Istoria, dintr-o altă perspectivă: „Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi şi pene în arheologie” FRAGMENT

Istoria, dintr-o altă perspectivă: „Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi şi pene în arheologie” FRAGMENT

Cătălin Pavel, arheolog şi scriitor. FOTO: arhiva personală

Marţi, 15 iunie, de la ora 19.30, cititorii sunt invitaţi la o întâlnire online şi live cu scriitorul Cătălin Pavel în dialog cu Cristina Bogdan şi Tatiana Niculescu, în lumina reflectoarelor fiind recenta apariţie „ Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi şi pene în arheologie”, o carte al cărui scop fiind „ să demonstreze că animalele alcătuiesc primul şi cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric şi antic”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Evenimentul de lansare va fi difuzat live pe pagina de Facebook Humanitas si pe canalul YouTube Humanitas. Înregistrările video şi audio vor fi ulterior disponibile pe canalele YouTube Humanitas şi SoundCloud Humanitas. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea lui Cătălin Pavel, recent apărută la Editura Humanitas.

„Scopul ultim al acestei investigaţii arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul şi cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric şi antic. Afecţiunea lui pentru câini, pisici şi cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoţionale şi sociale a lui homo sapiens.

Portretele arheologice ale acestor vietăţi din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini şi urşi în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiţă şi mandibulele de arici de-puse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu şi cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de câini de la Aşkelon. Iar pentru că între om şi sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricât de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“ — CĂTĂLIN PAVEL, Autorul bestsellerului „Arheologia iubirii“

Fragment

Câteva cuvinte din bătrâni şi despre păsările exotice. O să mă opresc acum la struţi şi apoi la papagali, păsări pe care le recunoaştem toţi, din păcate, mai bine decât pe graurul şi grangurul de la noi, două păsări cu nume asemănătoare, dar cum nu se poate mai diferite la culoare.

Pausanias aminteşte, în secolul 2 p.Chr., o statuetă de bronz ce înfăţişa o femeie călărind un struţ. Desigur, nu orice femeie, ci pe Arsinoe, soţia lui Ptolemeu Filadelful, regină în Egipt cu patru secole mai înainte. Dacă s-ar fi păstrat această statuie până azi, cu siguranţă cu ea aş fi început orice survey al struţilor în arta antică. Aşa, trebuie să coborâm până la însuşi Tutankhamon, în mormântul căruia a fost găsit şi un evantai din pene de struţ prinse într-un manşon de lemn semicircular de aproape un metru, îmbrăcat în aur (secolul 14 a.Chr.). Din pene n-a mai rămas decât tija lor strânsă în manşon (calamus-ul). Decoraţia îl arată pe faraon în carul său, săgetând doi struţi către care se repede şi ogarul lui. Culmea e că, deşi Tutankhamon e în carul său tras de doi cai, pe jos îl urmează un slujitor (reprezentat ca hieroglifa ankh, „viaţă“, cu mânuţe) ducând imensul evantai vertical din pene de struţ – şi acesta decorat, dar geometric (iar nu cu faraonul vânând struţi, răcorit cu un evantai decorat cu o scenă cu faraonul vânând struţi etc. etc.). Pe faţa cealaltă a evantaiului, aflat azi la Cairo, faraonul adolescent se întoarce din expediţie, tot în car, dar cu penele de struţ la subsuoară, cu o indicibilă mândrie pe chip.

Epoca romană a produs, special pentru tema noastră, câteva mozaicuri grozave. Într-unul din ele, fragmentar, din Le Kef, azi la Bardo (secolul 3 p.Chr.), apar vreo douăzeci de struţi. Dacă interpretarea scenei ca fiind legată de venationes este corectă, atunci câinii pe care îi vedem gata să fie asmuţiţi asupra lor vor provoca un măcel sub ochii spectatorilor din amfiteatru. În alt mozaic, din biserica profetului Moise din Nebo-Siyagha (în Iordania; 531 p.Chr.), vedem un bărbat de culoare ducând un struţ în lesă. Stilul şi culorile reprezentării sunt foarte calde, asemănătoare celor ale mozaicului contemporan de la Kissufim, pomenit în capitolul despre urşi. Alături de african (unii îl interpretează ca persan) şi struţ, vedem încă un bărbat, cu bonetă frigiană, care ţine frâul unei zebre şi pe cel al unui dromader cu blană de leopard, desigur o tandră încercare de a reprezenta o girafă. În cele două registre superioare au loc lupte cu un leu, o leoaică şi un urs, în primul dintre cazuri aparent pentru a salva un zebu. Toate aceste lighioane asociate cu spectacolele publice par puţin nelalocul lor în sacristia unei biserici (de altfel după cam 50 de ani un mozaic geometric a fost instalat deasupra), deşi cei doi bărbaţi de jos puteau eventual aminti de figurile magilor.

