Moş Crăciun, deconspirat. Anchetă printre scriitori şi artişti: „Ne-am pus în cap să ne urmărim părinţii“

Pentru cei care îşi amintesc limpede ziua în care au aflat cine e, de fapt, Moş Crăciunul din viaţa lor, dar şi pentru cei care au uitat-o, am adunat poveşti de la actriţa Ada Galeş şi de la scriitorii Bogdan Răileanu, Diana Bădica, Marius Chivu, Augustin Cupşa şi Simona Antonescu.

 Înainte de 24 decembrie, părinţii caută o ascunzătoare pentru cadouri: dulapul pe care copiii nu-l deschid, coşul de rufe, sacoşele şifonate care nu dau de bănuit. Părinţii par să-l fi cunoscut pe Moş Crăciun, ştiu cum arată, ce-l supără, ce prăjituri preferă, chiar şi la ce oră ar putea ajunge. Nedumeriţi, copiii devin detectivi. Vor să descopere dacă Moşul de la serbarea de la grădiniţă sau şcoală e acelaşi care intră în casa lor tiptil. „Gata, anul ăsta îl prind. Nu mai adorm înainte să vină“, şi-au propus mulţi. Însă puţini au reuşit să-l găsească la brad. Unii, enervaţi de prieteni şi colegi, au cercetat o vreme şi au aflat unde erau pitite darurile, alţii au primit fără să insiste răspunsul la întrebarea dacă bătrânul cu barbă albă şi costum roşu chiar există. Mai mulţi scriitori şi o actriţă povestesc ce a însemnat pentru ei Moş Crăciun şi ce s-a întâmplat cu magia când l-au demascat.

„Într-o iarnă cu multă zăpadă şi calorifere reci“
De Diana Bădica

Cel mai probabil am auzit că Moş Crăciun nu există de la copiii din faţa blocului. Întotdeauna se găsea cineva de la bloc care ştia tot ce trebuia un copil să ştie. Aşa cred că s-a întâmplat şi atunci. Un copil a strigat în gura mare: „Moş Crăciun nu există!“. Noi, restul copiilor din P4 am ţipat, am comentat, probabil l-am împins şi i-am spus noi o grămadă de alte lucruri care nu există. Ca femeia aia care lua un taxi din faţa cimitirului, îi cerea şoferului s-o ducă acasă, iar în faţa scării îl ruga s-o aştepte până urcă la apartamentul x să ia bani, că nu avea geanta cu ea. A aşteptat şoferul cât a aşteptat, dar până la urmă a bătut la uşă, a spus cine e, ce vrea şi, stupoare!, femeia era în coşciug. Da, femeia aia nu exista, dar cu Moş Crăciun era altă treabă.

Odată, deşi plecasem la bunici în noaptea de Ajun şi eram convinsă că Moşul nu o să ştie, el tot îmi lăsase sub pernă dulciuri şi o păpuşă. Nu am simţit nimic sub cap, pentru că bunica Ileana făcea nişte perne din fulgi de gâscă atât de tari că puteai să spargi capul cuiva cu ele. Deci nu-l puteam crede pe deşteptul de la bloc care spusese că Moş Crăciun nu există, doar că, la scurt timp, a apărut un coleg de la şcoală cu aceeaşi idee. Eram în clasa a III-a. A urlat în gura mare că Moş Crăciun sunt părinţii şi l-am fugărit, sărind peste bănci şi scaune, ca la 110 metri garduri, pentru că voiam să-l bat măr. Râdea ca prostul, urlând tot mai tare că Moş Crăciun sunt părinţii. Mă enerva, în primul rând, pentru că minţea şi-n al doilea rând, pentru că aşa făcea mereu – când toată lumea zicea ceva, el zicea altceva, doar ca să fie diferit de noi. Oricum, era cel mai negru băiat din clasă, poate chiar din şcoală, iar colegii ziceau că e cioară. Unii îl strigau aşa în pauze. Sau direct cra-cra. Eu îi luam apărarea deseori, dar era atât de enervant încât uneori mi se părea că şi-o merită. Ca în treaba asta cu Moş Crăciun. Poate l-am prins, poate nu l-am prins, nu mai ştiu, dar ştiu că acasă i-am spus soră-mii ce se întâmplase. Parcă şi ea auzise ceva, dar nu-i venea să creadă.

