Un om normal într-o lume ostilă…

"Vineri seară aţi furat viaţa unei fiinţe excepţionale, iubirea vieţii mele, mama fiului meu, cu toate acestea eu nu vă voi urî", scria Antoine Leiris, trei zile după atentatele de la Paris din noiembrie 2015, la doar câteva clipe după ce identificase corpul frumoasei sale soţii Hélène, ucisă de jihadiştii care au transformat faimoasa sală de concerte Batclan într-un adevărat carnagiu.

În amestecul furibund al chipurilor de terorişti islamişti, escroci financiari şi politicieni isterici, chipuri hidoase care se preling zilnic pe ecranul televizorului, Antoine Leiris are ceva din chipul unui sfânt. Nu întâmplător îl cheamă precum Sfântul Anton de Padova. Un chip juvenil, cu trăsături frumoase, doi ochi senini, o privire sinceră care vine să consoleze erorile ce defilează cu atâta cruzime pe ecranele care se încăpăţânează să ne arate numai partea hidoasă a lumii în care trăim. În aceste zile în care Franţa se scufundă tot mai mult în mlaştina unui potenţial război civil şi mai ales a unei furioase revolte populare, simţi nevoia să vezi chipurile unor oameni normali, să auzi o voce caldă, să asculţi gânduri frumoase, să primeşti dovezi că în inima semenilor tăi au mai rămas câteva seminţe de umanitate, de iubire, de compasiune. Cartea "Nu veţi avea parte de ura mea!" (Vous n'aurez pas ma haine!, Fayard, 2016) scrisă de Antoine Leiris m-a ajutat să depăşesc angoasa ultimelor luni.

Imediat după sângeroasa, oribila şi terifianta noapte de 13 noiembrie pe toate reţelele franceze de socializare apărea un mesaj pe cât de simplu, pe atât de percutant: NU, NU VEŢI AVEA PARTE DE URA MEA!... Deşi vroia să-l păstreze doar pentru sine, împins de prietenii săi a publicat acest mesaj a cărui sinceritate a avut un ecou imens în lumea virtuală. Contul său de Facebook a explodat imediat, textul fiind redifuzat de peste 200.000 de persoane care în locul furtunii de ură ce zguduie de obicei lumea îmbâcsită a reţelelor de aşa-zisă socializare, au ales să-şi îmblânzească resentimentele regăsindu-se în vorbele unui om care tocmai ce-şi pierduse iubirea vieţii sale în odiosul atac de la Batclan.

"În seara acea moartea o aştepta pe Hélène… Teroriştii au fost doar ambasadorii ei", mărturiseşte Antoine.

Când a aflat că sala de concerte a fost ţinta unui atac terorist, tot corpul său a fost cuprins de o puternică descărcare electrică. Se prăbuşeşte. Se ridică şi fuge spre secţiile de urgenţă ale marilor spitale pariziene, aleargă în noapte, deschide cu teamă uşile Institutului de Medicină Legală, continuă să o caute disperat pe Hélène. O găseşte dar după trei zile soţia sa de 35 de ani şi mama băieţelului lor de numai 17 luni, se stinge sub ochii săi. "Semăna cu femeia pe care o admiram în fiecare dimineaţă (…), scrie Antoine. "Plâng, îi vorbesc, aş vrea să mai stau măcar o oră cu ea, încă o zi, poate chiar viaţa întreagă. Dar acum trebuie s-o părăsesc…". Băieţelul lor Melvil îi aştepta la bunici.

Antoine nu poate să-i ascundă dispariţia mamei. Aflând că mama lui dragă nu-i va mai citi seara poveşti, chipul său de înger este copleşit de lacrimi. Câteva zile mai târziu, ţinându-l strâns de mână pe tatăl său îndurerat, micuţul Melvil se duce la mormântul celei care i-a dat viaţă. Deşi moartea pare să-i strângă puternic în braţe, forţa vieţii trăsare tot mai puternic în inimile lor. În aceste momente dramatice, când durerea şi furia pot deveni atât de vicioase, neacceptarea dispariţiei unei persoane dragi în condiţii atât de absurde, deschide larg porţile mâniei care te invadează cu valuri succesive de ură. "Simţi că te sfâşie", spune Antoine care însă nu vrea să se prăbuşească în capcana resentimentelor. Simte nevoia să scrie şi începe să dea viaţă unui jurnal bulversant de intim, de poetic, de tandru, în care cuvinte sale nu sunt niciodată amare. "Din acest moment începe o nouă poveste, cea a unui tată şi al fiului său care vor creşte singuri"… Antoine descrie ritmul acestei noi vieţi cadenţate de gesturile cotidiene, de plimbările cu Melvil în parc, de clipele intime ale poveştii de seară. "Fiul meu devine cea importantă fiinţă din viaţa mea…". Melvil are nevoie să râdă, să mănânce, să se joace şi chiar să audă vorbindu-se despre mama sa.  

Antoine evocă tandreţea cu care aranjează hainele Hélènei, evocă solidaritatea care se naşte în jurul cuplului lor orfan, mai ales în rândul mămicilor de la grădiniţa lui Melvil care îi aduc pruncului tot felul de mâncăruri cu gândul că vor avea poate gustul iubirii materne. Nu, nu este deloc uşor. Confruntarea privilor cu ceilalţi părinţi la grădiniţă este apăsătoare, lovindu-se zilnic de o armată de chipuri îngândurate şi braţe care se clatină fără sens. Dar bucuria de a-şi regăsi băieţelul la sfârşitul fiecărei zile îi dă forţa să meargă mai departe. "Viaţa trebuie să continuie…", spune Antoine. "Important nu este să te răzbuni, ci să fii eficient, iar ca să te protejezi pe termen lung trebuie să-ţi controlezi, să-ţi temperezi, să-ţi îmblânzeşti tensiunile interioare…". După numai cinci luni de la tragica dispariţie a Hélènei, Antoine publică jurnalul acestor zile dureroase, o carte care mărturiseşte că i-a permis să rămână în picioare în faţa acestei nopţi de barbarie când viaţa lui s-a schimbat complet.

Scrisă cu o sensibilitate dezarmantă, această carte s-a născut tocmai din refuzul său de a se răzbuna, de a se urâţi acumulând resentimente faţă de cei care i-au omorât iubirea. Antoine a refuzat să urce pe culmire disperării şi ale furiei, a ales să se aşeze în faţa unei coli albe unde să îşi aştearnă clipele de durere şi suferinţă, unde să dea viaţă amărăciunii, tristeţii dar şi bucuriei de a fi tatăl unui băieţel minunat. Antoine rămâne însă realist. "Nu mă voi vindeca. Nu te poţi vindeca de moarte. Ne mulţumim doar să o îmblânzim…", mărturiseşte el. Moartea este o fiară feroce cu dinţi extrem de ascuţiţi. "Încerc doar să-mi construiesc o cuşcă în care să mă închid. Atunci când sting calculatorul, fiara iese din ascunzişul său…". Nu întâmplător Antoine a ales să se vindece prin scris expulzând toate cuvintele care se învârteau ameţitor în mintea sa, toate gândurile de care nu mai putea scăpa şi despre care nu putea vorbi celor din jur.

Antoine a încercat să înţeleagă nu doar ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea cumplită, ci să se înţeleagă şi pe sine. "Pierderea este de neînlocuit", mărturiseşte el, dar tragedia poate deveni interesantă pentru că implică un sentiment profund de nevinovăţie. În ziua de 22 noiembrie Antoine scrie în jurnal: "Dintr-o dată îmi este teamă să nu mai fiu la înălţimea aşteptărilor. Voi mai îndrăzni oare vreodată să fiu curajos? Voi mai avea oare dreptul să mă enervez, să fiu debordat de treburi, să fiu obosit? Voi mai avea oare dreptul să beau ceva mai mult, să mai fumez, să mai cunosc şi alte femei? Voi mai avea oare dreptul de a nu mai iubi niciodată...?". Scriind aceste rânduri atât de sincere, Antoine nu s-a gândit nici la cine le va citi, nici la familia soţiei sale, nici la prieteni. "M-am gândit doar la mine şi la ceea ce aveam nevoie să spun. Eu sunt cel care încă o iubeşte pe Hélène, nu cel care a iubit-o…".

La un an de la aceste cumplite atentate, Antoine nu a deviat niciun centimetru de la primele sale cuvinte, nu are resentimente faţă de criminali, refuză răzbunarea şi chiar să se gândească la terorişti. Antoine a rămas în picioare alături de Melvil căruia îi dedică tot timpul său. Împătimit de literatură, iniţial jurnalistul a ezitat să publice acest jurnal dar acum se gândeşte să scrie o nouă carte şi chiar să revină la radio. Însoţind frunzele toamnei, primii fulgi de nea sau primii ghiocei, viaţa îşi reia cursul firesc, iar doliul parcă sculptează un fel de carapace în jurul vidului lăsat de Hélène. Această absenţă este de fapt prezentă în tot ceea ce face, "nu te împiedică să continui să mergi la piaţă sau să cumperi ziarul, nu intervine în jocurile noastre ci dimpotrivă le intensifică savoarea... ", spune Antoine. Ţinându-l pe micul Melvil de mână, după acest doliu care i-a cuprins asemeni unui cerc invizibil, amândoi încep să se deschidă cu timiditate faţă oameni, faţă de viaţă. "Nu vreau să fiu nici erou, nici victimă, nici purtător de cuvânt, nici simbol… Sunt doar un om care şi-a pierdut iubirea vieţii sale…".

La un an de la aceste cumplite atentate, Antoine nu vrea să ceară socoteală nici oamenilor politici, nici justiţiei, nici forţelor de ordine. Antoine scrie, declanşează ecouri cu multă tandreţe împărtăşind emoţii. "Fiecare om are propria sa manieră de a se adresa inimilor…". Se gândeşte să scrie o nouă carte. Poate chiar despre Hélène. Frumoasa sa soţie era persoana care îl motiva cel mai mult pe lumea aceasta. Acum e Melvil şi evident bucuria de a scrie. În continuare primeşte scrisori din lumea întreagă, mai are încă vreo 3000 de citit, dar nu le va citi acum… Din când în când se întâlneşte cu membrii Asociaţiei "13 novembre: fraternité et verité" al cărei preşedinte, Georges Salines, şi-a pierdut la rândul său fiica în atacul terorist de la Bataclan. Alături de supravieţuitorii acelei nopţi atât de absurde, Antoine împărtăşeşte intimitatea unui coşmar care a capătat dimensiunea unei memorii colective, durerea sa personală se regăseşte în suferinţa tuturor celor marcaţi de aceste evenimente dramatice. Când se întâlnesc vorbesc despre orice, despre durere, despre atentate şi mai ales despre ceea ce trebuie făcut pentru ca dispariţia acestor oameni nevinovaţi să nu fie inutilă. Văzând cumplitele imagini de la atentatele de la Bruxelles, Antoine resimte o tristeţe imensă, dar nu îi este frică. "Ştiam că se va repeta. Tot ceea ce mi-a mai rămas ca iubire o dăruiesc Belgiei şi belgienilor…". 

Cartea lui Antoine Leiris este o frumoasă mărturie a revanşei inteligenţei asupra brutalităţii, a frumuseţii asupra monstruozităţii, a luminii spiritului asupra obscurantismului, a vieţii asupra morţii. Toţi avem nevoie să citim astfel de cărţi, toţi ar trebui să ne îmblânzim resentimentele, să nu răspundem violenţei şi urii cu aceeaşi monedă, lumea în care trăim este pe cale să se prăbuşească tocmai pentru că-i privim numai partea întunecată. Nu, întunecaţi cavaleri ai Apocalipsei islamiste, nu veţi avea parte nici de ura mea pentru că duşmănia şi răzbunarea sunt fiare care ne sfâşie chipul şi sufletul. Eu am ales lumina, verticalitatea crucii, oamenii cu chip senin, litera Evangheliei, mirosul de lavandă, zâmbetul copiilor, am ales să văd numai frumuseţea lumii în care trăiesc... Pace celor vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă şi... iertare celor care ne greşesc! De la părintele Teofil Părăian citire...