Criticul de film Alex. Leo Şerban (foto) va fi comemorat astăzi, de la 16.00, la sediul Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Incinerarea va avea loc mâine, de la ora 14.00, la Crematoriul Vitan Bârzeşti. Unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în domeniu, Alex. Leo Şerban a murit sâmbătă dimineaţa, la 51 de ani, la Spitalul „Matei Balş" din Bucureşti, în urma unei  boli incurabile.

Într-o anchetă din revista „Dilema veche" (nr. 100, 16 decembrie 2005), printre fondatorii căreia s-a numărat, Alex. Leo Şerban răspundea la întrebarea „Unde v-aţi petrece sfârşitul lumii?": „Singur, privind îndelung tot ceea ce nu va mai fi: grădina din faţa casei, strada, parcurile - atâtea lucruri inutile şi dragi (...)". 

Texte publicate de Alex. Leo Şerban,în ''Dilema veche''

Dropsuri cu Marilyn

Alex. Leo Şerban

● Atunci cînd ne gîndim la „cultura pop“, figura lui Marilyn Monroe ne apare instantaneu în faţa ochilor: Marilyn, cu frumuseţea ei curată, cu bucuria din zîmbetul ei, era parcă făcută pentru a da un nume – şi un chip – şi un trup – lumii noastre dominate de civilizaţia logo-urilor. Marilyn nu s-a opus transformării sale în logo; dimpotrivă, a trudit la ea. Cu simţul ei infailibil în materie de oportunităţi, a nimerit „jackpotul“ eternităţii: nu atît filmul, cît fotografia. 

● Marilyn este, cu siguranţă, cea mai fotografiată femeie a secolului trecut. Căci, atunci cînd totul se duce – şi, într-o civilizaţie a deşeurilor, totul se duce foarte repede –, singurul lucru care rămîne sînt imaginile. Secolul 20 are formele lui Marilyn: Marilyn, cu rochia albă luată de vîntul de la metroul newyorkez, Marilyn pictată (şi re-pictată, şi re-pictată...) de Andy Warhol, Marilyn într-o rochie de perle cusută pe ea, cîntîndu-i Happy Birthday, Mr. President lui John F. Kennedy... Tot atîtea imagini care nu ne lasă s-o uităm, deşi s-au scurs 49 de ani de cînd Marilyn Monroe a trecut în spatele cortinei negre, pentru un nesfîrşit photo-session@lumeaailalta.com... 

● Dată afară pe uşa studiourilor, Marilyn a revenit pe fereastra publicităţii. În numai cîteva luni, învăţase lecţia numărul 1 a Hollywoodului: „trebuie să se vorbească de tine!“. Şi – mai ales – să fii văzut(ă). Nu contează unde, nu contează cum – important este să apari în cadru. Cum cadrul filmelor îi fusese refuzat, s-a gîndit că publicitatea era un „cadru“ încă şi mai bun pentru a-şi pune în valoare frumuseţea. A fost, iarăşi, o decizie deşteaptă: lumea se schimbase, magia cinematografului nu se mai susţinea singură – magia publicităţii îi luase locul. Publicitatea devenise mediul cel mai potrivit pentru a fi celebru. Iar pentru a fi celebru nu aveai nevoie de „replici“ sau „roluri“, ci doar de farmec şi fotogenie. Marilyn le avea din plin pe amîndouă. 

● Acest timing perfect demonstrează cît de inteligentă era atunci cînd era vorba despre cariera ei. O inteligenţă intuitivă, care descoperise – deja – ceea ce marii mahări ai publicităţii aveau să exploateze nu peste mult timp: cultura populară este Imagine. 

● De aici încolo, totul este istorie. Revenită în Cinema, Marilyn a devenit – în doar cîţiva ani – cel mai de succes produs al Hollywoodului. Chiar şi atunci cînd filmele nu erau lovituri de box-office, „produsul Marilyn“ se vindea – pe rupte – în paginile revistelor, în interviuri şi reportaje de televiziune. Timp de mai bine de un deceniu, a dominat cultura imaginii – din America în Japonia şi înapoi. Marilyn era considerată, pur şi simplu, „cel mai frumos dar pe care America îl făcuse lumii“! Filmele sale o făcuseră celebră; fotografiile o făcuseră nemuritoare. 