În ce-l priveşte pe struţ, oul acestuia devine o prezenţă frecventă în bisericile din Egiptul coptic, ca simbol al naşterii şi învierii lui Cristos; de acolo, ideea se răspândeşte în tot imperiul creştinat. Acest ou, de altfel, e ceea ce mă interesează cel mai mult aici. Informaţiile arheozoologice despre struţi nu ne vor veni, bineînţeles, de prin Scandinavia, ci tot din Egipt. Încep cu o descoperire veche, făcută la sfârşitul secolului 19 de Flinders Petrie (arheologul pe calapodul căruia e construit Indiana Jones în Raiders of the Lost Ark). El a găsit, în săpăturile de la Naqada, într-un mormânt neolitic, un schelet al cărui cap fusese înlocuit cu un ou de struţ decorat. Ideea asta care, când stai să te gândeşti, pare atât de firească i-a nedumerit pe arheologi, care s-au apucat, după obiceiul lor sâcâitor, să caute explicaţii. Punctul zero al procesului explicaţiei arheologice este o bună înţelegere a contextului şi a posibilelor analogii, căutate reflex, pentru că pe de-o parte e firesc să vrei să te bazezi pe o jurisprudenţă ştiinţifică existentă, iar pe de altă parte pentru că poate altundeva s-a făcut o descoperire comparabilă, dar cu conservare mai bună. Vreau să spun că, dacă, să zicem, o îngheţată îmi explodează în faţă, prima întrebare pe care mi-o pun este: s-au mai raportat cazuri de îngheţată care a explodat în faţa unui arheolog? În alte morminte de la Naqada mai apar, într-adevăr, ouă de struţ, deşi cele decorate sunt rare. Prezenţa acolo şi a unor ouă din lut (17x13 cm), care le imită, cu un buget de austeritate, pe cele de struţ, dovedeşte cât de importante erau cele reale.

Se cunoaşte chiar un mormânt care cuprindea şase modele de ouă de struţ şi, lucru interesant, pe ele era marcată până şi găurica prin care un ou adevărat ar fi fost golit înainte de depunere. De curând, la Hierakonpolis, unde se ştie că marile păsări erau şi înmormântate, arheologii au găsit într-un cimitir predinastic un grup de 22 de ouă de struţ. Una peste alta, poziţia acestor obiecte în universul funerar egiptean e foarte bine marcată. Nu ştiu dacă există o explicaţie absolut convingătoare pentru înlocuirea capului cu un ou – bănuiesc că defunctul a fost astfel dezmembrat ritual, ca Osiris, şi capul înlocuit cu un simbol al renaşterii. […]

În Antichitate, asemenea ouă de struţ circulă şi în Mediterana, exportate de pildă de fenicieni, care uneori le transformau în mici vase cochete. Rolul lor rămâne în general funerar, cum se vede din prezenţa lor în mormintele fenicienilor din Cartagina, dar şi ale celor care trecuseră marea în Spania sau Sardinia. Un asemenea ou fenician a fost descoperit într-un mormânt etrusc de la Vulci (secolul 7 a.Chr., azi la British Museum). Obiectul e pictat, dar prezintă şi o decoraţie incizată (permisă de grosimea cojii – 3,5 mm). Motivele nu sunt orientale, ci adaptate la universul clientului, aşa că pe oul de la Vulci vedem o falangă de hopliţi. Pare un cântecel avangardist pentru copii: văd cinci hopliţi pe-un ou de struţ… văd şase hopliţi…

 

CĂTĂLIN PAVEL (n. 1976) este arheolog, lector universitar şi scriitor. A participat la săpături arheologice în ţară, în Germania, Franţa, Anglia, Maroc, Israel şi în special în Turcia (la Milet, Troia şi Gordion). Burse doctorale şi postdoctorale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim şi Colegiul Noua Europă din Bucureşti. Volume academice: Describing and Interpreting the Past (Editura Universităţii din Bucureşti, 2010) şi Dicţionar de mitologie grecoromană (coautor, Corint, 2011). Volume de poezie: Altera pars (A.T.U., 2013, Premiul „Mircea Ivănescu“/Artgothica), Tulburarea la fiinţele vii (Limes, 2014), Doi oameni într-o poză (Limes, 2015), Adagietto (FrACTalia, 2016), Carnetul lui Villard (Vinea, 2021). Romane: Aproape a şaptea parte din lume (Humanitas, 2010, trad. fr. La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017), Nici o clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iaşi“, nominalizat la Premiile USR) şi Chihlimbar, Polirom, 2017 (Premiul USR, filiala Constanţa). A publicat 250 de articole de popularizare a arheologiei în Dilema veche şi, din 2020, ţine rubrica săptămânală „Câteva pânze sus“ în Suplimentul de cultură. Cele mai recente volume de specialitate sunt Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizat la Premiile „Observator cultural“) şi Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi şi pene în arheologie (Humanitas, 2021).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările