Şi comuniştii au dreptul la o istorie adevărată

Cu toate că au deţinut puterea vreme de aproape 50 de ani, că în acest răstimp au exercitat controlul absolut asupra oricărei tipărituri şi în pofida faptului că, aşa după cum arăta cercetătorul Bogdan Iacob, istoria a fost simbolul fundamental al regimului, comuniştilor români le-a fost peste poate să cadă de acord asupra felului în care ar fi trebuit să fie scrisă istoria propriului lor partid.

Într-unul dintre antologicele lui editoriale scrise şi rostite de la microfonul Europei libere, Noel Bernard observa cu umor că, în general, partidele comuniste, nu numai PCR, nu au nici un fel de probleme atunci când e vorba despre viitor care cu siguranţă ar fi fost unul luminos. Graţie înţelepciunii lor, fireşte. Marea lor problemă era „prezicerea” trecutului.

Zigzagurile politicii PCdR, dar şi ale PCR, rescrierea evoluţiei acestei politici şi a protagoniştilor ei în funcţie de interesele de moment ale partidului, dar mai cu seamă de interesele celui aflat, într-o anumită perioadă, în fruntea bucatelor au făcut ca demult răposatul Institut de istorie a PCR, loc în care au lucrat cei mai mulţi şi mai proeminenţi falsificatori ai istoriei naţionale, să fie incapabil să redacteze tratatul despre a cărui necesitate şi iminentă apariţie făcea adesea vorbire, în lungile lui intervenţii la plenarele şi consfătuirile pe teme ideologice, Nicolae Ceauşescu. Însuşi Tratatul de istorie a României a cărui redactare a început încă din perioada Dej a fost obiect de dispute şi negocieri, de interdicţii şi reformulări, multe dintre acestea fiind evocate de istoricul Cristian Vasile într-un consistent capitol din cartea Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu -1965-1974, de puţină vreme apărută la editura Humanitas. Carte asupra căreia voi reveni în zilele următoare.

Reamintesc că încă pe vremea în care se afla în ţară un alt istoric, devenit în 1983 succesor al lui Noel Bernard la conducerea Departamentului românesc al Europei libere, a scris o carte ce i-a provocat numeroase neplăceri şi care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în Germania. E vorba despre Vlad Georgescu şi lucrarea sa Politică şi istorie- Cazul comuniştilor români. O carte a cărei consultare este utilă şi azi, în ciuda faptului că între timp accesul la izvoare a devenit mai liber şi ştiinţa şi metodele scrisului despre istorie s-au mai rafinat. Vlad Georgescu are, pe mai departe, meritul incontestabil de a fi atras atenţia  asupra nenumăratelor manipulări şi falsuri la care poate fi supusă istoria în vreme regimurilor dictatoriale. Manipulări şi falsuri ce au condus, desigur, şi la o pantagruelică şi comandată repoziţionare a comuniştilor români, la supradimensionarea rolului şi faptelor acestora în istoria României interbelice.

Căderea comunismului în România în decembrie 1989 nu a adus cu sine, aşa cum ar fi fost de aşteptat, o deparazitare integrală a scrisului istoric de influenţele ideologiei. Un anticomunism justificat, desigur, devenit pe alocuri feroce, de vitrină şi de bon ton, anticomunist ce s-a slujit de adjective şi imprecaţii şi nu de argumente a împiedicat multă vreme apariţia unor lucrări serioase, credibile, fundamentate pe documente şi nu pe sentimente, dedicate istoriei comunismului românesc din 1921 până în 1944 sau 1947. Ni s-a spus, ni s-a repetat că PCdR a fost o creaţie artificială, apărută la iniţiativa, ordinele şi la condiţionarea Moscovei. Ceea ce nu era, nu este nicidecum neadevărat. Ni s-a repetat că în imensa majoritate a comuniştilor români din perioada de ilegalitate a PCR erau alogeni. Ca şi cum aceasta ar fi putut funcţiona drept scuză. Că PCdR nu ar fi avut în august 1944 mai mult de 800 de membri. Ceea ce poate fi subiect de meditaţie. Că, în consecinţă, activitatea partidului ar fi fost una extrem de firavă, dacă nu chiar inexistentă de-a dreptul. Toate aceste afirmaţii cheamă la o dinamizare a cercetării şi la profesionalizarea acesteia.

