Amintirile din Cotroceni ale unui fiu de „burghezo-moşier”, adunate într-o carte de profesorul Sorin M. Rădulescu

Amintirile din Cotroceni ale unui fiu de „burghezo-moşier”, adunate într-o carte de profesorul Sorin M. Rădulescu

Lansarea a avut loc la Cafeneaua Julius Meinl din cadrul Bookfest, cu invitaţi de marcă, alături de autorː prof. univ. dr. Dan Banciu, Sanda Golopenţia şi Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea (centru)

Volumul lui  Sorin M. Rădulescu, "Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de burghezo-moşier", a fost una dintre cele mai bine vândute cărţi de la Târgul de Carte Bookfest. Adevarul.ro vă prezintă un fragment din acest volumul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Editura Vremea a lansat la Târgul de Bookfest, încheiat recent, o carte care s-a dovedit un real succes încă din primele zile ale târgului – Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de burghezo-moşier, de Sorin M. Rădulescu.  Cartea face parte din colecţia Planeta Bucureşti, iar la Salonul Internaţional de Carte Bookfest a fost disponibilă cu un preţ redus cu 20%. 

Profesorul universitar Sorin M. Rădulescu este cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române şi redactor‑şef al ,,Revistei Române de Sociologie”. Este specialist în domenii precum sociologia devianţei şi a problemelor sociale, sociologia medicinei, sociologia criminalităţii şi a delincvenţei juvenile, sociologia sexualităţii. La Editura Vremea, înainte de Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de burghezo-moşier, a mai scos volumul "Revoluţia ca spectacol. Însemnările unui sociolog în perioada septembrie 1988 - iulie 1992". 

A semnat până acum, singur sau în colaborare, 37 de cărţi de specialitate, printre care: Sociologia Devianţei şi a Problemelor Sociale (2010), Inocenţă şi Violenţă Erotică: Abuzul Sexual comis asupra Minorilor în Familie (2010), Între Homo Oeconomicus şi Homo Sociologicus. O istorie a sociologiei moderne din perspectiva raţionalităţii şi iraţionalităţii acţiunii umane (2006), Justiţia restaurativă. Tendinţe şi perspective în lumea contemporană (2006), Sociologia consumului şi abuzului de droguri (2006), Abuzul sexual asupra copiilor (2003), Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială (2002), Sociologia sănătăţii şi a bolii (2002), Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Bucureşti (2002), Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, Bucureşti (2001), Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant” (1996), Devianţă comportamentală şi boală psihică. Sociologie şi Psihiatrie (1989) etc.

Pentru cartea Devianţă comportamentală şi boală psihică. Sociologie şi Psihiatrie primit, în anul 1992, premiul „Simion Bărnuţiu”, decernat de către Academia Română, iar în anul 1994, dat fiind faptul că premiile Academiei se conferă o singură dată, unei persoane, coautorul său, Dan Banciu, a primit premiul „Dimitrie Gusti”, pentru lucrarea, scrisă în colaborare, Corupţia şi crima organizată în România (1994).

PREFAŢĂ AMINTIRI DIN COTROCENI ALE UNUI FIU DE BURGHEZO-MOŞIER

Am scris această carte din dorinţa de a oferi – atât celor apropiaţi (familiei, prietenilor), cât şi acelora pe care i-ar putea interesa aceste amintiri – o mărturie despre copilăria mea şi a generaţiei mele, despre greutăţile cu care s-a confruntat familia mea, la fel ca atâtea alte familii, într-o perioadă „grea” (folosesc un eufemism!), atunci când în România se instaurase un nou sistem politic, menit să şteargă amintirile a ceea ce „a fost” şi să inducă false speranţe despre ce „va fi”.

Cartea se înscrie, într-o bună măsură, în registrul literar intimist, al descrierii unor fapte care pot părea poncife cititorilor şi care nu prezintă, probabil, interes decât pentru o categorie restrânsă de persoane: cele aparţinând familiei mele, cei apropiaţi ori aceia care s-au confruntat personal cu evenimentele din acele decenii. Aşa se şi explică numeroasele episoade şi detalii personale pe care le-am relatat cu privire la părinţii sau la rudele mele, la prietenii din copilărie ori la vecinii noştri, care au un caracter mai puţin semnificativ pentru istoria politică a vremii, consemnând, de fapt, un fel de istorie familială sau istorie de casă ori chiar de cartier, dacă pot să mă exprim astfel. Şi, nu în ultimul rând, istoria unei clase, cea de care a aparţinut tatăl meu.

Pe de altă parte, am simţit nevoia să scriu şi să public aceste rânduri, cu speranţa nemărturisită că vor exista şi alte persoane, în special mai tinere, interesate de acele timpuri care au marcat profund destinul unor generaţii, inclusiv pe acela al generaţiei din care fac parte.

Am selectat, în acest sens, cu precădere, acele întâmplări sau fapte relevante pentru dificultăţile cu care m-am confruntat datorită originii mele „burghezo-moşiereşti” şi am încercat să reproduc cât mai exact modul în care priveam pe atunci, copil sau adolescent fiind, noile „rânduieli sociale” în curs de edificare în România. Titlul lucrării este, cred, semnificativ în această privinţă.

Pentru o parte din relatările mele m-am folosit de documente din arhiva familiei, pentru altă parte m-am folosit retrospectiv de „memoria copilăriei”, fragilă, desigur, în ceea ce priveşte semnificaţia unor evenimente, dar fidelă în privinţa a numeroase detalii, iar pentru celelalte părţi legate mai ales de adolescenţa mea, am utilizat filele unor jurnale aşa-zis „intime” sau personale, unde am consemnat, din când în când, nu în mod regulat, diferite întâmplări care mi s-au părut atunci demne de notat. Păstrez şi acum unele dintre aceste jurnale, majoritatea completate sumar şi neduse niciodată până la capăt.

La fel ca oricare lucrare de memorii, cartea mea are un profund caracter subiectiv, poate şi „tezist”, motiv pentru care nu o recomand acelor cititori care ar dori să găsească în ea doar fapte sau evenimente aşa-zis obiective. Atunci când abordezi un domeniu atât de personal precum este acela al amintirilor sau memoriilor, este absolut imposibil să fii obiectiv. Cum ar putea un om să se golească de sine, de amintiri, de impresii, de emoţii, pentru a fi deplin „obiectiv?” – se întreba, pe bună dreptate, Octavian Paler.

Cartea mea nu este o istorie fidelă a vremurilor pe care le-am trăit, a perioadei care cuprinde „obsedantele” decenii 5 şi 6 ale secolului trecut, ci o rememorare, bazată pe IMAGINI, a evenimentelor din timpul copilăriei şi tinereţii mele şi, în mod complementar, a semnificaţiei pe care am acordat-o atunci anilor petrecuţi sub regimul comunist, a ceea ce au însemnat pentru mine şi pentru familia mea anii regimului comunist. Unele pagini sunt încărcate de o puternică nostalgie, motiv pentru care s-ar putea să pară că mi-am asumat, în mod veleitar, pretenţii literare nejustificate. Nu sunt scriitor, sunt de profesie sociolog şi acest fapt este evident, cred, din numeroasele citate cuprinse în text, însoţite de note de subsol lămuritoare.

Nu neg că modalitatea pe care am ales-o – aceea de a povesti istoria din perspectiva copilăriei sau a adolescenţei – poate fi marcată de numeroase omisiuni sau erori, dar ea are calitatea, cred, de a reproduce, mult mai adecvat decât istoriile „obiective” ale perioadei istorice în care am trăit, fapte, evenimente, întâmplări, tipologii umane, dintr-o epocă care merită să fie rememorată. Atât pentru faptul că, în cursul ei, a fost instaurat un nou regim politic care a schimbat, în mod  fundamental, temeliile României moderne, propunându-şi să şteargă din memoria colectivă cele mai bune tradiţii şi valori naţionale, cât şi pentru faptul că debutul ei coincide cu întreaga mea copilărie şi a generaţiei de care aparţin.  

Cartea însăşi nu are un caracter unitar sau cursiv, fiind fragmentată de diverse digresiuni şi detalii episodice, aşa cum le-a înregistrat şi selectat memoria mea. Multe amintiri pot părea banale pentru cititorul nefamiliarizat cu atmosfera epocii pe care am trăit-o, iar abundenţa amănuntelor cu privire la  diferite întâmplări cu caracter personal i-ar putea plictisi pe aceia care ar căuta în această carte evenimente senzaţionale, neobişnuite.

