuseseră deja îndepărtate. Un ofiţer german a întrebat-o pe mamă dacă fetele sunt gemene. I-a confirmat că Eva şi Miriam sunt născute în aceeaşi zi.

A fost smulsă imediat cu brutalitate de lângă ele şi împinsă spre o coloană din dreapta. Eva şi Miriam au fost mutate în stânga. Nu aveau să-şi mai vadă familia niciodată. În mai puţin de o jumătate de oră, au rămas orfane şi fără cele două surori mai mari.

Eva şi Miriam au stat la Auschwitz din martie 1944 până în ianuarie 1945. Au fost una dintre cele 1.500 de perechi de gemeni care au fost folosiţi în experimentele lui Mengele. Doar 250 au supravieţuit, inclusiv Eva Mozes Kor şi sora sa Miriam. După război, cele două surori au stat vreme de nouă luni într-o tabără pentru refugiaţi din Polonia, apoi s-au dus la Cluj-Napoca, unde au stat cu o mătuşă, până în 1950.

În 1950, cele două surori au primit permisiunea de a pleca în Israel. Acolo, gemenele au fost trimise la o şcoală agricolă, unde erau înscrişi doar copii rămaşi orfani în perioada războiului, care proveneau din 30 de ţări. Patru ore pe zi învăţau, alte patru ore participau la muncile câmpului. În 1952, când au împlinit 18 ani, fetele s-au înrolat în armata israeliană. Eva a studiat desenul tehnic, iar Miriam – asistenţa medicală. Mai târziu, ambele şi-au întemeiat familii.

Eva s-a căsătorit cu Michael Kor, şi el supravieţuitor al lagărelor de concentrare, şi l-a urmat în SUA în 1960. S-au stabilit la Terre Haute, în statul Indiana. Acolo, Eva Kor a fondat în 1984 organizaţia CANDLES (Children of Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors), iar în 1995, CANDLES Holocaust Museum, prin care şi-a propus să contribuie la educarea publicului pe teme legate de eugenie, Holocaust şi puterea iertării. A devenit public speaker şi ţine zeci de conferinţe pe an.

După moartea surorii sale Miriam, în 1993, Eva l-a vizitat în Germania pe Hans Münch, un medic nazist care îl cunoscuse pe doctorul Josef Mengele la Auschwitz şi care participase activ la exterminarea evreilor în camerele de gazare. În 1995, la împlinirea a 50 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, Eva Kor a participat la comemorare împreună cu Münch. În faţa asistenţei înmărmurite, ea a declarat că-i iartă pe nazişti pentru tot răul pe care i l-au făcut ei şi familiei ei.

Eva şi sora sa Miriam  când aveau 12 luni FOTO: CANDLES Holocaust Museum and Education Center

image

Adevărul: V-aţi născut în România, în satul Porţ din judeţul Sălaj. Care sunt primele dumneavoastră amintiri despre România?

Eva Mozes Kor: Prima mea amintire despre România datează din 1940, atunci când armata ungară a ocupat satul nostru. Aveam 6 ani atunci şi ţin minte că toată lumea a ieşit din case pentru a întâmpina armata ungară. Pentru noi, copiii, era ceva interesant, nu ştiam exact ce înseamnă sosirea armatei ungare. Mai ţin minte că steagul românesc a fost dat jos şi în loc a fost pus steagul maghiar.

Cum era viaţa familiei dumneavoastră până în momentul în care aţi fost transportaţi, în 1944, în ghetoul regional din Şimleu Silvaniei?

Problema era ca ungurii împrăştiau multă ură, iar la şcoală ne spuneau „evrei murdari“. Era greu, pentru că ungurii aveau puterea şi românilor le era teamă să li se opună. Era o viaţă în care se cultiva ura din ce în ce mai mult, iar din 1942, ungurii au început să impună tot felul de legi care ne-au făcut viaţa mai grea. În vara acelui an, s-a îmbolnăvit mama şi tot atunci s-a dat o lege conform căreia evreii aveau voie să angajeze doar evrei. Nu aveam pe cine să angajăm să lucreze ca să ne ajute. Aşa că i-am spus tatălui meu că ar fi mai bine să fugim în România – aşa cum am spus, partea din Transilvania unde locuiam noi fusese ocupată de unguri –, pentru că auzisem că viaţa era mai bună în România. Tatăl meu mi-a spus că sunt doar o fetiţă şi că nu înţeleg totul. Până la urmă, nu am fugit în România. Hărţuirile şi ura împotriva evreilor au crescut. În 1944, am fost ridicaţi din casă şi duşi în ghetoul regional din Şimleu Silvaniei. Problema nu era că satul nostru cauza probleme, ci că legile impuse de unguri împotriva evreilor şi românilor făceau să nu poţi fugi de acolo.