 De fapt, singura cercetare credibilă, cu toate că şi ea atinsă de morbul anticomunismului poate prea apăsat afirmat, a fost multă  vreme cartea lui Stelian Tănase Clienţii lu’ tanti Varvara, apărută într-o primă ediţie în 2005 la Humanitas. Carte, la rându-i pe mai departe utilă, în ciuda decredibilizării la care se supune zilnic autorul ei.

Am citit în aceste zile o lucrare pe care o socotesc importantă. Importantă prin apelul implicit la scrierea unei istorii adevărate a partidului comunist din perioada ilegalităţii. Cartea se cheamă Comuniştii înainte de comunism- Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România. O lucrare colectivă apărută la finele anului 2014 la Editura Universităţii din Bucureşti. O carte ce are meritul de a nu idealiza România interbelică, o Românie, de altminteri, defel idilică, nu tocmai generoasă cu muncitorii care aveau destule motive să fie nemulţumiţi, să facă greve, să protesteze şi să adere la mişcări de stânga, unele chiar radicale. O carte ce are, deopotrivă, calitatea de a ne prezenta o imagine veridică, onestă, despre ce au fost şi ce au făcut comuniştii români, liderii lor, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Primul cu ocazia grevelor din ianuarie-februarie 1933 şi apoi în detenţie, cel de-al doilea în 1935 şi 1936, dar şi în cursul procesului de la Braşov.

Cartea în cauză a fost coordonată de profesorul Adrian Cioroianu, căruia îi datorăm şi o generoasă şi consistentă prefaţă, iar textele cuprinse în ea aparţin unor istorici încă tineri, dar şi istoricului deja matur care e editorul lucrării. Dacă Elis Neagoe-Pleşa scrie, cum spuneam, despre Gheorghiu-Dej, iar Cristina Deac despre Nicolae Ceauşescu şi procesul acestuia, un proces supraevaluat şi glorificat în 1986, atunci când s-au împlinit 50 de ani de la începerea lui (i s-a dedicat chiar şi o pretinsă piesă de teatru numită Primăvara eroului, semnată de un procuror braşovean pe nume Emil Poenaru), Liviu Pleşa îi consacră un articol lui Vasile Luca şi anilor săi de ilegalitate, iar Dumitru Lăcătuşu se ocupă de procesele de care a avut parte Ana Pauker la Bucureşti şi la Craiova, între anii 1936 şi 1937. Cum atât Vasile Luca cât şi Ana Pauker au fost evacuaţi la un moment dat nu doar din ierarhia comunistă, ci şi din istoria oficială a PCR, cum mitologizarea lor a fost urmată de o rapidă demitologizare, studiile dedicate unor etape din activitatea lor, deloc de nebăgat în seamă, sunt mai mult decât utile şi interesante.

Comuniştii români au avut parte de perioade de detenţie nu numai la mitica Doftană, ci şi în alte părţi, în condiţii nu tocmai de invidiat, însă nicidecum comparabile cu cele cumplite, rezervate de ei duşmanilor de clasă mai târziu, îndată după preluarea puterii. Democraţia românească din perioada interbelică nu a fost perfectă, a fost doar una perfectibilă. Însă existenţa ei nu poate fi contestată, cum nu poate fi negată nici toleranţa perioadei. Aşa se explică, desigur, şi păstrarea îndelungată la catedră, la Facultatea de Teologie din Chişinău, a profesorului Petre Constantinescu-Iaşi despre a cărui activitate comunistă deloc minoră şi nicidecum necunoscută Siguranţei scrie documentat, formulând numeroase întrebări şi subiecte de reflecţie Adrian Cioroianu. Că după 1944, profesorul Constantinescu-Iaşi îşi va rectifica interesat biografia şi îşi va amplifica faptele de vitejie e cu totul altă poveste. PCdR a avut şi condamnaţii săi la moarte. Aşa cum a fost Petre Gheorghe, despre care scrie Mihai Burcea.

Mulţi dintre comuniştii români din perioada ilegalităţii au făcut joc dublu. Au fost şi comunişti, şi informatori ai Siguranţei. Au fost clienţi ai lu’ tanti Varvara. Cu toţii au fost oameni ai subteranei. Cu toţii au acţionat, mai direct sau mai puţin direct, la ordinele şi pe placul Moscovei. Cert e că nu au fost inerţi sau complet inactivi, aşa după cum ni s-a spus adesea. Au, aşadar, şi ei dreptul la istorie adevărată. Cartea coordonată de profesorul Adrian Cioroianu e un pas în acest sens.

Adrian Cioroianu (editor)- COMUNIŞTII ÎNAINTE DE COMUNISM: Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România,

Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014