Dan C. Mihăilescu, despre „femeile care transformă suferinţa în revelaţie“

Dan C. Mihăilescu, despre „femeile care transformă suferinţa în revelaţie“

Criticul Dan C. Mihăilescu sau "Omul care aduce cartea"

Sâmbătă, la standul Editurii Humanitas, de la ora 15.45, va fi lansată cartea scrisă de criticul Dan C. Mihăilescu, „Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare“. În volum, autorul le portretizează pe Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăciouiu-Lovinescu.

„Weekend Adevărul“: Cum se situează „Castelul, biblioteca, puşcăria“ faţă de antologia dumneavoastră anterioară, „De la coroana regală la Cercul polar“ , în care aţi portretizat în 2007 o parte dintre aceste femei celebre?
Dan C. Mihăilescu: Antologia din 2007 cuprindea ample decupaje din câteva jurnale şi memorii feminine ale literaturii române, fiecare prefaţat pe câte o pagină. Acum e vorba de o suită de eseuri, cu accent expozitiv, adevărat, dar de  data aceasta este o carte de autor, nu o antologie. Am reluat, cu unele adaosuri şi destule corecţii stilistice, pagini mai vechi despre Alice Voinescu, Maria Cantacuzino, Cella Delavrancea, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia  Pillat, Zoe Cămărăşescu. 
Restul sunt texte noi.
 
Ce înseamnă pentru dumneavoastră „feminitatea exemplară“ în fiecare dintre cele trei vămi-metaforă?
 
Fiecare dintre ele, fie că e vorba de epoca lui Carol I, Ferdinand sau Carol II, este emblema unor lumi dispărute şi de care ne încăpăţânăm sinucigaş să ne ţinem departe.
Toate sunt seducătoare aliaje de frumuseţe, nobleţe, disciplină, onoare şi senzualitate, de patriotism şi estetism, de credinţă, cult al datoriei, fidelitate, maternitate, diplomaţie, inteligenţă necruţătoare şi fervoare trupească.
 
Sunt mostre de feminitate absolut exemplare, care transformă eşecul în triumf, suferinţele în revelaţie şi durerea în bună resemnare.
 
Ce destin v-a impresionat cel mai mult ?
 
 Regina Maria şi Aniţa Nandriş. Adică exact polii acestui drum iniţiatic prin sufletul feminin românesc. De-o parte, castelana cu sânge ruso-britanic, superbă, voluntară, magnetizantă, euro-atlantică, un soi de nimfă virilă, copilăresc-maternă, iubind deopotrivă florile, echitaţia şi milităria, ca şi puterea politică, alinturile de alcov, administraţia, caritatea şi tot ce ţine de cultul datoriei. De cealaltă parte, ţărănia dumnezeiască, boieria sufletească bucovineană, frumuseţea rânduielii în toate cele, o forţă morală copleşitoare, venită dintr-o profundă trăire creştin-ortodoxă.
 
Cum v-a marcat povaţa mamei dvs. (despre care scrieţi în preambulul cărţii) „să-ţi respecţi nevasta ca pe Dumnezeu” ?
 
  În copilărie şi adolescenţă, mi-am văzut mama în destule rânduri pălmuită, plânsă, înşelată, umilită de câţiva soţi bicisnici, nemernici şi – culmea – tot ei geloşi, pentru care eu eram povara supremă a familiei. Totul depinde într-o măsură capitală de circumstanţele în care-ţi este dat să auzi un sfat părintesc. Atunci când vorbele înţelepte ajung în auzul tău printre lacrimi, sufocări, ferestre sparte şi urlete disperate, fireşte că totul ţi se înfige năpraznic şi definitiv în memorie. Mare parte din nesaţiul meu cultural a pornit din caznele copilăriei la mahala. La mult rău, mult bine.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: