Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul şi alte scrieri ocazionale, Polirom, Iaşi, 2017, 340 p.

Iubirea devine (pentru că, de fapt, o conţine de la bun început) ură, duşmănia este o formă nemărturisită de iubire, un alt exemplu al apropierii termenilor contradictorii, străvezie pentru spiritul de fineţe; duşmănia este implicată în tot ce este apropiat, familiar, intim – iar istoria denunţării ei o putem urmări de la recomandarea fermă a Mântuitorului adresată celor ce vor să-I urmeze: „părăseşte-ţi familia!“ până la dezavuarea prejudecăţilor şi până la tonele de literatură psihologică de astăzi dedicată „relaţiilor toxice“; ura este o formă „socială“ a unui instinct natural (agresivitatea, Tanathos) care, nedescărcat în exterior, „înăuntru se deşteaptă“ în tendinţe maniacale de autodistrugere; pe de altă parte, iubirea este o formă „socială“ a instinctului sexual, de reproducere – care, odată realizat, se dizolvă de la sine sau se transformă în ură faţă de partenerul sexual devenit „părinte“ sau faţă de copilul care îţi râde în faţă ca adevăr şi raţiune biologică a farsei afective.

Desigur, „lista infinită“ a enumerărilor combinaţiilor posibile poate continua cu imensa şi complicata „noologie“ a relaţiilor – ambivalente – dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu, dintre Dumnezeul-Om şi Omul-Dumnezeu: relaţia dintre „iubirea“ şi „dreptatea“ divină, cu manifestări şi testamente diferite; acomodarea existenţei răului în lume cu presupoziţia bunătăţii absolute a creatorului; dedublarea „gnostică“ a Divinităţii într-o parte bună (necreatoare) şi una rea (demiurgică). Dacă despre iubirea de sine ca temei al iubirii faţă de altul s-a spus – de la Iisus la Rousseau – cam tot ce s-a putut spune, cu sau fără implicarea iubirii faţă de „Domnul Dumnezeul tău“, ura de sine a rămas un capitol „surpriză“ care a început să fie scris pe la începutul secolului trecut într-o căutare „revoluţionară“ de explicare a urii inter-rasiale: dacă oamenii se iubesc pe baza iubirii de sine, înseamnă că (se) urăsc pe baza unei aberaţii: „ura de sine“; dramatizarea speculativă continuă până la o răsturnare cu totul spectaculoasă: antisemitismul se explică nu prin ura de sine a celor care-i urăsc pe evrei, ci prin... ura de sine a evreilor înşişi, ură de sine care întemeiază şi justifică reacţia de adversitate a antisemiţilor, reacţie naturală în faţa a ceea ce este ne-natural şi aberant.

Ce este sigur este că, după o atât de îndelungată şi complexă istorie, s-a ajuns la instalarea în conştiinţa omului comun a necesităţii de a avea un duşman. În eseul care deschide şi dă titlul cărţii de faţă, semioticianul italian relatează cum un taximetrist pakistanez din New York îl întreabă, în rafală – ingenuu şi transparent – de unde este şi ce duşmani are ţara lui, neputându-şi stăpâni mirarea când află că există o ţară, Italia, care nu are duşmani externi. Neavând duşmani externi – italienii îşi consumă – de acum previzibildupă scurta noastră introducere teoretică – rezervele de agresivitate în confruntările intraspecifice: nordul cu sudul, guelfii cu ghibelinii, fasciştii cu comuniştii, guvernul cu procuratura etc. O ţară fără duşmani externi tinde să se autofărămiţeze, să colapseze – este cazul Romei antice – al cărei apogeu (cucerirea întregii lumi cunoscute atunci) coincide cu intrarea fatală în declin; se pare că marile puteri nu sunt distruse de un duşman mai puternic decât ele, ci, de obicei, de lipsa oricărui duşman. Statele Unite ale Americii au înţeles – conform spuselor unui „protocol secret“ – că războiul este indispensabil menţinerii lor ca „mare putere“ – şi de aceea politica lor externă se rezumă la „construirea“ inamicului, a duşmanului. Cea mai mare lovitură primită de americani a fost triumful, descumpănitor, reprezentat de pierderea oponentului tradiţional – blocul sovietic. Prin graţie divină, dar poate şi printr-o „diplomaţie“ genială prin care s-au încurajat tendinţele expansioniste ale dictatorului irakian, în anul imediat următor prăbuşirii imperiului sovietic, se declanşează – graţie intervenţiei lui Saddham Hussein în Kuweit – războiul din Golful Persic. Şi de atunci o serie de războaie sau de conflicte – constituite ca o contraparte, contragreutate a balansoarului. Dacă, în mod brusc, cealaltă parte se retrage din „confruntare“, cel aflat deasupra se prăbuşeşte în mod automat. Legea „balansoarului“ prevede ca – pentru a te menţine sus – ai nevoie de o contraparte la fel de grea, ba chiar şi mai grea decât tine.

A fi înseamnă a fi atacat. Măsura existenţei tale este dată de numărul şi de calitatea inamicilor tăi. Cineva spunea: puteţi spune orice despre mine, câtă vreme îmi scrieţi numele corect. Fiinţa umană este o fiinţă a opoziţiilor, a contradicţiilor, o fiinţă eminamente binară. Umanul nu poate fi înţeles decât în marginea dialecticii, a creării opoziţiilor, a depăşirii lor şi a descoperirii unor opoziţii noi. Explicaţia mea pentru această stare de lucruri este aceea că omul este o fiinţă lingvistică, o fiinţă care vorbeşte articulat. Nu ştim dacă natura în sinea ei funcţionează într-adevăr pe bază de opoziţii, dar putem fi siguri că a vorbi înseamnă a crea opoziţii. De la simpla descriere a vorbirii ca succesiune a „închiderii-deschiderii“, a vocalelor şi consoanelor până la crearea „operatorilor binari“: sus-jos, dreapta-stânga, mare-mic, mult-puţin, adevărat-fals, bine-rău etc. – constituirea lumii omului este absolut dependentă de crearea de opoziţii.

Un semiotician ca Umberto Eco nu putea să nu fie sensibil la această stare de lucruri şi aceasta este şi ceea ce dă unitatea acestei antologii de „scrieri ocazionale“. O întâlnim în discuţia asupra absolutului şi relativului, în eseul despre flacără, despre comori, astronomii imaginare, dar şi despre problema embrionilor (au embrionii suflet?), despre comori, insule de negăsit, despre poetica excesului. La sfârşitul cărţii lui Eco rămâi cu sentimentul că „duşmanul“ este doar o abordare afectivă a termenului corelativ celui care numeşte identitatea ta (personală sau / şi colectivă). Termen fără de care nu ai putea exista şi care, paradoxal, ameninţă permanent existenţa ta. Exist numai în relaţie cu ceea ce mă neagă. Cel puţin, aceasta este limita ultimă a intelectului uman – înfiinţat de limbaj. Toate imaginile pacificate ale lumii (paradisul, Dumnezeu, absolutul) sunt suspendări ale limbajului articulat, exerciţii în marginea inefabilului – posibile de altfel doar prin referirea la „celălalt termen“, la lumea opoziţiilor. De aceea Paradisul dantesc este, vai!, infinit mai limitat şi mai inexpresiv decât Infernul!

Rămâne să ne întrebăm dacă nu cumva imperativul creştin „iubeşte-ţi vrăjmaşul“ este doar aparent paradoxal, dat fiind că iubirea are loc între opuşi – bărbat-femeie, părinte-copil, Dumnezeu-om. (Paradoxul „corect“ ar fi sunat: „fii prieten cu duşmanul tău“, întrucât prietenia se stabileşte între asemănători.) Rămâne de asemenea să ne întrebăm dacă celălalt imperativ: „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ – nu ascunde o tulburătoare reciprocă: iubeşte-te pe tine însuţi ca pe un altul! Unul dintre idealurile cele mai mari ale speţei umane – autosuficienţa – s-a întruchipat în mitul lui Narcis, al celui care ajunge să se vadă şi să se iubească pe sine ca fiind o altă persoană. În mod obişnuit, alteritatea sinelui propriu ne este dezvăluită numai în iubirea faţă de altcineva. Îl iubim pe celălalt în măsura în care este în stare să ne aducă la lumină propria noastră alteritate, în măsura în care ne face să „ne naştem“ din nou, ca alte persoane, în măsura în care reuşeşte să spargă blocul tautologic al simplei egoităţi, în măsura în care celălalt introduce diferenţa în propria noastră identitate. În aceasta constă dulcea suferinţă a iubirii, chinuitoarea ei voluptate. Dimpotrivă, Narcis reuşeşte să se creeze pe el însuşi, să se diferenţieze pe el de sine însuşi, să se iubească ca fiind un altul. Pe lângă dizolvarea specifică paradoxului iubirii narcisice – cel ce se iubeşte pe sine se autodizolvă în infinita oglindire a propriei identităţi dedublate –, moartea lui Narcis scoate la lumină adevărul profund al opoziţiei radicale dintre iubitor şi iubit, opoziţie care se menţine, iată, chiar şi în cazul în care iubirea se petrece în interiorul unuia şi aceluiaşi subiect.

Cronica a apărut în numărul curent al revistei România literară