Decada 1-10 mai în istoria românilor

Un aspect foarte interesant din presa românească, pe care îl urmăresc cu interes este cel al cronologiei zilei. Cuminte, această rubrică îşi aşteaptă rândul, înghesuită într-un colţ, către sfârşitul gazetei, printre miile de poze, interviuri, comentarii ”incendiare”, ”senzaţionale” ”extraordinar de...”, care invadează spaţiul mediatic scris, audiovizual sau virtual.

Pentru că este bine să mă refer la perioada 1-10 mai care este pe punctul să se încheie, am să încep cu data de 1 mai, considerată ”Ziua Internaţională a Muncii”.  Preluată de la muncitorii americani, regimurile europene, atât cel nazist, cât şi cele comuniste şi-au însuşit-o, sărbătorind-o care mai de care mai pompos. Românii, ca de obicei, au fost pe la mijloc, ideologia făcând casă bună cu etnografia, deoarece în România se sărbătorea ”Armindeni-ul”, o zi dedicată bucuriei şi odihnei truditorilor ogoarelor.

La 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza dădea lovitura de stat,  prin care instituia o domnie autoritară, în baza Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Aceasta îi permitea să contracareze rolul predominant al Adunării, aleasă pe principii cenzitare, dominată de conservatori. Aşa apare în spaţiul nostru politic, Senatul şi în acelaşi timp cu el, bicameralismul devine o realitate. Cuza a reuşit să impună Europei Statutul, care va fi considerat mai târziu un Act adiţional al Convenţiei din 1858, fapt prin care Europa recunoştea limitele acelui act şi principiile novatoare ale celui nou, care a deschis calea reformelor structurale din 1864-1865.

La 7 mai 1918, la Buftea Bucureşti, România era silită să semneze pacea separată cu Puterile Centrale, pe fondul păcii separate a Rusiei Sovietice cu Puterile Centrale. A fost un act pe care Parlamentul de la Iaşi nu l-a ratificat niciodată, dar care a păstrat fiinţa naţională a statului român grav ciuntit teritorial şi economic de către puterile Triplei Alianţe. La 10 noiembrie 1918, România a considerat tratatul nul şi neavenit, trecând la mobilizarea generală a armatei, fapt ce a găsit-o în tabăra învingătoare, în momentul armistiţiului de la Compiegne, din 11 noiembrie 1918.

Zilele de 9 şi 10 mai formează o situaţie cu totul specială. La 10 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care acceptase tronul României, sosit la Bucureşti, depunea jurământul devenind domnitor al României, punând capăt instabilităţii politice începute după detronarea lui A.I.Cuza, prin lovitură de palat, la 11 februarie 1866 şi înlocuirea sa cu o Locotenenţă Domnească.

La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul luau act de starea de război cu Imperiul otoman, în urma trecerii la sudul Dunării a trupelor ţariste. Mihail Kogălniceanu, Răspunzând unor interpelări a afirmat ”suntem independenţi”.

La 10 mai 1877, a avut loc ceremonia oficială de proclamare a independenţei, ca o recunoaştere a actului de la 10 mai 1866.

La 9 mai 1945, Germania nazistă semna capitularea, ceea ce semnifica finalul celui de-al doilea război mondial în Europa, rămănând doar problema Japoniei, care a capitulat şi ea în septembrie 1945.

La 9 mai 1950, Robert Schuman făcea publică ”Declaraţia” punând oficial bazele naşterii Uniunii Europene.

Însă, de la istorie se ajunge la politică. Ziua Independenţei României este un subiect de controversă politică.

Aceasta este o scurtă cronică a zilei. Însă, de la istorie se ajunge la politică. Ziua Independenţei României este un subiect de controversă politică. Pe perioada existenţei monarhiei, data standard era 10 mai, după proclamarea republicii, s-a insistat pe data de 9 mai. Repet, aceasta este abordarea politică, în care şi unii şi alţii aruncă argumente pro sau contra.

Din punctul meu de vedere, controversa legată de 9 sau 10 mai ca zi a independenţei poate fi rezolvată pornind de la următorii parametri:

• 9 mai 1877 este ziua în care corpurile legiuitoare recunoşteau starea de independenţă a României.
• 10 mai 1877 reprezenta a 11 aniversare a venirii domnitorului Carol şi timpul fiind foarte scurt, este pe deplin îndreptăţită fixarea ceremoniei de proclamare pe 10 mai 1877, devenită, pe toată perioada de existenţă a monarhie, zi naţională a României.

Regele Carol I şi Regina Elisabeta sunt singurii monarhi români încoronaţi pe 10 mai (se întâmpla în 1881).