Ultima fotografie a familiei Mozes în toamna lui 1943

image

Care a fost prima dumneavoastră impresie despre Auschwitz când aţi ajuns acolo împreună cu sora dumneavoastră Miriam, dar separate de mamă, de tată şi de celelalte două surori?

Am crezut că acolo este iadul. Auschwitz-ul arăta atât de ciudat, cu clădirile acelea cenuşii, totul era înconjurat de sârmă ghimpată. Peste tot erau militari în uniforme naziste şi ţipau la noi şi aveau câini în lesă. Era o atmosferă înfricoşătoare. Şi am realizat, din păcate, foarte rapid că acel loc este unul teribil. La doar 30 de minute după ce ajunsesem la Auschwitz, am fost despărţită de tatăl meu, de mama mea şi de cele două surori, nu aveam să-i mai revăd niciodată. Iar eu şi sora mea Miriam am rămas singure. Ne-au dus într-o clădire mare, unde ne-au tuns scurt şi ne-au dezbrăcat. Doi soldaţi m-au imobilizat ca să îmi aplice un tatuaj pe braţul stâng. Eu am devenit A-7063, iar sora mea Miriam – A-7064. Apoi ne-au dus într-un fost grajd pentru cai, la marginea lagărului, care era de fapt baraca noastră de locuit. Un loc de o cruzime şi o mizerie cum nu mai văzusem până atunci. În baraca noastră era plin de şobolani şi de păduchi. În prima noapte la Auschwitz, ţin minte că m-am trezit ţipând: „Sunt şoareci, sunt şoareci peste tot!“. O fată mai mare care era cu noi în baracă mi-a zis: „Obişnuieşte-te! Da, sunt peste tot, dar nu sunt şoareci, ci şobolani“.

„AM REFUZAT SĂ MOR LA AUSCHWITZ“

Eva Mozes Kor are şi acum tatuajul de la Auschwitz FOTO Arhivă personală

image

Care a fost cea mai dură parte din perioada petrecută la Auschwitz?

Cea mai dificilă perioadă a fost atunci când m-am îmbolnăvit foarte rău, după ce mi se făcuseră multe injecţii cu substanţe necunoscute. De trei ori pe săptămână mi se lua sânge din mâna stângă, apoi mi se făceau câte cinci injecţii în mâna dreaptă cu diferite substanţe. Eram între viaţă şi moarte, iar doctorul Mengele stătea lângă patul meu şi spunea: „Ce păcat, e atât de tânără şi mai are doar două săptămâni de trăit!“. Ştiam că are dreptate, dar am refuzat să mor. Aşa că mi-am promis mie însămi că voi dovedi că doctorul Mengele greşeşte şi că voi supravieţui şi voi fi din nou împreună cu sora mea. În următoarele două săptămâni, am continuat să fiu la graniţa dintre viaţă şi moarte. Tot ce îmi amintesc este că mă târam pe lângă pat, pentru că nu mai puteam să merg, şi mi-am pierdut de mai multe ori cunoştinţa. Mă târam pe podeaua barăcii – nu mai puteam umbla – ca să ajung la robinetul cu apă din partea opusă. Şi chiar atunci când eram căzută pe jos şi îmi era foarte rău, mi-am spus că trebuie să supravieţuiesc. Ştiam că sunt într-o stare critică, nu ştiam ce m-ar mai putea salva, dar doream să mai trăiesc încă o zi. După două săptămâni, mi-a scăzut febra şi starea mea de sănătate a început să se îmbunătăţească. Mi-a luat alte trei săptămâni până ce nu am mai avut deloc febră, iar apoi mi s-a dat voie să merg să stau cu sora mea. Am aflat după mulţi ani, la Muzeul din Auschwitz, că, dacă eu aş fi murit, Miriam ar fi fost dusă în laboratorul lui Mengele şi omorâtă cu o injecţie în inimă. Apoi s-ar fi făcut autopsii comparative.

Aţi refuzat să muriţi la Auschwitz. Cum aţi reuşit să câştigaţi bătălia cu o moarte ce părea iminentă pentru dumneavoastră?

Am luptat foarte mult ca să reuşesc, ca să înving boala. Am realizat că trebuia să fac ceva. Mi-am dat seama că supravieţuirea mea în iadul de la Auschwitz depindea de mine. Nu puteam să stau fără să fac nimic. Statul deoparte nu a fost niciun moment o opţiune pentru mine la Auschwitz.

Părinţii Evei Mozes Kor în ziua nunţii

image

Când aţi folosit prima oară latrina la Auschwitz, v-aţi împiedicat de trupurile a trei copii morţi. A fost aceea o imagine a iadului pentru dumneavoastră, copil fiind?

Aşa este, aveţi dreptate. Da, acea imagine a fost una a Iadului pentru mine. Şi, în acelaşi timp, am realizat că oamenii mor la Auschwitz şi că trebuie să fac ceva să nu mor şi eu. Şi după ce am văzut acea imagine oribilă, mi-am spus pentru prima dată că nu voi sfârşi şi eu pe podeaua acelei latrine şi că mă voi lupta ca să supravieţuiesc. Nu ştiam ce se va întâmpla mai departe la Auschwitz, dar am realizat că, dacă stau fără să fac nimic, fără să am reacţie, nu voi supravieţui. Şi aici am un sfat pentru toţi cititorii ziarului dumneavoastră: orice problemă aţi avea, gândiţi-vă că întotdeauna există o soluţie, că e ceva ce puteţi face şi apoi mintea va veni cu idei şi soluţii pe care le puteţi aplica. 

Ştiu că poate suna ca un oximoron şi îmi asum acest risc, dar vă întreb: a fost vreun moment în care v-aţi simţit optimistă la Auschwitz, un moment în care aţi simţit că „speranţă“ nu este doar un cuvânt inutil?

A fost extrem de greu la Auschwitz. Eram doar un copil, aveam doar 10 ani, dar am realizat că eram într-un loc înconjurat de sârmă ghimpată şi de ziduri, un loc din care nu puteam ieşi. În august 1944, am văzut pentru prima oară un avion zburând pe deasupra Auschwitz-ului. Acel avion zbura foarte jos şi am putut vedea că avea steagul american pe una dintre aripi. Acel avion american mi-a dat speranţă şi m-a făcut să mă gândesc că ne va elibera cineva. Am înţeles că acel avion american zbura ca să ne elibereze de nazişti, iar acest lucru era foarte important pentru noi. Asta pentru că la Auschwitz nu primeam nicio informaţie de la nimeni legat de ce se întâmplă dincolo de lagăr. La Auschwitz, speranţa era ceva aproape inexistent.

„Ochii lui Mengele erau înfricoşători, erau o imagine a răului“

Cum l-aţi descrie pe doctorul Josef Mengele? De câte ori aţi interacţionat cu el?

Îl vedem pe doctorul Mengele în fiecare zi, cu excepţia duminicilor. În general, el acţiona ca un fel de supervizor care le dădea instrucţiuni celor care făceau experimente pe noi. Dorea să ştie în detaliu cum evoluează fiecare pacient după experimentele la care era supus. Doctorul Mengele era foarte bine îmbrăcat, era elegant şi aranjat. Cu o excepţie: ochii lui erau înfricoşători, erau o imagine a răului. Îmi era frică de ochii lui Mengele. Dar erau mulţi copii care nu înţelegeau ce se întâmplă, copii care erau înfometaţi şi nu ştiau ce e cu acele experimente ce se făceau pe ei. Tot ce aflam era din zvonuri. Ştiam însă că Mengele este singurul care are putere de viaţă şi de moarte asupra noastră. Era persoana care ne putea ţine în viaţă sau să ne ucidă. Mulţi dintre copii spuneau despre Mengele că arată superb. Eu niciodată nu am spus sau crezut că Mengele arată superb. Părerea mea despre doctorul Mengele era că era un monstru care îmi va ruina viaţa. Nu am fost niciodată prea prietenoasă în relaţia cu el şi am lăsat să se vadă asta. În schimb, alte perechi de gemeni primeau prăjiturele, ciocolată sau bomboane de la Mengele. Eu n-am vrut să primesc niciodată dulciuri de la el. Eu m-am uitat mereu la Mengele gândindu-mă că îl voi învinge.

Eva şi sora sa Miriam (în dreapta, fetele din primul rând) în ziua eliberării de la Auschwitz

image

Realitatea eliberării a venit pentru dumneavoastră pe 27 ianuarie 1945. Cum a fost primul gust al libertăţii?

Mai întâi a trebuit să mă ciupesc singură. Nu realizam că suntem liberi. Am ieşit din barăci şi am mers în afara lagărului să vedem dacă putem face asta. Şi am putut s-o facem fără să păţim nimic. Afară era armata sovietică, aceasta ne eliberase, şi soldaţii ne-au făcut poze când ne-au eliberat. Apoi, eu şi sora mea Miriam am fost duse la un orfelinat în Katowice.

Ni s-a spus că vom fi duse în Palestina. Însă eu doream să merg acasă, să văd casa din Porţ, sperând că cineva din familie mă va întâmpina. După nouă luni, am ajuns acasă, în octombrie 1945. Speram să mai fi supravieţuit măcar o persoană din familie. Dar m-am înşelat, din păcate. Casa era goală, nu mai era nimeni acolo. Mai erau doar nişte poze căzute pe jos. Mătuşa noastră Irena ne-a luat şi ne-a dus la Cluj.

„ANTISEMITISMUL ERA LA COTE RIDICATE ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ“

Eva şi Miriam la liceu în România în 1949

image

După război, aţi trăit timp de cinci ani la Cluj, împreună cu sora, Miriam şi cu mătuşa dumneavoastră, Irena, şi ea o supravieţuitoare a Holocaustului. Cum aţi găsit România postbelică, cum a fost efortul de a vă reveni după experienţa de la Auschwitz şi de a vă regla viaţa sub regimul comunist din România?

Comunismul se instaurase în România, iar eu, cum nu eram o bună comunistă, am intrat în conflict cu Partidul Comunist Român, pentru că nu respectam ordinele comuniştilor. România postbelică era teribilă, era multă sărăcie în ţară. Nu mai era mâncare aproape deloc. Erau un fel de cupoane ce ţi se dădeau pentru a cumpăra pâine. În 1948 am aplicat cu sora mea pentru a obţine vize pentru a pleca în Israel, dar Guvernul din România ne-a respins cererile. De-abia în 1950, după doi ani de lupte cu autorităţile române, ne-au fost acordate vizele pentru Israel. Am plecat din România doar cu hainele de pe noi.

Cum era antisemitismul în România de după Al Doilea Război Mondial?

Antisemitismul era la cote ridicate în România postbelică. Erau inclusiv legende urbane conform cărora unii evrei din România sunt vampiri şi atacă noaptea oamenii pe stradă. Şi ne era frică, pentru că eram copii şi noaptea mergeam să mâncăm lapte şi pâine la un orfelinat. Şi ne era frică să nu ne atace acei vampiri. Însă era doar o parte a propagandei comuniste împotriva evreilor. Au fost mulţi evrei închişi de regimul comunist. Mătuşa noastră nu a fost închisă, deoarece era considerată văduvă de război, iar noi – orfane de război.

Eva şi sora sa Miriam au revenit după ani de zile la Auschwitz

image

Cum a fost în Israel după ce aţi ajuns acolo? Cât de diferit era faţă de România?

Foarte diferit. Să vă spun şi de ce. Până să cadă regimul nazist, mă temeam pentru viaţa mea, deoarece eram evreică. M-am temut pentru viaţa mea şi în România postbelică, pentru că eram evreică. Când am ajuns, însă, în Israel, mi-am dat seama că acolo nimeni nu mă va aresta pentru că sunt evreică. Iar asta mi-a dat un sentiment de siguranţă.

Cât de dificil a fost să găsiţi în inima dumneavoastră puterea de a ierta naziştii, oamenii care v-au făcut atât de mult rău?

Nu a fost atât de dificil cum ar fi tentaţi să creadă cei mai mulţi oameni. Această iertare m-a făcut să realizez că eu am toată puterea asupra vieţii mele. Sunt mulţi oameni care au fost victime şi care sunt răniţi, se simt neputincioşi, sunt furioşi. Eu am descoperit că am puterea de a ierta şi că pot sau nu să o folosesc. Iar această descoperire m-a făcut să mă simt foarte bine. Aşa că am scris o scrisoare prin care i-am iertat pe nazişti.

„IERTAREA VINDECĂ. URA NU NE FACE FERICIŢI“

Eva Mozes Kor în curtea fostei sale case natale din Porţ

image

De ce este iertarea importantă în a-i ajuta pe oameni să nu mai fie victime?

Peste tot în lume sunt oameni care suferă, care sunt victime, fie ale unor regimuri totalitare, fie ale prietenilor sau ale rudelor. Aceste victime sunt furioase, fără îndoială. Însă furia nu te face fericit. Iar eu cred că fiecare fiinţă umană merită să fie fericită. Cu toţii vrem să fim fericiţi. Şi ar trebui să avem dreptul de a fi fericiţi. Iertarea nu costă nimic şi e la îndemâna tuturor. Iertarea vindecă. Ura răneşte victimele şi le face să se simtă mizerabil.

Aveţi o putere interioară impresionantă, în ciuda tuturor evenimentelor tragice din viaţa dumneavoastră. Care este sursa acestei puteri?

(Râde) Nu am nici cea mai mică idee. Am fost un copil foarte optimist. Am crescut într-o familie foarte religioasă. Tatăl meu era o persoană foarte strictă. Miriam a fost al treilea copil din familie, a treia fată, iar tatăl meu spera ca al patrulea copil să fie băiat. Eu am fost al patrulea copil, iar tata a fost dezamăgit că nu sunt băiat. Când aveam vreo 5 ani, tatăl meu mi-a spus: „Ar fi trebuit să fii băiat“. Nu ştiam cum se nasc copiii, dar am realizat că nu era vina mea. A trebuit să învăţ să mă descurc şi să îi dovedesc tatălui meu că sunt puternică şi deşteaptă. Iar această educaţie strictă, această autoritate a tatălui m-au pregătit şi pentru Auschwitz.

„Nu e niciun motiv rezonabil pentru ce au făcut naziştii“

Eva şi Miriam lângă fotografia din Ziua Eliberării de la Auschwitz cu ele două în prim plan

image

L-aţi adoptat informal ca nepot pe Rainer Höss – nepotul lui Rudolf Höss, comandantul SS al lagărului de la Auschwitz în perioada în care aţi fost închisă. Ce v-a făcut să acceptaţi propunerea lui Rainer Höss de a-i deveni bunică adoptivă?

Rainer este, în opinia mea, un om plin de ură, bunicul său a fost un nazist foarte fidel. Rainer a încercat să arate că e diferit. Rainer are probleme, am ştiut asta încă de când l-am întâlnit prima oară. Motivul pentru care am dorit să îl adopt este foarte ciudat. Rainer Höss mi-a trimis un e-mail în care mi-a scris că doreşte să îl adopt. I-am răspuns că nu am nicio garanţie că este cine spune că este şi că poate e o glumă. Am vrut să îl văd faţă în faţă, pentru că mi-a spus că nu a avut niciodată o bunică iubitoare. Bunica lui era soţia comandantului de la Auschwitz, şi această bunică era şi ea o nazistă convinsă. Când l-am întâlnit pe Rainer Höss la Auschwitz, acolo era o combinaţie interesantă de oameni. Eram eu, fiul meu şi nepotul celui care îl ucisese pe bunicul meu. L-am pus pe Rainer să îşi ia un angajament prin care să lupte pentru combaterea urii în lume. A fost de acord. Însă personalul de la Auschwitz mi-a spus că nu îl pot lua pe Rainer cu mine pe platforma de selecţie de acolo. Şi le-am răspuns că e ridicol. Aşa că m-am decis pe loc: le-am spus celor de la Auschwitz că Rainer Höss e nepotul meu şi că nu îl pot înlătura cu forţa. Ăsta a fost motivul ce m-a făcut să îl adopt informal. Dar Rainer Höss nu era interesat, de fapt, să fiu bunica lui, cred că era interesat să îl ajut să intre în legătură cu diverşi oameni. Nu mai ştiu nimic de el de un an şi jumătate. Atunci i-am scris un mesaj pe contul său de Twitter, pentru că văzusem că postase acolo că e foarte bolnav.

L-am sunat pe unul dintre prietenii săi şi l-am întrebat cât de rău se simte. Mi-a răspuns că se simte rău. Aşa că i-am trimis un mesaj lui Rainer în care îi uram să se refacă repede. Am schimbat mai multe mesaje, iar la un moment dat, mi-a spus că l-am ales ca să profit de el. I-am spus că nu are niciun sens ce spune şi i-am zis „La revedere!“.

Eva Mozes Kor şi fostul doctor SS Hans Munch, la Auschwitz

image

Aţi subliniat de multe ori puterea iertării, inclusiv faţă de nazişti. Dar cum vă explicaţi masacrele şi ororile comise de nazişti?

Nu e niciun motiv rezonabil pentru ce au făcut naziştii. Dar pot să schimb asta? Puteţi schimba dumneavoastră asta? Dar ce să fac? Să sufăr pentru tot restul vieţii? E mai bine aşa? Nu. Aşa că iert. Pentru că prin iertare dau la o parte toate acele „ţesuturi“ din viaţa mea de demult.

Aţi simţit vreodată că vă vine să îi daţi un pumn în faţă unui nazist?

Nu chiar. Nu sunt o persoană violentă. Dar admit că au fost momente când le-am dorit naziştilor tot felul de lucruri rele. Dar mi-am dat seama că nu e bine să îţi încarci mintea cu astfel de lucruri, să le doreşti răul altora. Asta nu e deloc benefic pentru mintea ta. Ura nu ne face fericiţi.

Eva Mozes Kor dând autografe studenţilor din Cluj în 2016

image

Aţi condus două tururi ale Auschwitz-ului în această vară şi mergeţi acolo anual. Cum e să reveniţi în fiecare an în fostul iad? Ce sentimente vă încearcă?

Nu e dificil. Nu mă întorc la Auschwitz ca victimă, ci ca fiinţă umană. Ţin capul sus, sunt mândră de ceea ce sunt, le spun vizitatorilor ce a fost acolo şi le mai spun că, în ciuda a tot ceea ce mi s-a întâmplat la Auschwitz, inima mea nu e plină de ură. Inima mea e plină de iubire şi iertare. Nu pot schimba istoria. Şi dacă nu o pot schimba, de ce să lupt? Pot schimba ceva din trecutul meu? Nu. Vreau să fac cele mai bune lucruri pe care le pot face în partea de viaţă ce mi-a rămas.

Scrisoarea prin care Eva Mozes Kor i-a iertat pe nazişti

image

În 2016, când aţi mers la Cluj, aţi spus la un moment dat că v-aţi dori ca liderii lumii să îşi ţină şedinţele la Auschwitz, în loc să se întâlnească în Elveţia sau într-un hotel drăguţ din Europa.

Corect. V-aţi documentat foarte bine. Dacă liderii lumii ar merge, de exemplu, pe fosta platformă de selecţie de la Auschwitz, ar realiza ce lucruri oribile poate naşte ura.

A susţinut peste 5.000 de conferinţe în toată lumea

Eva Mozes Kor în 2013 alături de soţ şi cei doi copii

image

Numele: Eva Mozes Kor

Data şi locul naşterii: 31 ianuarie 1934, Porţ, Sălaj

Starea civilă: căsătorită, are doi copii

Viaţa şi cariera:

A fost supusă teribilelor experimente ale doctorului Mengele la Auschwitz între martie 1944 şi ianuarie 1945.

Peste 100 de membri ai familiei sale, inclusiv părinţii şi două surori, au fost ucişi în Holocaust.

A fondat în 1984 organizaţia CANDLES (Children of Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors).

În 1985 a fost recompensată cu un premiu Emmy regional, în calitate de co-producător al filmului „CANDLES“.

În 1987 i-a donat un rinichi surorii sale gemene Miriam, care a murit de cancer în 1993.

Între 1977 şi 2009, a lucrat ca agent imobiliar.

A fondat în 1995 CANDLES Holocaust Museum.

În 1995, la împlinirea a 50 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, Eva Kor a semnat o declaraţie prin care i-a iertat pe nazişti.

În aprilie 2015, a mers în Germania ca să depună mărturie în procesul fostului nazist  Oskar Gröning. În timpul procesului, Eva Kor şi Gröning s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, iar Eva i-a mulţumit lui Gröning pentru dorinţa sa de a depune mărturie, la 93 de ani, legat de ororile comise în urmă cu 70 de ani.

În ianuarie 2016, Eva Mozes Kor a fost subiectul unui documentar realizat de postul britanic Channel 4, intitulat „Fata care i-a iertat pe nazişti“.

A fost recompensată cu patru distincţii de către patru guvernatori ai statului Indiana, inclusiv cu Premiul Sachem în acest an, cea mai mare distincţie a statului Indiana.

Are peste 30 de premii internaţionale şi naţionale, inclusiv prestigioasele Anne Frank Change the World Award şi Martin Luther King Spirit of Justice Award.

Are un doctorat onorific în Ştiinţe Umaniste, acordat de Universitatea Butler.

A susţinut peste 5.000 de conferinţe în toată lumea din 1978 şi până în prezent.

Trăieşte în: Terre Haute, Indiana, S.U.A.

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite