Apropo de 23 August...
0
În dimineaţa zilei de 23.08.1944, România, deja ciopârţită de vecini hrăpăreţi, avea un Conducător al Statului, Mareşalul Ion Antonescu, care, ca şi la momentul numirii sale în funcţia de prim-ministru, de Carol al II-lea, se mai agăţa de speranţa că mai putea salva ceva din regatul interbelic. Seara, românii aflau că regele Mihai preluase iniţiativa politică şi ţara trecea din tabăra celor ce pierdeau războiul, în aceea a învingătorilor.
Atunci, pentru puţin timp, doar până la 30.12.1947, monarhia mai supravieţuia, cu iluzia revenirii la tradiţiile perioadei interbelice. Europa de Est avea însă viitorul pecetluit, pentru următoarele decenii, de realitatea prezenţei trupelor sovietice, iniţial aparent eliberatoare, ulterior practic ocupante şi de facto pulverizatoare a aspiraţiilor de libertate, independenţă şi integritate teritorială a acelor state ce intrau în zona de interes a dictatorului Iosif Vissarionovici Stalin, care, până la 5 martie 1953, data la care a închis definitiv ochii, a visat la o Europă dominată de Moscova.
Până la seismul geopolitic, din 1989, care a dus la concretizarea inedită, imagologică şi pragmatică a principiului dominoului - rând pe rând căzând piesele specifice regimurilor aparent comuniste, din Polonia, Ungaria, landurile de est ale Germaniei reunificate de azi, Bulgaria, Cehoslovacia şi România – generaţiile postbelice din statele socialiste au crescut cu imaginea unei republici condusă de câte un preşedinte providential, longeviv, reales şi tot mai rupt de realităţile ţării sale, cu un parlament în care se votau, pe bandă rulantă, iniţiativele legislative ale partidului conducător, cu un guvern practic obedient faţă de cel ce conducea decenii bune o ţară sau alta, integrată în Tratatul de la Varşovia, scutul militar pentru menţinerea regimului agreat de Uniunea Sovietică, a cărei ambiţie de a fi egala Statelor Unite ale Americii, pe toate planurile, a şubrezit iniţial economic, apoi politic, statul imperial condus de o manieră totalitară, de la Kremlin.
Diferenţa specifică au constituit-o manifestaţiile din Piaţa Tienanmen, unde mii de studenţi şi intelectuali au dat semnalul public al unei schimbări necesare, pe plan democratic. Însă, acolo, conducerea politică de la Beijing – a nu se uita că Deng Xiaoping mai era atunci preşedinte al Comisiei Militare de Stat, din care s-a retras abia în luna martie 1990 – a acţionat cu viclenie.
Iniţial a fost dat ordinul ca militarii din garnizoană să fie grupaţi în sălile cu televizoare, din cazărmile existente. Asta în timp ce pe micul ecran erau transmise imagini din Piaţa Tienanmen – în mijlocul căreia se află şi azi mausoleul lui Mao Zedong, unde este depus sicriul, din sticlă, cu corpul acestuia, peste care, până la brâu, este întins steagul roşu al Partidului Comunist Chinez -, însă fără a se auzi strigătele, cerinţele şi scandările mulţimii revoltate... doar vocea crainicei.
Pe acest fundal, o serie de camionete ale armatei chineze, cu militari postaţi pe băncuţe, cu armament, dar fără muniţie, au primit ordin să traverseze încet piaţa. Pe ecran s-a văzut cum militarii din camionete au fost apostrofaţi, traşi de uniforme, târâţi pe caldarâm, bătuţi. Secvenţe suficiente pentru motivarea militarilor aflaţi în faţa televizoarelor, care, atunci când au primit ordinul de evacuare a Pieţei Tienanmen au acţionat conform dorinţei conducerii comuniste chineze, de reprimare dură a manifestaţiilor.
Spre deosebire de vecina şi eterna sa rivală sudică, respectiv Republica Populară Chineză, URSS a decedat la finalul anului 1991. Foste republici sovietice, precum Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan au devenit statalităţi independente, cel puţin iniţial, de Moscova.
Iar populaţia teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru a avut, la început, o mare dorinţă de revenire la Patria Mamă, atât de puternică, încât, în ziua Primului Pod de Flori, peste Milcovul de azi, Prutul lacrimilor buneilor noştri, în dimineaţa zilei de 6 mai 1990, preşedintele de atunci al Franţei, François Maurice Adrien Marie Mitterrand, l-a sunat pe omologul român, pentru ca să îl informeze că a fost sunat de Mihail Sergheevici Gorbaciov, conducătorul URSS, cu rugămintea să pledeze, la Bucureşti, pentru a nu se trece la reunificarea teritoriilor din stânga şi din dreapta râului ce a fost unul intern, în perioada interbelică.
Ulterior, la Chişinău, administraţia temporară a judeţelor de peste Prut, a consolidat, în fel şi chip, mai ales în stil mafiot, o statalitate de tip R.D.G., fără noimă şi credibilitate, pentru generaţiile viitoare, o coagulare geopolitică de interes strategic doar pentru Moscova, de echilibru… necesar (!?), pentru Berlin, de păstrare a statu-quo-lui, pentru Washington D.C. şi de indiferenţă, pentru Paris.
