Declaraţie (de iubire). 23 aprilie, ziua mondială a cărţii
0
Pe 23 aprilie, în ţara lui Cervantes, cumperi o carte ţi se oferă un trandafir. În 1995, la iniţiativa Spaniei, UNESCO a declarat 23 aprilie „ziua mondială a cărţii şi a drepturilor de autor”. N-am trăit întotdeauna printre roze, dar mi s-au oferit întruna cărţi.
Dacă nu mi s-au oferit, mi le-am dăruit singură, cu voluptate şi oarbă încredere: cineva a pus deja în cuvinte ce putem împărţi la doi, ce (ne)linişti ne bântuie, ce nu vom şti niciodată.
Literatura e dovada că suntem împreună în cea mai deplină singurătate.
Locuiam destul de departe de liceu. Habar n-am de ce l-am luat cu mine în acea zi. Dar l-am uitat în bancă, în clasă, caietul acela cu dublă copertă - dintr-o eroare de fabricaţie - caiet dictando trasat cu linii fine precum nişte vine viorii, transcrisesem în el citate tulburi sau tulburătoare din cărţi, fraze decupate din romane, poeme şi cioburi de poezii, ca un fel de pietre presărate anume, dacă vreodată va fi nevoie, să pot recunoaşte drumul înapoi. Pe la jumătatea drumului către casă m-a ajuns din urmă un coleg. Mi-a întins caietul şi din privirea lui verde şi ocolitoare am priceput că ştia că mă îndrăgostisem de John Keats. („N-ai fost născută spre-a muri, pasăre nemuritoare!”)
Caietul acela l-am pierdut demult, şi de mai multe ori, pe măsură ce am iubit altfel şi pe alţii, zeci, sute de scriitori, mii de poveşti, stoluri de imagini, care-mi tapetează pe dinăuntru un fel de spaţiu vital. Viaţa fără desluşirea ei în cărţi e ca o catedrală fără vitralii.
Pentru poezie trebuie să ai „organ”, sau să te traverseze, cine ştie cînd şi de ce, o clipă de graţie. Iar pentru clipele de graţie nu ştim niciodată să mulţumim destul. Romanul e dublul nostru imediat, romanul e credinţa noastră în destin. Şi această taină de nemărturisit că, la o anumită pagină, viaţa ni se va schimba.
Cum între timp caietul s-a făcut blog, transcriu un fragment din Cioran. Textul său aspru, adevărată invectivă despre „agonia romanului”, nu e nimic altceva – ca de atîtea alte ori – decît o nervoasă declaraţie de dragoste:
„N-am să mi-o iert niciodată că mă simt, în mine însumi, mult mai aproape de primul romancier întîlnit în cale, decît de cel mai netrebuincios dintre înţelepţii de odinioară.(...)
Impur chiar prin caracterul său adaptabil, romanul a trăit şi trăieşte în continuare din fraudă şi din pradă. Romanul e capabil de toate şiretlicurile posibile. A făcut trotuarul literaturii. N-are pudoare şi violează orice intimitate. Caută în gunoi şi caută în conştiinţe cu aceeaşi dezinvoltură.Romancierul a cărui artă e făcută din auscultare şi din trîncăneală, ne transformă tăcerile în bîrfe. Chiar mizantrop, pasiunea lui e umanul: se aruncă în hăul său, fără plasă.” (p. 362, Au-delà du roman, Tentation d’ exister, in Oeuvres, Pléiade, Gallimard, 2011; traducerea îmi aparţine).
Mă-ntorc la poezie şi la portughezul care a trăit, întru poezie, patru vieţi (sau 72...) într-una singură. Fernando Pessoa spune simplu:
„Literatura e dovada că viaţa nu ajunge.”
Cîndva, într-o carte, cineva îmi va aduce caietul înapoi.
Se încarcă comentariile...