Ea este, desigur, o lucrare scrisă la maturitatea unei vârste „aşezate”, dar păstrând unghiul de abordare din perspectiva copilăriei şi adolescenţei mele: (...) toate evenimentele din care suntem făcuţi – observa cu multă subtilitate scriitorul Vintilă Horia, care a câştigat, în anul 1960, premiul Goncourt şi a petrecut o scurtă perioadă din copilărie în cartierul Cotroceni –, oglindesc în acelaşi timp trecutul care le determină şi viitorul din care se desfac într-un singur fel, în acord perfect cu trecutul. O asemenea simultaneitate izvorâtă din succesiunea evenimentelor trăite caracterizează şi etapele de vârstă pe care le-am trăit, pornind de la cea mai frumoasă dintre ele, cea a copilăriei, şi continuând cu aceea a adolescenţei, şi pe care am încercat să le prezint în această carte.

Înainte de a o încredinţa tiparului, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva noţiunea de amintiri este prea pretenţioasă, ţinând seama că nu deţin şi nu am deţinut o poziţie socială, politică sau ştiinţifică importantă, nu fac parte dintre V.I.P.-uri şi  nu aparţin acelor personalităţi cu notorietate ale căror memorii merită într-adevăr date publicităţii. Singurul meu „merit”, dacă mă pot exprima aşa, este că aparţin unei familii de foşti „burghezo-moşieri”, care nu a suferit rigorile regimului comunist, stând în puşcării sau la Canal, dar s-a confruntat totuşi cu sancţiunile sale cele mai „blânde”, adică cu... sărăcia. O sărăcie lucie care m-a marcat în tot timpul copilăriei şi mult timp după aceea. 

Ezitările mele odată înlăturate, am decis să încredinţez aceste pagini tiparului, invocând drept scuză faptul că, alături de lucrările „ştiinţifice” absolut „reci” (aşa-zis obiective), pe care le-am publicat până acum în calitate de sociolog, această carte de „suflet” era absolut necesară. În primul rând pentru a cinsti memoria părinţilor mei, cu precădere pe cea a tatălui meu, în al doilea rând pentru a povesti copiilor şi nepoţilor mei timpurile pe care le-am trăit şi, nu în ultimul rând, pentru a oferi tuturor celor interesaţi o mărturie subiectivă cu privire la viaţa foştilor (burghezi, moşieri, mari şi mici proprietari, industriaşi etc.) şi a copiilor lor minori în primii ani ai instaurării comunismului în România. 

Nutresc însă speranţa că tot ceea ce relatez în aceste pagini, inclusiv percepţia subiectivă a unor evenimente personale sau sociale, va interesa şi pe alţi cititori care nu au avut ocazia să trăiască aşa cum am trăit eu şi familia mea în acele timpuri şi nu au ştiut ce înseamnă cu adevărat foamea sau frigul. Fără a-mi propune „dramatizarea” cu orice preţ a privaţiunilor la care am fost supuşi, am încercat să relatez ceea ce mi s-a părut mie că reflectă cel mai bine condiţiile cu care ne-am confruntat atunci, desigur mult mai „avantajoase” decât cele ale altor numeroase familii ai căror membri au murit în închisorile comuniste, dar la fel de vitrege în ceea ce priveşte satisfacerea nevoii acute de supravieţuire.

Primii ani ai copilăriei mele coincid, de fapt, cu primii ani ai instaurării în România a unui regim politic care şi-a propus să facă din represiunea clasei sociale din care făcea parte tatăl meu un ţel principal. De aceea, o parte importantă a amintirilor mele vizează acest aspect.

Celor care ar putea interpreta conţinutul acestor pagini în manieră „freudiană”, ca o formă de defulare în raport cu frustrările avute atunci, le spun că se înşală.

Personal, privesc înapoi fără mânie, cu pesimismul retrospectiv determinat de convingerea că ar fi putut fi şi mai rău, dar şi cu amărăciunea aceluia care încearcă să-şi imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă istoria s-ar fi petrecut altfel, scrie în prefaţă autorul Sorin M. Rădulescu

FRAGMENT

Istoria femeilor care au jucat un rol important în viaţa tatălui meu merită rememorată, pentru că aparţine altor vremuri (veritabil arhaice!), în care familia era considerată fundamentul principal („celula socială” – îmi vine în minte cunoscuta definiţie marxistă!) în baza căruia se configurau şi se pecetluiau destinele oamenilor, iar orice abatere de la regulile convieţuirii familiale era sancţionată sever de către societate.

Tata s-a căsătorit, pentru prima dată, la vârsta de numai 20 de ani, atunci când era încă student în Belgia, frecventând cursurile Institutului Superior de Comerţ din Anvers. Era mai mic ca vârstă decât Elena, care avea 22 de ani. Este posibil ca ambii să se fi cunoscut prin intermediul fratelui Elenei, stabilit de mai multă vreme în Belgia şi care era un prieten apropiat al tatălui meu, găzduindu-l pe acesta în timpul studiilor făcute la Anvers. Fiică a unui negustor evreu din Braşov, care avea o avere considerabilă şi care-i făcuse Elenei o dotă extrem de „mărinimoasă” (între altele o superbă vilă la Braşov), aceasta nu era (cel puţin în opinia mea!) o femeie frumoasă şi cred că un rol important în înjghebarea acestei căsătorii a fost exercitat mai degrabă de averea ei decât de o pasiune care, intuiesc, nu a existat. Aşa erau pe atunci timpurile şi judecăţile morale post-factum nu cred că îşi au acum rostul. Şi oricum, tatăl meu avea să-şi edifice cu eforturi susţinute proprii prosperitatea economică de mai târziu.

Pentru a explica mai detaliat aceste lucruri, trebuie să mă întorc puţin în timp şi să relatez câteva episoade semnificative din istoria familiei tatălui meu. Unele din acestea mi-au fost povestite, pe altele le-am citit din documentele păstrate în familie, iar altele le-am reconstituit eu singur. Astfel, în ceea ce îl priveşte pe tatăl meu, acesta, împreună cu fratele său Stelian, mai mic cu 3 ani, au luat în căsătorie două surori evreice: tata pe Elena – pe care am menţionat-o deja –, iar Stelian pe Aneta, sora mai mică a Elenei. Aceste căsătorii au fost motivate, cred, nu atât de sentimente de iubire (Elena, de pildă – aşa cum se poate vedea din fotografiile rămase –, era, încă de tânără, extrem de grasă şi nu prea frumoasă), cât mai ales de zestrea considerabilă a celor două surori. În pofida acestei motivaţii, cât se poate de… „raţionale”, familia (românească!) a tatălui meu n-a privit cu ochi buni aceste căsătorii, atât din considerente religioase, cât şi în baza unor prejudecăţi etnice. În ceea ce-l priveşte pe tata (ştiu asta din relatările unor membri ai familiei), nici una dintre rudele apropiate şi nici părinţii nu au fost de acord ca el să se căsătorească cu o „jifcă” (aşa-i spuneau Elenei!), pentru ca „să nu se spurce sângele neamului”. Asemenea mentalităţi, pe care, personal, nu le-am împărtăşit niciodată, nu erau singulare în vremurile de atunci.

Cât priveşte familia celor două surori, aceasta a considerat, în primul rând, un „păcat” faptul că doi fraţi au luat în căsătorie două surori (!). Totuşi, cele două căsătorii s-au încheiat, iar membrii celor două familii n-au mai putut să se opună. Prin această alianţă, ca şi prin căsătoriile conexe ale altor rude, familia Rădulescu a devenit o ramură a unui vast arbore genealogic multietnic. Nu mai vorbesc de faptul că familia Isac şi Frieda Weinstock din care proveneau cele două surori era ea însăşi caracterizată de un profund amestec între diferite identităţi etnice, având rude în Ungaria precum şi în alte ţări din Europa de Est sau Europa Centrală. Aşa erau realităţile de atunci!

Căsătoria, la numai 20 de ani, a tatălui meu cu o evreică avea să-i aducă, de altfel, mari necazuri în timpul regimului antonescian, întrucât prin legile de „românizare” din acea perioadă au fost trecute în proprietatea statului două dintre imobilele construite şi deţinute împreună de cei doi soţi. Au fost necesare mari eforturi, scrisori şi intervenţii personale, prin rude sau prieteni, la diverse autorităţi (unele adresate chiar mareşalului Antonescu), procese şi acte de donaţie din partea soţiei în favoarea soţului, pentru ca, în cele din urmă, imobilele să treacă din nou în patrimoniul familiei. (Copyright Editura Vremea)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările