Discursul regelui

La prima vedere, s-ar crede că mă gândesc la filmul omonim premiat cu Oscar la Hollywood, dar am în vedere evenimentul de ieri, discursul regelui Mihai, susţinut în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului.

Au curs valuri de cerneală, cablurile carelor de reportaj s-au încins, a crescut traficul pe internet, în vederea mediatizării importantului eveniment.

Laolaltă republicani şi monarhisşti, oportunişti şi loialişti, oameni simpli, analişti de radio şi televiziune au început să comenteze, să exprime păreri pro sau contra. Nu au fost ignoraţi nici istoricii, o categorie care, cel puţin teoretic, ar fi cea mai în măsură să evalueze rolul Regelui Mihai şi semnificaţia discursului său de pe 25 octombrie.

Astfel, toţi specialiştii consideră că rolul său, la 23 august 1944, a fost decisiv. Cât priveşte semnficaţia acelui act, în accepţiunea cea mai largă, acesta a salvat România de la un colaps iminent. Chiar dacă puterea comunistă l-a ”confiscat” pe post de ”certificat de căsătorie” cu poporul român, iar democraţii postdecembrişti, sătui de stat pe banca de rezerve a istoriei s-au îndopat până la apoplexie cu argumentele unei lovituri de stat, rămâne esenţial faptul că acel act a scurtat războiul, a permis înfrângerea Germaniei naziste şi a oferit României infima dar cruciala şansă de a rămâne ca stat pe harta Europei.

Ar fi ridicol să credem că România fără 23 august 1944 era ocolită de comunism aşa cum credea Ion Antonescu, în eventualitatea că el ar fi încheiat armistiţiul. State precum Cehoslovacia şi Polonia, primele atacate de Germania, au rămas comuniste. Pur şi simplu regele şi partidele politice istorice au înţeles că înlăturarea lui Antonescu era singura şansă a României. Evident că în spatele acţiunii lor au stat şi interesele comuniştilor români, care doreau să obţină o poziţie bună, un avans în faţa aripii pregătite la Moscova, dar şi cele ale Marii Britanii.

Să facem un calcul simplu. La 20 iulie 1944, Hitler a supravieţuit miraculos unui atentat orchestrat de o parte a elitei armatei germane, cu sprijin britanic. Moartea sa însemna capitularea Germaniei, cu URSS în contraofensivă, dar departe de graniţele României, cu aliaţii debarcaţi în Normandia şi eliberând Franţa ocupată. Eşecul atentatului trebuia înlăturat de o nouă acţiune, cea de la 23 august din România. Să nu uităm că nici germanii nu stătuseră cu mâinile în sân, având pregătit planul Margareta II de ocupare a României, în caz că s-ar fi petrecut ceva cu Antonescu, a cărui guvernare se făcea prin dictat, la fel ca în celelalte state europene rămase libere, evident în afară de Marea Britanie.

Monarhia românească aşa cum a fost gândită ea de regele Carol I a fost bazată pe o schemă simplă: alternanţa la guvernare a celor două partide, liberal şi conservator, izolarea fostelor familii boiereşti de Casa Regală prin reglementarea căsăstoriei doar la nivel de case domnitoare şi medierea regelui. Nepotul său, regele Ferdinand, după ce fusese la un pas să încalce statutul, îndrăgostindu-se de Elena Văcărescu, a fost dominat de Regina Maria şi de liberali.

Profitând de instabilitatea tânărului prinţ Carol, liberalii au dorit să-l îndepărteze pe acesta, introducându-se regenţa Prinţului Nicolae în numele regelui Mihai, minor în 1927. Opoziţia naţional-ţărănistă a făcut tot ce a putut să profite de moartea lui Ionel Brătianu şi la trei ani de la decesul regelui Ferdinand şi al lui Ionel Brătianu, l-a adus pe Carol, devenit regele Carol II. Acesta a dispreţuit, de la început, dezbaterea democratică, preferând să înţeleagă monarhia în felul său şi reuşind să plece în exil după 10 ani la finele cărora România se micşorase cu o treime şi fusese practic aruncată la picioarele Germaniei.

Regele Mihai a fost atunci numit rege, deoarece Ion Antonescu avea nevoie de un capital de încredere al susţinătorilor monarhiei, dar implicarea tânărului monarh a fost limitată strict la protocol şi certificare a autorităţii.

După înlăturarea lui Antonescu, el a devenit ţinta comuniştilor. Abdicarea sa din 1947 nu a fost decât un epilog întârziat al dramei României contemporane. Aşa cum ne lasă să înţelegem o scrisoare a Elenei Lupescu, Stalin s-ar fi gândit la Carol II, preferându-l pe acesta fiului său, însă monarhia nu se încadra în peisajul noii ordini ce se implantase în lagărul socialist.

Nu i se poate reproşa regelui că nu a întrevăzut că România va fi ocupată, deoarece orgoliul lui Stalin trebuia satisfăcut la masa tratativelor chiar de Marea Britanie şi SUA. Oricum gândirea trepăduşilor de la Washington era că Ivan lua de la Unchiul Sam un teritoriu cam de mărimea Alaskăi, fără să ştie cât sânge s-a vărsat pe fiecare centimetru pătrat al Balcanilor. Rămas fără sprijin, el a încercat, prin greva regală, să reziste, dar Europa civilizată care azi ne reproşează comunismul a apreciat atunci situaţia noastră la fel cum orbii îşi dau cu părerea despre claritatea imaginii HD. Adică l-a lăsat singur, iar comuniştii au făcut ce ştiau mai bine, adică i-au deschis larg uşa spre exil.

I s-a mai reproşat regelui că nu a făcut nimic în exil, deşi a fost considerat de facto preşedinte al Comitetului Naţional Român o alcătuire ce s-a dorit un guvern în exil. Păi şi aici ar trebui să reflectăm. Exilul românesc contemporan a fost reprezentat de legionarii fugiţi încă din timpul lui Carol II, de cei fugiţi cu Horia Sima în ianuarie 1941, de monarhiştii carlişti, de susţinătorii prinţului regent Nicolae, de diplomaţii şi unii dintre funcţionarii regimului Antonescu. Evident că era şi o mică parte care îi era devotată regelui Mihai. Exilul românesc a fost, aşa cum o arată bogata literatură de specialitate, o imagine la scară redusă a clasei politice româneşti: intrigi, trădări, vendete, nicio parte nefiind dispusă la o reconciliere. De aceea, Comitetul Naţional Român şi-a dat obştescul sfârşit în 1975, când SUA au decis să înceteze finanţarea polilor de rezistenţă ale exilului est-european, întrucât s-a ajuns la concluzia că singurul mod de a-i lovi pe sovietici era forţa economiei şi accelerarea cursei înarmărilor, ultima fază a Războiului rece.

Astfel, prin noţiunea generică de monarhişti înţelegem o mulţime de orientări, ”unificarea” acestora fiind cauzată de factori naturali –moartea regelui Carol II, a Prinţului Nicolae, a lui Horia Sima etc. Cum regele Mihai este singurul rămas în viaţă spre persoana acestuia şi a familiei sale se îndreaptă ultimele pâlpâiri monarhice. Nu este locul aici să discutăm cât de oportună sau nu este azi monarhia. Cert este că ideea fascinează, dar când se ajunge la punerea în practică a ei apar disensiunile.

La 65 de ani de la ultimul său discurs în Parlament şi la 22 de ani de la căderea comunismului, regele Mihai s-a prezentat în faţa României, adulat de unii, criticat de alţii, ca ultimul participant în viaţă al unor evenimente pe care trei sferturi dintre români nu le cunosc decât din cărţi şi filme documentare, ca un militant pentru poziţia pe care azi România o are în Europa. Fără să mă situez de o parte sau de alta, remarc un singur lucru: ca de obicei, politicienii români au fost prinşi din nou de istorie cu temele nefăcute.