Că este vorba de o amânare condiţionată de timp, reiese şi din existenţa unor situaţii ulterioare. Astfel, primirea titlului de Alteţă Regală de către Carol a avut loc la 9 septembrie 1878. Proclamarea regatului României s-a făcut la 14 martie 1881, în circumstanţe pe care le-am expus într-un articol de pe acest blog. Regele Carol I şi Regina Elisabeta sunt singurii monarhi români încoronaţi pe 10 mai (se întâmpla în 1881). Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria au fost încoronaţi la 15 octombrie 1922, iar Carol II a devenit rege la 8 iunie 1930. Mihai I a devenit rege la 6 septembrie 1940, după ce fusese mai întâi sub regenţă în perioada 20 iulie 1927- 8 iunie 1930. Amintind cumva de detronarea lui Cuza, Carol II a decis să dea lovitura de stat la 10-11 februarie 1938, dorind să imprime monarhiei sale, rolul pe care îl avusese cea a lui Carol I, eşuând însă lamentabil şi cu o serie de consecinţe dezastruoase pentru România.

Din tot ce am expus până acum, consider că data de 9 mai trebuie să rămână ca dată a independenţei României. Deşi voi fi etichetat în fel şi chip, voi aplica şi eu principiul lui Galilei ”şi totuşi se mişcă!”, întrucât nu există nicio dovadă concludentă că 10 mai 1877 reprezintă o dată aleasă de la sine pentru proclamarea independenţei, fără legătură cu 10 mai 1866. 10 mai 1877 este o creaţie artificială a reprezentanţilor clasei politice, un fel de ”dată de căsătorie” între forma de guvernământ şi poporul guvernat. Au încercat-o şi comuniştii cu 23 august, au încercat-o şi post-decembriştii cu 1 decembrie, pe care, pe drept cuvânt, au considerat-o ca data la care România atingea cel mai înalt nivel al istoriei sale.

Să pui sărbătoarea naţională a României, în ziua independenţei este, aşa cum se încearcă azi o nouă ”căsătorie de probă”. Franţa a ales 14 iulie, ziua când a căzut Bastilia, simbol al absolutismului regal, deşi abia dacă mai era funcţională la 14 iulie 1789. Nu a ales data când s-a încheiat războiul de 100 de ani, care la ei a echivalat cu un război de eliberare naţională. Numeroase ţări au ales ca zi naţională ziua independenţei, pentru că atunci s-au născut ca state, amintind aici numeroasele colonii spaniole, portugheze, franceze, britanice, posesiuni otomane etc.

Ţările Române, în afară de anexiunile teritoriale de către imperiile vecine (rapturi impuse prin tratate Imperiului Otoman care nu avea dreptul de a le ceda) nu au fost anulate niciodată ca state. ”Închinările” de după Micea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare s-au făcut în baza unor ”capitulaţii”, acte juridice care reglementau păstrarea autonomiei depline şi acceptarea unei suzeranităţi întărite de plata unui tribut. Ţările Române (exceptând teritoriile răpite) nu au fost niciodată paşalâcuri, după cum nu au fost nici gubernii ţariste sau ducate sau principate habsburgice.

Domniile fanariote, protectoratul ţarist şi Convenţia de la Balta Liman (domnitorii erau ”înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman”) reprezintă cele mai grave forme de încălcare a autonomiei Principatelor, ultimele două devenind nule de drept la Congresul de Pace de la paris din 1856, când Principatele rămân sub suzeranitate otomană, dar sub garanţia colectivă a puterilor europene, atunci fiind deschisă calea spre unirea de la 24 ianuarie 1859.

Situaţia de ”provincie privilegiată” a statului român nu se găseşte menţionată decât în Constituţia otomană din 11/23 decembrie 1876, faţă de care România a protestat energic şi care doi ani mai târziu devenea nulă de drept. În plus, în Constituţia de la 1866, recunoscută oficial nu se făcea nicio trimitere la statutul de supunere faţă de Poartă, paşapoartele otomane nu mai erau obligatorii încă din vremea lui Cuza, iar Banca României funcţiona încă din februarie-martie 1866.

Astfel, pentru faptul că fiinţa statală a României nu a dispărut niciodată, este impropriu să copiem orbeşte modele de la fostele colonii, care au sărit de la stadiul de trib, la cel de stat. Ziua Naţională a României trebuie să fie o dată care să scoată în evidenţă trecutul istoric, dar aceasta este o altă discuţie care nu-şi are rostul aici.

Aş vrea să închei amintind că orice ”căsătorie” a unei forme de guvernare cu poporul din ţara unde se instalează se poate termina cu un...divorţ!