O iubire dincolo de moarte şi tragedia unor fraţi despărţiţi de destin

Jhumpa Lahiri

Jhumpa Lahiri, scriitoarea americană de originie indiană, care face parte din echipa lui Barack Obama şi câştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune, vine în România cu romanul „Distanţa dintre noi”, în colecţia Babel a Editurii Nemira, una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale toamnei.

Romanul „Distanţa dintre noi”, o poveste tulburătoare în care se amestecă două civilizaţii, drame şi vise frânte, două lumi care se întâlnesc şi se resping în aceeaşi măsură, topindu-se într-o tragedie teribilă, a apărut de curând în colecţia Babel a Editurii Nemira. O poveste care se desfăşoară între Calcutta şi Rhode Island, destinul a doi fraţi, în India de după cucerirea independenţei, doi fraţi care până la vârsta de 12 ani sunt de nedespărţit, dar care apoi o iau pe drumuri cu totul diferite, ce-i poartă pe amândoi spre dezastre. Două civilizaţii, o singură viaţă.  Un trecut de coşmar, o revoluţie, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanţa dintre oameni şi lumi şi despre imposibila apropiere, din anii ’60 şi până în prezent, din India în America, de la o generaţie la alta...

Jhumpa Lahiri s-a născut la Londra în 1967, numele ei real fiind Nilanjana Sudeshna. Şi-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island, dar la puţină vreme familia ei avea să plece în SUA. Crescută în America printre cărţi, de un tată bibliotecar şi de o mama care a dorit să-şi educe copiii în spiritul identităţii lor indiene, şi-a descoperit încă de mică moştenirea culturală bengaleză. Romanul, tradus pentru prima dată în România, este şi o călătorie personală în lumea copilăriei, în acei ani petrecuţi în Rhode Island, înainte ca tatăl ei să primească un job de nerefuzat în ţara tuturor posibilităţilor.

„Distanţa dintre noi este primul roman în care chiar am simţit nevoia să scriu despre Rhode Island”, mărturiseşte scriitoarea într-un interviu. „Am scris acum câţiva ani un text pentru o antologie şi cred că acela a fost punctul de plecare pentru romanul Distanţa dintre noi. Atunci când am scris acel eseu şi, practic, m-am confruntat pentru prima dată în viaţa mea cu realitatea faptului că am copilărit în Rhode Island, un loc pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, m-a ajutat. Şi atunci mi-am spus „Ok, aş vrea ca această poveste să se petreacă în Rhode Island”, un loc care mă bântuise şi în alte poveşti, dar care nu fusese niciodată numit aşa clar. Şi atunci am hotărât că e timpul să fac asta, ceea ce într-un fel m-a eliberat şi m-a ajutat să mă gândesc la el şi să mi-l amintesc într-un mod profund”.

Explorând conflictele între civilizaţii şi generaţii, angoasele omului contemporan, rupt între identităţile din care este alcătuit, precum şi efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viaţa în exil, pe traumă, inadaptare şi alienare, cercetând cu fineţe vieţile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este întotdeauna în altă parte...

Romanul este inclus în Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărţi, Top People cele mai bune zece cărţi, Top Good Reads cele mai bune cărţi, Top 10 Apple şi a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction. Volumul care apare în colecţia Babel, în traducerea Adrianei Voicu.

Jhumpa Lahiri a atras atenţia lumii literare încă de la debut, când a câştigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficţiune şi premiul pentru debut al revistei The New Yorker. „Distanţa dintre noi” (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a ei, editată în 2012 şi nominalizată la Premiul Man Booker şi la National Book Award for Fiction. În acelaşi an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters, iar preşedintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă şi umanioare.

FRAGMENT

În dormitorul ei înghesuit, lepădându-se de sentimentul de vinovăţie, cultiva o atitudine de sfidare permanentă a aşteptărilor pe care le aveau părinţii de la el. Era conştient că putea scăpa nepedepsit, că sfidarea aceasta persista numai datorită enormei distanţe fizice care se întindea între ei.

            Acum îl vedea pe Narasimhan ca pe un aliat; Narasimhan, cel însurat cu o americancă. Uneori îşi închipuia cum ar fi să ducă o asemenea viaţă alături de Holly. Să rămână tot restul vieţii în America, să-şi neglijeze părinţii, să-şi întemeieze propria familie împreună cu ea.

            În acelaşi timp, ştia că e imposibil. Că ea era americancă era partea cea mai puţin importantă. Situaţia ei, copilul, vârsta, faptul că, teoretic, era măritată cu altul, toate astea ar fi de neconceput, de neacceptat pentru părinţii lui. Lucruri pentru care ar blama-o.
            Nu voia s-o pună pe Holly să treacă prin aşa ceva. Cu toate astea, continua să se vadă cu ea în zilele de vineri, croind această nouă cărare clandestină.
            Udayan ar fi înţeles. Poate că l-ar fi respectat chiar pentru asta. Dar orice ar fi putut spune Udayan, Subhash ştia deja: că se încurcase cu o femeie pe care nu avea de gând să o ia de nevastă. O femeie cu a cărei prezenţă începuse să se obişnuiască, dar pe care, probabil din cauza propriei sale ambivalenţe, nu o iubea.
            Aşa că n-a mai divulgat nimănui nimic despre Holly. Relaţia lor a rămas tăinuită, inaccesibilă. Dezaprobarea părinţilor lui ameninţa să submineze ce făcea, hotărnicită ca un paznic tăcut în străfundul minţii lui. Dar cum părinţii nu erau acolo cu el, reuşea să le respingă obiecţiile, din ce în ce mai departe, cum se îndepărtează orizontul, zărit ca o făgăduinţă de pe o corabie, dar niciodată atins.

            Într-una din zilele de vineri nu s-au putut vedea: Holly l-a sunat să-i spună că se schimbaseră planurile în ultimul moment şi că Joshua nu se mai ducea să stea la tatăl său. Subhash înţelegea că acestea erau condiţiile. Totuşi, tot weekendul şi-a tot dorit ca planul acela să se schimbe din nou.
            În weekendul următor, când s-a dus iar în vizită, a sunat telefonul în timp ce luau cina. Ea a început să vorbească, trăgând firul de telefon ca să poată să stea pe canapea, la distanţă. El şi-a dat seama că e tatăl lui Joshua.
            Băiatul făcuse febră, iar Holly îl sfătuia pe soţul ei să-i facă o baie cu apă călduţă. Îi explica în ce doză să-i administreze medicamentele.

            Subhash era surprins şi în acelaşi timp tulburat că ea îi putea vorbi aşa calm, fără asprime. Persoana de la celălalt capăt al liniei îi era în continuare profund apropiată. A înţeles că, din pricina lui Joshua, vieţile lor erau legate permanent, deşi trăiau despărţiţi.

            Stătea la masă cu spatele la ea, fără să mănânce, aşteptând să se termine conversaţia. S-a uitat la calendarul de pe peretele de lângă telefonul lui Holly.
            A doua zi era 15 august, ziua independenţei Indiei. Zi de sărbătoare în ţară, cu lumini proiectate pe clădirile guvernamentale, cu drapele înălţate şi parade militare. O zi obişnuită aici.

            Holly a pus telefonul în furcă. Arăţi supărat, a observat ea. Ce s-a întâmplat?
            Mi-am amintit ceva.
            Ce anume?
            Era cea mai veche amintire a lui, din august 1947, deşi uneori se întreba dacă nu cumva era doar un truc al minţii, menit să-l consoleze. Pentru că era vorba despre o noapte pe care toţi din ţară susţineau că o ţin minte, iar amintirea care îi aparţinea era mereu impregnată de relatările repetate ale părinţilor săi.

            Era singurul lucru care îi preocupa pe părinţii săi în seara aceea, în timp ce la Delhi izbucneau jocuri de artificii, iar miniştrii depuneau jurământul. În timp ce Gandhi făcea greva foamei ca să aducă pacea în Calcutta, în timp ce lua naştere ţara lor. Udayan avea doar doi ani, Subhash aproape patru. Îşi amintea o mână străină, a doctorului, aşezată pe frunte, lovituri uşoare peste braţe şi pe tălpi. Greutatea plăpumilor atunci când îi apucau frisoanele.
            Îşi amintea cum se întorcea spre fratele lui mai mic, care tremura la fel ca el. Îşi amintea lucirea rătăcită din ochii lui Udayan, faţa aprinsă, lucrurile fără noimă pe care le spunea.
            Părinţii mei erau îngrijoraţi că ar fi putut fi febră tifoidă, i-a explicat el lui Holly. Câteva zile s-au temut că o să ne prăpădim, cum se întâmplase cu puţin timp mai înainte cu un alt băiat din vecini. Chiar şi acum, ori de câte ori povestesc despre asta, parcă sunt tot speriaţi. Ca şi când încă ar aştepta să ne cedeze febra.
            Aşa se întâmplă când devii părinte, a spus Holly. Timpul se opreşte atunci când îi paşte vreo primejdie pe copii. Dispare orice sens.