● V-aţi imagina-o pe Marilyn Monroe jucînd un rol din Antichitate? Sau din secolul 17-18? Chipul & Corpul ei sînt atît de categoric „secolul 20“ încît teleportarea ei în trecut, într-o poveste care să se petreacă înainte de, hai, secolul 19, pare din start o idee proastă: Marilyn n-ar fi putut fi nici Cleopatra, nici marchiza de Pompadour. 

● Care ar fi, realist privind lucrurile, farmecul inepuizabil al celei care s-a căsătorit cu „eroul popular al Americii“ (jucătorul de baseball Joe DiMaggio), apoi cu „eroul intelectual al Americii“ (dramaturgul Arthur Miller), care a fost amanta celui mai celebru preşedinte (Kennedy) & al celui mai celebru cîntăreţ (Sinatra) şi care a mai găsit timp să joace alături de glorii masculine ale ecranului cum ar fi Clark Gable, Robert Mitchum, Montgomery Clift, Tony Curtis? Chipul vine primul pe listă: machiată, stilizată, cu pleoapele grele de vino-ncoa, cu aluniţa de pe obrazul stîng ca un făcut cu ochiul şi gura întredeschisă de parcă ar fi adresat lumii un neîntrerupt „ia-mă!“, Marilyn este feminitatea definitivă şi inalterabilă. Un chip care – iată – nu s-a demodat deloc în cei cincizeci de ani de cînd ne zîmbeşte. Apoi trupul: bustul mărimea 16 poate că nu mai este deloc „la ordinea zilei“ la Hollywood, dar arătaţi-mi un bărbat heterosexual care nu-şi clăteşte ochii privind cu jind bustul lui Marilyn (sau fundul, sau picioarele...) mai curînd decît siluitele siluete „sfoară“ care populează Hollywoodul de astăzi! În fine, vocea: a lui Marilyn era unică – gîngurit semi-inocent, semi-lasciv care este primul lucru pe care vrei să-l auzi dimineaţa şi ultimul pe care să-l stingi cu sărutări noaptea... Femeie-obiect, femeie-copil, Marilyn nu avea nevoie să „schimbe vitezele“ pentru a trece dintr-una într-alta: era – nonstop – amîndouă la un loc. Cînd cîntă „I wanna be loved by you, just you, and nobody else but you“, oricare dintre tinerii bărbaţi de astăzi ştie – simte – că vocea aceea este „croită“ special pentru a-l pune „in the mood for love“... Şi, cum dragostea este nemuritoare, Marilyn îşi are locul ei asigurat în galeria fantasmelor: fata „next door“ care, deşi a cîntat „Diamantele sînt cele mai bune prietene ale fetelor“, nu a vrut altceva decît să fie iubită.

Ultimul text publicat de Alex. Leo Şerban în Dilema veche, nr. 367, 24 februarie - 2 martie 201

Unde v-aţi petrece sfîrşitul lumii?

Alex. Leo Şerban

Borges spunea că moartea îi face pe oameni "grandilocvenţi şi patetici"...Cum mi-aş dori să petrec sfîrşitul lumii?
Singur, privind îndelung tot ceea ce nu va mai fi: grădina din faţa casei, strada, parcurile, cartierul, obiectele din apartament - atîtea lucruri inutile şi dragi...Mi-aş petrece ziua contemplînd, mut, casete video cu Discovery, National Geographic, Teleenciclopedia...Aş mai vedea cîteva ultime imagini cu Marilyn - inclusiv acelea în care, într-un halat alb, îmi face cu mîna şi-mi trimite bezele de la o fereastră...M-aş pătrunde, voluptuos şi van, de ceea ce este - de la infinitul mic la infinitul mare, trecînd prin infinitul mijlociu în care ne-am trăit vieţile...Iar apoi m-aş sinucide, cu o secundă înainte de Sfîrşit, pentru a lua cu mine lucrurile încă.

 Text apărut în Dilema veche, nr. 100, 16 decembrie 2005