                                          FOTO: Claudiu Popescu 

Ne-am pus în cap să ne urmărim părinţii, însă era o iarnă în care a nins în Slatina de au închis şcolile şi n-a fost nevoie de o investigaţie elaborată. Cum am rămas singure acasă, cum ne-am apucat să răsturnăm casa cu fundul în sus ca să găsim cadourile. Dacă era aşa cum spunea Adrian, părinţii cumpărau cadourile, le ascundeau prin casă şi le puneau sub pernă ori sub brad pe 24 decembrie ca şi cum, ce să vezi, intra Moşul pe geam cu ele. Am găsit jucăriile imediat – erau ascunse în cel mai de sus compartiment închis al bibliotecii. Ne-am urcat pe masă, am tremurat de frig şi de emoţie ca să găsim două maşinuţe. Ce naiba avea Moşul cu noi?! Nici nu ştiam dacă să plângem sau să ne bucurăm că descoperiserăm adevărul. Nu zicea tata să spunem întotdeauna adevărul? Na, că părinţii noştri minţiseră. Ce mai puteam face?! Măcar ştiam că, indiferent cine era Moşul, venea şi într-o iarnă cu multă zăpadă şi calorifere reci.   

Moş Crăciun din sacoşa de serviciu
De Bogdan Răileanu

Era înainte de Revoluţie. Nu existau bone, nici nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăsta. Toată lumea din familia noastră lucra, şi părinţi, şi bunici, aşa că eu şi fratele meu petreceam mult timp singuri acasă, iar atunci când stai în casă te plictiseşti şi când te plictiseşti începi să cotrobăi. Eram expert la cotrobăit, îmi plăcea să mă uit prin sertare, prin dulapuri, deschideam uşi şi uşiţe, răscoleam fără să las urme. Aşa că nu a trecut mult timp până am dat peste cadourile lui Moş Crăciun. Părinţii mei lucrau la Studiourile Cinematografice Buftea, mama primea lapte pentru a combate toxicitatea din Fabrica de Prelucrare a Peliculei în nişte bidoane de plastic de 1 litru şi, de obicei, le aducea într-o sacoşă pe care o cususe ea la maşina de cusut. Nici pungi nu existau pe vremea aia. Fiecare familie avea sacoşele ei. Noi aveam vreo trei-patru sacoşe de cumpărături făcute de mama, care semănau între ele şi, într-o zi când a venit seara de la serviciu obosită, mi-a zis să merg să scot bidoanele cu lapte din sacoşă şi să le bag în frigider, doar că am greşit sacoşa şi am dat de una în care se aflau multe jucării. Am băgat laptele în frigider şi pe urmă am întrebat-o ce era cu jucăriile. Mi-a zis că erau ale unei colege de serviciu, le cumpărase pentru copiii ei şi le lăsase la ea. Nici acum nu îmi vine să cred că am înghiţit gogoaşa asta, dar după câteva zile, când am reluat controalele mele de rutină prin dulapuri şi sertare, am dat peste jucăriile din sacoşă şi altele pe care nu le văzusem, nişte maşinuţe. N-am zis nimic, dar, când a venit Moşu’ de dimineaţă, am făcut legăturile şi mi-am dat seama. Nu am zis nimic atunci, abia în următorul an am discutat problema lui Moş Crăciun din sacoşa de serviciu. Nu îmi aduc aminte să fi trăit o deziluzie, cred că am fost mai degrabă entuziasmat că eu îl deconspirasem şi că ştiam secretul părinţilor.

