Nimic despre „Laur“

Când am terminat de citit romanul „Laur“ de Evgheni Vodolazkin, tradus de Adriana Liciu (Editura Humanitas Fiction, 2014), am avut pornirea de a-mi suna imediat prietenii, ca să-i anunţ că tocmai am citit ceva excepţional şi că neapărat şi ei trebuie să citească această carte.

Entuziasmul meu a durat câteva minute (până am fumat o ţigară), apoi m-am răzgândit. Nu sun pe nimeni! Nu dintr-un egoism idiot, nu din teama că bucuria mea va fi întâmpinată cu răceală, nu pentru că (unii) dintre prietenii mei nu mai citesc demult cărţi şi îndemnul meu ar fi fost caraghios şi inutil. Mai bine „Laur“ îl ţin numai pentru mine.

(M-am gândit la prietenii mei. Dacă mai sunt prietenii mei... Dacă mai putem „comunica“ - cum se spune în vremurile astea corporatiste şi digitale. Am deschis „Laur“ şi am recitit ce i-a spus Arseni, personajul principal, prietenului său, călugărul franciscan Hugo, în pragul despărţirii după o călătorie din Rusia până la Veneţia: „Orice întâlnire este mai mult decât o despărţire. Înaintea întâlnirii este gol, nu e nimic, iar după despărţire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poţi despărţi cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. (...) Ce altceva face să îi simţim pe oamenii dragi la distanţă?“. În secolul al XV-lea, când se petrece acţiunea romanului, oamenii care se despărţeau nu mai aveau şanse să se revadă. Aşa încât, ar trebui să fiu mulţumit eu, om al secolului XXI, că am avut „întâlniri“, că prietenii mi-au rămas în memorie şi că nu sunt „gol“.)

Acum pot să scriu despre «Laur» pentru că, încet-încet, «evadez» din fiorul cărţii. Citesc altă carte.     

M-am gândit bine de ce nu puteam împărtăşi bucuria lecturii. Pentru că nu scăpasem de „vraja“ cărţii, pentru că eram încă în „ghearele“ ei, pentru îmi plăcea să stau acolo, în „aerul“ şi în „viaţa“ romanului. Acolo era „teritoriul“ meu şi nu doream să-l împart cu nimeni. (Acum pot să scriu despre „Laur“ pentru că, încet-încet, „evadez“ din fiorul cărţii. Citesc altă carte.)

„Laur“ este un roman („neistoric“ – cum precizează autorul, pe bună dreptate) în care timpul nu există. Şi demonstrează asta fără fisură. Şi acest lucru m-a oprit să le povestesc prietenilor mei! Cum să le spun, cu poticnitele mele cuvinte, că timpul nu există în romanul rusului Evgheni Vodolazkin (născut în 1964) şi că s-ar putea să aibă dreptate, numai noi, oamenii, am creat această convenţie, începând cu sacrificiul lui Hristos (înainte şi după Hristos), pentru a ne certifica mântuirea sau pentru a justifica istoria?

„Laur“ este o cartea despre iubire, jertfă, mântuirea sufletului, credinţă, despre bucuria vieţii şi dreptul morţii, despre patimi, încercări şi speranţă. Este o carte care se „consumă“ numai în doi: autor – cititor, cu prezenţa discretă şi impecabilă a traducătorului (în cazul versiunii în limba română).

„Laur“ mi-a stârnit o mulţime de întrebări despre viaţa mea, pe care nu le pot împărtăşi prietenilor, dar este cartea care îmi confirmă încă o dată opinia că ruşii sunt buni. Sunt foarte buni.