4.

Într-un weekend din septembrie, când Joshua era la tatăl lui, Holly a propus o excursie într-o regiune din Rhode Island pe care el nu o mai văzuse. Au luat feribotul din Galilee spre Block Island, parcurgând mai mult de cincisprezece kilometri în larg, apoi au mers pe jos din port până la un mic hotel.

            Cineva anulase o rezervare în ultimul moment, aşa că au primit o cameră la ultimul etaj, mai frumoasă decât cea rezervată de Holly, cu vedere la ocean şi cu un pat cu baldachin. Veniseră să vadă vântureii, care începeau acum să zboare spre sud, pe deasupra insulei. Când despachetau bagajul adus pentru weekend, ea i-a dat un cadou: un binoclu, într-o husă de piele cafenie.
            Nu trebuia, a spus el pe când îl admira.
            Mi-am zis că e timpul să nu-l mai tot plimbăm pe al meu de la unul la altul.
            El a sărutat-o pe umăr, pe gură. Nu avea nimic altceva să-i ofere în schimb. A studiat mica busolă plasată între tuburi şi şi-a trecut cureaua binoclului pe după gât.

            Sezonul pe insulă se închidea curând, turiştii aveau să dispară; mai erau deschise doar două-trei restaurante pentru mica populaţie care rămânea acolo tot timpul. Steluţele de toamnă erau în floare, frunzele de iederă otrăvitoare se colorau în roşu. Dar soarele strălucea şi aerul era calm, o zi perfectă de vară târzie.
            Au închiriat biciclete şi s-au plimbat prin zonă. I-a luat puţin timp până să-şi poată menţine echilibrul. Nu mai urcase pe bicicletă din copilărie, când el şi Udayan învăţaseră să pedaleze pe aleile liniştite din Tollygunge. Şi-a adus aminte cum oscila roata din faţă, pe când unul din ei stătea pe şa, iar celălalt împingea la pedalele bicicletei negre şi grele pe care se străduiau s-o împartă.
            În buzunar era o scrisoare împăturită de la Udayan. Sosise cu o zi înainte.
           

Azi a intrat în casă o vrabie, în camera noastră de pe vremuri. Obloanele erau deschise, trebuie să se fi strecurat printre gratii. Am găsit-o bătând din aripi înăuntru. Şi m-am gândit la tine, închipuindu-mi ce caz ai fi făcut tu de o asemenea păţanie. Parcă erai din nou acasă. Desigur, a zburat afară imediat ce am intrat.

            Mă simt bine deocamdată la douăzeci şi şase de ani. Şi tu, în doi ani, ai să faci treizeci. O nouă etapă a vieţii pentru amândoi, odată trecuţi de jumătatea lui cincizeci!
            Am devenit deja destul de plictisitor, mă ocup tot cu predatul şi cu meditaţiile. Să sperăm că elevii mei vor ajunge să realizeze lucruri mai mari decât mine. Cea mai frumoasă parte a zilei este când vin acasă, la Gauri. Citim împreună, ascultăm la radio şi aşa trec serile.  Ştiai că Fidel Castro avea douăzeci şi şase de ani când a fost băgat la închisoare? La vârsta aia deja condusese atacul asupra garnizoanei Moncada. Şi fratele lui a fost închis în acelaşi timp cu el, ştiai? Îi ţineau despărţiţi şi nu aveau voie să se vadă.
            Apropo de comunicare, am citit despre Marconi ieri. Abia împlinise douăzeci şi şapte de ani când a ascultat, instalat la staţia din Newfoundland, litera S transmisă din Cornwall. Staţia lui de radiocomunicaţie din Cape Cod pare să fie aproape de zona unde stai tu. Este într-un loc numit Wellfleet. Ai fost acolo?
            Scrisoarea era o alinare pentru Subhash, dar şi un motiv de derută. Făcea referire la coduri şi semnale, jocuri din trecut, legătura unică ce existase între el şi Subhash. Îl evoca pe Castro, dar descria serile liniştite petrecute acasă cu soţia sa. Se întreba dacă Udayan schimbase o pasiune cu alta şi dacă devotamentul lui era îndreptat acum spre Gauri.

            O urma pe Holly pe drumurile înguste şi cotite, pe lângă uriaşul iaz sărat care împărţea în două insula şi ravenele glaciare. Pe lângă pajişti vălurite şi proprietăţi cu foişoare. Păşunile erau dezgolite, cu bolovani din loc în loc, parţial mărginite de ziduri de piatră. A observat că erau foarte puţini copaci.
            Au străbătut repede cei aproximativ cinci kilometri cât măsura insula de la un cap la altul. Vântureii planau pe deasupra falezei spre mare, cu aripile nemişcate şi trupurile părând să alunece înapoi când vântul era puternic. Holly a arătat către Montauk, aflat chiar în vârful promontoriului pe Long Island, vizibil în acea zi peste întinderea de apă.

            După-amiază s-au răcorit în ocean, coborând pe o porţiune abruptă, cu scări şubrede de lemn, dezbrăcându-se în costume de baie şi înotând în valurile agitate. În ciuda căldurii, zilele începuseră din nou să se scurteze. Au pedalat până la altă plajă să vadă soarele scufundându-se ca o pată stacojie, care se dizolva în apă.

            Întorşi în oraş, au văzut o broască-ţestoasă la marginea drumului. Au oprit, iar Subhash a luat-o de jos, studiindu-i desenele de pe carapace, şi apoi a pus-o la loc în iarba din care apăruse.

            Va trebui să-i spunem lui Joshua, a zis Subhash.

            Holly nu i-a răspuns. Devenise gânditoare, dogoarea amurgului îi colora faţa şi era într-o dispoziţie ciudată. Se întreba dacă a supărat-o că pomenise de Joshua. A rămas tăcută în timpul cinei şi a mâncat puţin, explicând că o doare un pic capul fiindcă stătuse toată ziua în soare.

            Pentru prima dată s-au sărutat doar de noapte bună şi atât. Stătea culcat lângă ea, ascultând cum se spărgeau valurile de mare, privind cum se înălţa pe cer luna aflată în primul pătrar. Îşi dorea să doarmă, dar somnul refuza să-l împresoare; în noaptea aceea apele în care-şi căuta odihna erau doar atât de adânci cât să le străbată cu pasul, nu să înoate în unda lor.

            De dimineaţă ea părea să se simtă mai bine, stând în faţa lui la micul dejun, mâncând cu poftă pâine prăjită şi omletă. Dar când aşteptau feribotul ca să se întoarcă pe continent l-a anunţat că vrea să-i spună ceva.

            A fost o bucurie să te cunosc, Subhash. Să petrecem tot acest timp împreună.

            A simţit pe loc schimbarea. Era ca şi cum i-ar fi ridicat pe amândoi de jos şi i-ar fi îndepărtat de pe cărarea primejdioasă pe care se aflau, aşa cum luase el broasca-ţestoasă de pe şosea cu o zi înainte. Ca şi cum ar fi scos legătura dintre ei din calea răului.

            Vreau să încheiem frumos, a continuat ea. Cred că putem.

            A auzit-o spunând că vorbise în ultima vreme cu tatăl lui Joshua şi că aveau de gând să încerce să îndrepte lucrurile.

            Dar te-a părăsit.

            Vrea să se întoarcă. Îl cunosc de doisprezece ani, Subhash. E tatăl lui Joshua. Am treizeci şi şase de ani.

            De ce am mai venit aici împreună, dacă nu vrei să mă mai vezi?

            M-am gândit că ţi-ar plăcea. Doar nu te-ai aşteptat niciodată ca relaţia asta să ducă undeva, nu? Între noi doi? Şi cu Joshua?

            Îmi place Joshua.

            Tu eşti tânăr. Într-o zi ai să vrei să ai propriii tăi copii. În câţiva ani ai să te întorci în India, să trăieşti lângă familia ta. Doar tu ai spus-o.

            Îl prinsese în propria plasă, zicându-i ce ştia deja şi el. A realizat că nu o va mai vizita niciodată în căsuţa ei. Că binoclul i-l dăruise ca să nu mai aibă nimic de împărţit; şi înţelegea şi asta.

            N-o putea învinovăţi; îi făcuse o favoare punând capăt legăturii lor. Şi totuşi, era furios că ea fusese cea care luase hotărârea.

            Putem rămâne prieteni, Subhash. Nu strică să ai un prieten.

            I-a răspuns că a ascultat destul, că nu-l interesa să rămână prieteni. A adăugat că, atunci când feribotul va ajunge în portul din Galilee, va aştepta un autobuz către casă. I-a cerut să nu-l caute.

            Pe feribot au stat separat. A scos scrisoarea de la Udayan şi a citit-o din nou. Dar când a terminat-o, stând în picioare pe punte, a rupt-o în bucăţi, pe care le-a lăsat să-i zboare din mâini.

Copyright Editura Nemira, „Distanţa dintre noi” de Jhumpa Lahiri, colecţia Babel; traducere Adriana Voicu