Un context care permite perpetuarea unor formule devenite triste amintiri, în fostele republici socialiste europene:
1.preşedinte-tătuc,
2.guvern pro-Moscova,
3.parlamentul stataliştilor ostili structurilor specifice democraţiilor consolidate din Europa, cea încă apărată de trupe americane.
Însă, istoria nu se scrie începând cu cuvântul DACĂ...
Dar şi la 76 de ani distanţă, în Germania celor bine informaţi, inclusiv purtători de uniforme militare, nu se uită realităţile conform cărora, pe timpul celor două conflagraţii mondiale, România a întors armele, de fiecare dată, contra trupelor celor de la Berlin.
Iar emisari diplomatici ai Federaţiei Ruse, nu de capul lor reamintesc, la evenimente informale, chiar şi în aceşti ultimi ani, că în opinia Moscovei, Basarabia nu este un teritoriu străvechi românesc şi că actualii conducători de la Bucureşti uită că Transilvania a fost retrocedată României la ordinul lui... Stalin – ciudată coincidenţă cu retorica premierului de la Budapesta, promotorul visului, hărţii şi proiectelor de restaurare viitoare a Ungariei Mari.
În urmă cu 76 de ani, Regele Mihai a pus capăt alianţei de atunci cu Germania, iar acum, în mod paradoxal, cine teoretic mai conduce România pare a avea reacţii tipice celebrei mimosa pudica, la doleanţele Berlinului.
În august 1944, Majestatea Sa, Regele Mihai, a sperat în revenirea României în corul naţiunilor democratice.
Şi România este membră a NATO, datorită armatei sale şi loialităţii faţă de partenerul strategic, SUA, probată cu militari căzuţi la datorie, în teatrul de război din Afganistan. Şi nu numai acolo. Stau mărturie 30 de bărbaţi tineri, deveniţi simple amintiri, cu chipurile zugrăvite pe pereţii zidului exterior al marii unităţi din Buzău.
Şi România este membră a Uniunii Europene, unde teoretic toate statele statele membre sunt egale, dar deciziile geopolitice ţin mai nou şi de ambiţiile preşedintelui francez, Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron, căruia îi surâde preşedinţia de facto a UE, dar mai ales de consecvenţa cancelarului incontestabil al Europei, Angela Dorothea Merkel, care surâde când se delimitează de umbrela defensivă americană şi zâmbeşte când se alimentează cu speranţele generate de conducta Nord Stream 2, ce este mai mult decât o conductă de gaz, devenind un măr al discordiei cu Polonia şi Ucraina.
La 23 august 1944, tânărul rege al României a avut temeritatea de a redirecţiona ţara spre ceea ce părea un nou orizont de speranţă. După trei ani lua calea exilului. Iar la revenirea în ţară, dincolo de iluzorii evenimente publice, la care a fost invitat să participe, a înţeles că puterea pierdută nu mai poate fi redobândită în condiţiile postdecembriste, alambicate, din România, cea rapid preluată în gestiune practică, prin diferite modalităţi de control, de terţi obişnuiţi în promovarea aparenţelor, pentru acoperirea intereselor lor pragmatice, prioritar economice.
La 23 august 2020, comparaţiile obiective, de ordin istoric, geopolitic, politic, cultural şi social sunt departe de a fi favorabile celor aflaţi la diferitele butoane ale statalităţii româneşti de azi. Cancerul societăţii de acum fiind neîncrederea cetăţenilor, totală sau parţială, în datele oferite de oficiali actuali în privinţa dinamicii pandemiei şi a evoluţiei economiei.
Şi niciun prim-ministru de până acum nu a avut curajul să vină în faţa legislativului de la Bucureşti, pentru a informa cât pământ arabil aparţine străinilor, cât la sută din fondul forestier national este exploatat nemilos de vorbitori ai altei limbi europene, câte retrocedări au sfidat legile ţării şi câţi purtători de cetăţenie română servesc, în funcţii cheie, la nivel înalt, interesele altor state, pe teritoriul României.
Depărtarea în timp, de arestarea Mareşalului, de decizia curajoasă a Regelui, îi determină pe unii, sau pe alţii, să vadă la fiecare, fie doar luminile, fie numai umbrele personalităţilor de care a depins intrarea, apoi ieşirea României dintr-o alianţă, fapt cu consecinţe majore, trăite de generaţiile următoare.
După 76 de ani constatăm că:
I.Suveranitatea ţării este partajată cu alte centre internaţionale de putere,
II. Independenţa naţională este o sintagmă valabilă, mai degrabă, la 9 mai 1877,
III. Iar integritatea teritorială, un vis al predecesorilor de la 1 Decembrie 1918, a devenit azi o sintagmă amendabilă, din perspectiva unor metropole europene.
Altfel este cald în România, iar dictatura medicală pare a fi de lungă durată.
Se încarcă comentariile...
