Ceauşescu se dădea în vânt după ştevie, spanac şi urzici

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ianuarie 1968. Ceauşescu a serbat împlinirea a 50 de ani alături de familie: Elena (stânga), Andruţă și Lixandra (părinții săi), şi mezinul Nicuşor. FOTO: Arhivele Naţionale
Ianuarie 1968. Ceauşescu a serbat împlinirea a 50 de ani alături de familie: Elena (stânga), Andruţă și Lixandra (părinții săi), şi mezinul Nicuşor. FOTO: Arhivele Naţionale

CĂMINUL CONJUGAL În cartierul Primăverii din Bucureşti, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu aveau reputaţia de familie-model. Nu-şi încurajau copiii la pretenţii, locuiau cu părinţii în aceeaşi curte şi mâncau multe verdeţuri. Seară de seară, prima- doamnă a ţării îşi spăla lenjeria intimă înainte s-o trimită la spălătorie.

În 1965, Nicolae Ceauşescu avea 47 de ani. Preluând modelul multora, soţii Ceauşescu locuiau cu părinţii în cartierul bucureştean al nomenklaturii. „Un om ce ţinea la familie", îl apreciau vecinii din Primăverii.
Mărturiile despre viaţa privată ne-au parvenit de la Suzana Andreiaş, menajera familiei Ceauşescu din 1960 până la căderea regimului (Maria Dobrescu, „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial", Amalteea, Bucureşti, 2004). Harnică, onestă şi devotată, după spusele unor ofiţeri din Direcţia a V-a a Securităţii, ardeleanca a beneficiat de încrederea stabilă a stăpânilor deoarece era analfabetă.

Zoia şi Valentin au fost premianţi

Copiii Ceauşeştilor nu le-au creat părinţilor probleme deosebite, a relatat menajera. Ei au învăţat la Liceul Dr. Petru Groza, şcoala beizadelelor roşii, duşi şi aduşi de la şcoală cu maşină de serviciu. Zoia şi Valentin au fost premianţi. Ca să-şi facă lecţiile pentru a doua zi, n-aveau nevoie de îndemnuri. Lui Nicu însă părinţii i-au adus meditatori. Zoia a intrat fără examen la facultate, pe bază de note bune. Dar şi de noi reglementări, făcute tocmai în anul acela, pentru admiterea în învăţământul superior, fără examen, a bacalaureaţilor merituoşi.
Copiii aveau un program, părinţii - altul, nici nu mâncau împreună. Mama lor nu-i încurajat niciodată la pretenţii sau la mofturi. Abia când Valentin a împlinit 12-13 ani, băieţii au avut camera lor, până atunci dormind tustrei împreună.

Şi-au adus socrii la Bucureşti

După mărturia menajerei, Ceauşescu ocupase, până a fi capul partidului, o casă destul de modestă în Primăverii. O reşedinţă cu trei dormitoare, bucătărie, sufragerie şi anexe. În aşa-zisul „oficiu" păstrau mâncarea gătită de azi pe mâine. Suzana Andreiaş gătea supă şi „felul doi" pentru două zile. Într-o zi gătea, în cealaltă - spăla şi făcea curat.
În 1965, personalul casei a crescut, din momentul în care patru fete au fost puse în subordinea menajerei. Tinerelor li s-a încredinţat însă spre îngrijire şi Vila 11. Construită pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, după gusturile de vedetă ale fiicei sale, Lica, în vila aceea erau cazaţi oaspeţii străini. Imediat după ce Nicolae Ceauşescu a devenit liderul României, au început lucrările de extensie a reşedinţei unde va locui până la sfârşit. Printre altele, s-a amenajat şi o „cameră de film", un fel de sufragerie, de fapt, pentru 15 spectatori.
În curtea din Primăverii a fost de la bun început şi o casă pentru mam'mare, soacra lui Ceauşescu, originară din Petreşti. Casa a fost mărită şi soţii Ceauşescu i-au adus acolo şi pe bătrânii din Scorniceşti. Pe ei i-au instalat la parter, iar pe soacra mică, la etaj.

Somnul de după-amiază

Aşa cum era văzută de personalul reşedinţei, poziţia de prim om al ţării nu schimbase prea multe dintre obiceiurile soţilor. Dimineaţa, după ce Nicolae şi Elena luau micul dejun împreună, el pleca primul la „sediu", iar urma să se ducă la ICECHIM. Elena rămânea să telefoneze la Sector, direcţia Gospodăriei de partid, care se ocupa de aprovizionarea demnitarilor. Comanda alimentele strict pentru ziua respectivă, după meniurile redactate de medicul familiei, doctorul Schechter. Soacra din Petreşti rămânea apoi să supravegheze, cu mână de fier, casa, copiii şi personalul.
Soţii Ceauşescu prânzeau acasă. Cei doi nu pofteau lucruri deosebite la masă, după spusele menajerei. Zi de sărbătoare ori lucrătoare, nu lipsea de la prânzul Ceauşeştilor ciorba: de ştevie, de salată, de zarzavat acrită cu borş. La felul doi, cum scria în meniul cantinelor, alte verdeţuri: mâncare de spanac cu ochiuri de ouă, ardei umpluţi, mâncare de urzici. De la fiertura urzicilor, Ceauşescu cerea să bea şi zeama. Grătar de pui şi vită, de porc - foarte rar. El nu mânca niciodată conopidă, legumă necunoscută în satul copilăriei lui, nu bea cafea şi nu mânca niciodată ciocolată. Îi plăcea însă ceaiul cu lapte.
Liderul României se culca, după-masă, un ceas sau două. Acest obicei de ţăran de-a rupe ziua în toiul muncilor verii, după spusele lui Ştefan Andrei, l-a păstrat totdeauna. (Lavinia Betea, Andrei Ştefan, „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli", Bucureşti, Adevărul, 2011).
În vila din Primăverii nu primeau musafiri, nici n-a dormit cineva străin, a mărturisit menajera Suzana Andreiaş. Îi mai vizitau surorile lui, cumnata şi fratele ei, dar numai în primii ani. Copiii Adelei şi ai lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceauşescu) se vizitau des cu copiii Ceauşeştilor. Doar ei rămâneau şi peste noapte în vila de la Snagov, dar niciodată în Primăverii.

Culmea luxului: deodorantul cu vaporizator

Nimeni din familie nu intra încălţat în reşedinţă. Toţi se descălţau în faţa pragului, punându-şi papuci de casă.
Ceauşeştii se îmbrăcau şi se dezbrăcau singuri, n-au admis niciodată să fie ajutaţi de personal. El îşi punea seara hainele în perfectă ordine pe umeraş, iar ea spăla, în baie, singură, lenjeria lor intimă. Abia după această primă operaţie, personalul o prelua şi o ducea la spălătorie, după mărturia menajerei Suzana Andreiaş.
Până în 1965, Lenuţa se coafase singură: îşi punea seara bigudiuri şi se aranja dimineaţa. Nu folosea farduri, ci doar ruj. Dar prima tovarăşă a ţării a primit în dotare coafeză, manichiuristă, pedichiuristă şi un maseur care venea, zilnic, de la Spitalul Elias. În ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, nu s-a parfumat deloc. Culmea luxului pentru el? Deodorantele cu vaporizator.

Beţiile lui Nea Andruţă

Părinţii lui Nicolae şi ai Elenei aveau parte în „casa lor" de mâncare gătită, adusă de la Sector. Bisericoasa Lixandra, mama Elenei, ţinea posturile şi-şi căuta alinare la slujba de duminică de la biserica din Dorobanţi, peste drum de Liceul „I.L. Caragiale".
Savurase, o vreme, şi Nea Andruţă micile plăceri ale vieţii într-un bufet „popular" din Calea Dorobanţilor. Se cinstea şi îl cinsteau cu plăcere, recunoscându-l, muşteriii şi chelnerii. Venea tatăl lui Ceauşescu acasă rupt de beat, după mărturia menajerei. Oricât de plutitor prin aburii alcoolului ar fi fost, nu scăpase însă niciodată din vedere „detaliul" de a nu înjura sau de a nu face scandal decât după ce-nchideau uşa pe dinăuntru. Îl auzeau paznicii şi angajaţii, prefăcându-se muţi şi surzi: pe unde-ar fi scos cămaşa dacă s-ar fi spus că-şi râd de tatăl Tovarăşului? Nici măcar Andruţă nu îndrăznea să-şi supere fiul. Declara în monologurile sale de beţiv că n-are de ce să meargă la Nicolae, ajuns „mare domn". Nici conducătorul României nu călca prin casa părinţilor. Doar la aniversări îi poftea şi pe ei în „casa mare". Totuşi, „feciorul cu stea în frunte" nu părea deloc ruşinat de purtarea părintelui său.
Atentă era nora la viaţa din „casa cea mică". Elena Ceauşescu îşi vizita des mama. Afla acolo şi năzdrăvăniile socrului. După mărturia Ilincăi Preoteasa, în cartier se ştia că ea manevrase ca birtul unde-şi petrecea Nea Andruţă singurele ceasuri plăcute din „domiciliul obligatoriu" la Bucureşti să fie transformat în Lacto-bar (Lavinia Betea, „Poveşti din Cartierul Primăverii", Bucureşti, Curtea Veche, 2010).
De mila lui Andruţă se îndura şi cuscra din Petreşti, care-l servea des cu ţuică. Îi aducea şi menajera câte-o sticlă-n poşetă. Bietul bătrân n-a fost violent, povesteşte aceasta. Bea şi „se făcea fleaşcă" între patru pereţi. Nu s-a adaptat niciodată în „palatul" fiului şi al nurorii. Nici măcar să mănânce altfel decât la ţară n-a învăţat. Dacă-i puneai dinainte marmeladă, brânză şi unt, le mânca împreună, după ce le amestecase pe fundul farfuriei.
Bolnavi, bătrânii din Scorniceşti au petrecut anii din urmă internaţi în sanatoriul cu circuit închis din Otopeni. Acolo a stat vreme lungă înaintea morţii şi Lixandra, răstignită la pat de o paralizie.


1966: locul 8 mondial la construcţia de locuinţe

Punct obişnuit pe ordinea de zi a întrunirilor Comitetului Politic Executiv a CC al PCR din anii ‘60 şi ‘70 au fost hotărârile privind construcţia de noi „cartiere muncitoreşti" în Capitală şi în oraşele ţării.
Statisticile arată că, după numărul de apartamente noi construite, România s-a plasat în 1966 pe un merituos loc opt între statele lumii, cu 6,1 apartamente la mia de locuitori. S-au dat în folosinţă 117.100 de apartamente noi numai în acel an. Germania de Vest, fruntaşa respectivului clasamentului (10,1 apartamente noi la mia de locuitori), era secondată de Uniunea Sovietică, Japonia, Franţa, Anglia, SUA, Iugoslavia şi România.

Un apartament, 50 de salarii medii

Deloc întâmplător, pentru delegaţiile partidelor comuniste şi muncitoreşti la Congresul al IX-lea al PCR, gazdele au introdus în program vizite în noile cartiere ale Capitalei.
Cât costa însă un apartament? După cum rezultă din stenogramele şedinţelor de partid, un apartament cu două camere reprezintă o investiţie echivalentă cu 50 de salarii medii pe economie la nivelul anului 1965 (56-57.500 lei). Iar preţul de cost al unui apartament cu trei camere s-a evaluat la 72-73.000 lei. După căderea regimului, aşadar, vânzarea acestora către chiriaşi nu s-a făcut în pierdere, ci cu profit net de sută la sută pentru statul proprietar. Şi cu două bonusuri: omisiunile coeficientul de uzură şi chiria încasată de stat de-a lungul anilor de folosinţă.
Ca peste tot însă, Ceauşescu ridică ştacheta şi la programul de investiţii în construcţiile de locuinţe, edilitare şi turistice. În primăvara lui 1966, spre exemplu, a decis suplimentarea investiţiei pentru construcţia Aeroportului Bucureşti - Otopeni. În aceeaşi perioadă s-au aprobat fonduri pentru strămutarea oraşului Orşova în vederea finalizării Hidrocentralei Porţile de Fier. Cerul pe care se profilau turnurile macaralelor devine imagine-simbol în reportajele televiziunii, ilustraţiile din ziare şi artele vizuale. „Râd în soare macarale" s-a vrut a fi un refren de succes al muzicii uşoare româneşti.

Reclamă în Occident

Marile investiţii de pe litoralul Mării Negre potenţează optimismul tabloului „înfloritor" al oraşelor. Ideea turismului pe litoralul românesc plecase de la cehoslovaci. Ei propuseseră, în cadrul CAER, ca românii să amenajeze ansambluri turistice, preconizând amortizarea investiţiei prin concesionarea exploatării lor pe timp de zece ani. Proiectul, preluat spre implementare de Gheorghe Gheorghiu-Dej prin forţe proprii, s-a arătat de succes, atrăgând şi mulţi occidentali. Dacă, în 1964, 200.000 de turişti străini veniseră în concediu pe litoralul românesc, în 1971 s-a depăşit milionul.
Să mai spunem că România a fost prima ţară socialistă care şi-a făcut reclamă în presa occidentală. Poiana Braşov, Mamaia şi mănăstirile Moldovei erau pe-atunci socotite „perle ale turismului românesc". Un clip britanic de promovare, bunăoară, îndemna la călătorie spre Bucureşti („Parisul Estului"), în ţara unde „umorul, distracţia şi peisajele superbe par să ia în râs acea barieră între Est şi Vest". Ieftine, sigure, liniştite şi exotice - aşa erau destinaţiile româneşti în acea perioadă. În plin război rece, a-ţi face concediul într-o ţară din Est avea iz de aventură.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite