Cel care a făcut gestul solemn al îndepărtării pânzei de pe statuie a fost nimeni altcineva decât fostul profesor de limba română al lui Nichita Stănescu, Constantin Enciu, acum în vârstă de 95 de ani

Era o zi cu soare, iar lumea adunată în curtea casei părinteşti a poetului fremăta de emoţie şi nerăbdare. Cu o mână tremurândă, profesorul a dezvelit chipul de bronz al fostului său elev, s-a uitat la el şi a exclamat copleşit de duioşie:

− Măi, băiatule!

Constantin Enciu şi fostul său elev FOTO Călin Derzelea

Ce moment! Exclamaţia spontană a bătrânului profesor ni l-a adus pentru o clipă, printre noi, pe adolescentul Nichita Stănescu.  Prin 1950, ca elev al vestitului liceu din Ploieşti „I.L.Caragiale”, el devenise  o mică vedetă, desenând caricaturi, compunând versuri în argou, jucând fotbal, îndrăgostindu-se de sora unui prieten, recitându-le colegilor versuri din Topîrceanu.

Ce frumos îl ţin minte şi îl omagiază ploieştenii pe Nichita Stănescu! Chiar în centrul municipiului, în parcul din faţa librăriei „Nichita Stănescu”, poate fi văzută o statuie de bronz  a poetului, în deplină maturitate, cu un început de aripi pe care îl continuă imaginaţia privitorilor.

Statuia din centrul oraşului FOTO Călin Derzelea

Semnătura în piatră FOTO Călin Derzelea

În faţa acelei statui, alături de Mircea Coloşenco, autorul unei admirabile ediţii a operei lui Nichita Stănescu, entuziastul profesor Gelu N. Ionescu, colaborator al Casei de Cultură „I.L.Caragiale” şi eleva Alexandra Ioniţă, pasionată de literatură şi de actorie, am vorbit şi eu (ca autor al unei cărţi despre Nichita Stănescu), despre lecţia de libertate a gândirii pe care ne-a oferit-o inventatorul „necuvintelor”.

Asistenţa era numeroasă, formată din reprezentanţi ai principalelor instituţii de cultură din Ploieşti, din foşti colegi de şcoală ai poetului, din iubitori de poezie. Eleva Alexandra Ioniţă a recitat , cu faţa scăldată de lumină, poemul „Poetul ca şi soldatul” . Pe un ton apodictic, asemănător cu acela pe care îl folosea şi poetul când îşi spunea versurile, închizând ochii în momentele de trăire maximă, Alexandra Ioniţă, un mare talent, i-a făcut pe toţi cei prezenţi să se simtă transportaţi în spaţiul cu patru dimensiuni al poeziei.

Statuia lui Nichita Stănescu, datorată aceluiaşi mare sculptor Ştefan Macovei, avea soclul acoperit de buchete şi jerbe de flori.

A urmat festivitatea (pe care am evocat-o la începutul acestui articol) de la Casa Memorială „Nichita Stănescu” (desfăşurată în prezenţa distinsei doamne Lia Maria Voicu, directoarea  Muzeului de Istorie şi Arheologie şi o personalitate a vieţii culturale locale), iar după aceea o întâlnire cu elevii din clasele mari ale Colegiului Naţional „Nichita Stănescu”. Acolo l-am aplaudat din toată inima (pentru arta cu care a recitat mai multe poeme) pe extraordinarul actor Nelu Stan pe care l-am numit cândva „un body-guard al gloriei lui Nichita Stănescu” şi am dialogat cu elevii, inteligenţi, însufleţiţi de o insaţiabilă curiozitate intelectuală (exact ca în... visurile mele).

Mi-ar plăcea să fiu cetăţean al Ploieştiului. Deocamdată sunt doar cetăţean de onoare al lui, dar tot e ceva.