„Există Moş Crăciun?“
De Ada Galeş

Aveam 6 ani jumate. Mergeam deja la şcoală. Într-o dimineaţă ca cea în care scriu, rece, uşor acoperită de rouă, pe drumul care ducea spre şcoală, eram cu doi colegi mai mari care mergeau şi ei spre ore, am aflat că nu există Moş Crăciun. Bănuiam eu ceva, cu un an înainte prea mi-am dorit o geantă de lac roşie pe care am şi primit-o la numai câteva zile distanţă. Am ajuns înapoi acasă şi ţin minte că mama a zis ceva de genul: „În sfârşit te-ai prins“. N-a încercat nicio clipă să tragă de iluzia asta mai tare. Port conversaţii cu mama pe tema asta de ani de zile şi până la urmă am ajuns amândouă la concluzia că pentru copiii pe care i-aş face eu şi probabil i-am creşte în familie, nu are sens să îi minţim că există Moş Crăciun.

Mama, Antoneta Galeş, e coach şi art-terapeut, scrie romane poliţiste, înţelege mai bine ca oricine importanţa poveştilor. Am copilărit cu basme inventate de ea, cu nuvele din toate colţurile lumii pe care mi le citea, dar întotdeauna am ştiut că sunt poveşti. Am ştiut întotdeauna că, dacă voi întreba, mi se va spune adevărul. Pentru noi e foarte important adevărul. Un adevăr care nu spulberă nicidecum magia. O intensifică.

Am două surori mai mici din partea tatălui meu. Le iubesc până la cer şi înapoi. Acum vreo cinci ani am făcut un pact. Dacă au orice fel de întrebare, eu voi le voi răspunde sincer. Ana, cea mică, avea 8 ani pe atunci, mi-a scris pe o foaie în timp ce făceam cozonaci împreună, ritualul nostru de sărbători: „Există Moş Crăciun?“. Am ţinut-o în braţe în timp ce suspina când a aflat că nu există în sensul concret în care credea ea.  Pentru mine, ele sunt Moş Crăciunul meu. Orele pe care le petrecem în timp ce facem cozonaci. Când avem cântar ne şi iese, când nu, ne uităm râzând la o cocă necoaptă care ar fi putut să fie. Sunt ore cu surori pe care nu le-aş fi avut dacă nu ar fi divorţat ai mei, ore cu nişte fiinţe pe care am şansa să le însoţesc în dezvoltarea lor şi să… le zic că nu există Moş Crăciun.

Mai mult decât atât, nu cred că este util felul în care sunt condiţionaţi copiii. Dacă eşti cuminte, doar dacă, atunci vei fi recompensat cu ce ţi-ai dorit. De către o fiinţă atotştiutoare căreia îi pasează părinţii responsabilitatea apostrofării sau recompensei absolute. Un altfel de Dumnezeu.

FOTO: Cătălin Neacşea

Ana Cucu, prietena mea de suflet, educatoare, îmi povesteşte mult despre întâmplările ei cu copiii de la grădiniţă. Învăţ enorm de la ea şi mă întreb întotdeauna cum rămâne cu copiii care nu primesc ce au scris în scrisoare, pentru că, de fapt, Moş Crăciunul lor nu îşi permite, cum rămâne cu cadourile care sunt cerute doar pentru că sunt la modă, cum rămâne cu jucăriile împachetate frumos care compensează lipsa de timp a părinţilor.

Eu voi alege să le spun copiilor de care sunt răspunzătoare pentru o perioadă şi pe care îi voi însoţi în a deveni adulţi autonomi că împreună ne putem face cadouri şi că cele mai importante sunt timpul şi liniştea pe care le avem când stăm împreună în adevăr. Îmi plac poveştile şi cred în magie. Obişnuiesc să spun poveşti ca să îi ajut pe oameni să credă în ei, în alţi oameni şi în iubire. 

Cadoul din maşina de spălat
De Marius Chivu

Am fost naiv până târziu. Îmi amintesc bine cum, în iarna anului 1988 – aveam 10 ani –, am vârât o bucată de gheaţă într-un bulgăre de zăpadă şi apoi am ţintit cu forţă către faţa unui tovarăş de joacă din spatele blocului care susţinea că Moş Gerilă e doar o păcăleală a părinţilor noştri. Vecinul meu îmi punea întrebări legitime la care nu puteam răspunde: cum zboară renii, cum intră în casă, cum ştie ce să-ţi aducă, cum ajunge la toţi copiii într-o singură noapte, de ce-o face şi tot aşa. Or, eu confundam cu magia adevărată acel amestec de uimire şi de bucurie care mă copleşea când găseam cadourile (Moş Nicolae mi le lăsa întotdeauna pe caloriferul din bucătărie). Îmi dau seama acum că, de fapt, eram un fanatic în deplinul sens al termenului: mi-era ciudă că, în loc de argumente, aveam doar credinţă şi eram gata să-mi pedepsesc fizic tovarăşul de joacă, dacă nu se lăsa convins. Din fericire, actul meu de violenţă nu şi-a atins ţinta. Bulgărele l-a lovit în umăr, dar, aşa cum el a simţit gheaţa dinăuntrul bulgărelui, aşa am simţit şi eu îndoiala în faţa întrebărilor lui. Aşa că atunci când, întâmplător, sub ziarul care acoperea rafturile dulapului din debara, am găsit vederea pe care i-o trimisesem lui Moş Gerilă cu un an în urmă, eram dispus să caut dovezi. În seara de dinainte am auzit un foşnet nejustificat în baie, noaptea târziu, după ce ai mei au intrat în dormitorul lor, m-am dus în baie, am ridicat capacul maşinii de spălat şi înăuntru, printre rufe, am zărit ambalajul lucios pe care aveam să-l recunosc în dimineaţa următoare. Nu-mi amintesc să fi fost dezamăgit, oricum a venit Revoluţia şi portocalele l-au făcut uitat pe Moş Gerilă.

Un tanc cu elice şi o tablă de scris
De Simona Antonescu

Eram deja în clasa întâi şi nu mi se părea nimic fabulos în existenţa lui Moş Crăciun. Pe lume existau multe alte lucruri cel puţin la fel de inexplicabile, pe care însă le acceptam ca atare: de unde ştia mama că nu adorm niciodată după-amiaza, ci numai mă prefac, sau cum ştia nana întotdeauna ce carte îmi doream? Lumea întreagă era o magie pe care nu mi-o explicam.

Pe vremea aceea îmi imaginam că în spatele lui Moş Crăciun se află un pachet de legi şi vreo comisie bine organizată care fac ca treaba să funcţioneze. Detaliile de genul vitezei cu care ar fi trebuit să meargă Moşul ca să ajungă, într-o singură noapte, la toţi copiii, nu mă preocupau.

Păstram totuşi în minte o amintire de la Crăciunul trecut, când tata îl întrebase pe fratele meu ce îşi doreşte să-i aducă Moşul, iar fratele meu spusese:

– O maşină de pompieri.
– Dar nu ai vrea mai bine un tanc?, surâsese atunci tata, misterios.
– Nu. O maşină de pompieri, răspunsese fratele meu, hotărât.
– Un tanc cu luminiţe care se aprind şi cu o elice deasupra, continuase tata, sigur pe el.
– Eu vreau o maşină de pompieri. Nu există tancuri cu elice. Fratele meu primise fix acel tanc inexistent pe care tata îl descrisese cu detalii atât de precise, iar mie lucrurile mi s-au părut un pic ciudate. Le-am lăsat însă încurcate pentru că nu bănuiam că mă aflu în preajma tainei tainelor.

Apoi, în prima mea iarnă de şcolăriţă, am observat într-o seară semne ciudate schimbate mai mult din priviri între părinţi şi bunici. Toate simţurile mi s-au ascuţit pe loc. Atunci când părinţii mei au dispărut din cameră, lăsându-ne cu bunicii, am ştiut că se petrece ceva mult mai interesant decât desenele animate cu Mihaela, de la televizor.

Autoarea, alături de fratele ei şi de bunici

Nu-mi amintesc cum am izbutit să amăgesc vigilenţa bunicii şi să mă strecor afară din cameră. Tot ceea ce ştiu este că mă aflam pe hol, ridicată pe vârful picioarelor ca să pot privi pe geamul uşii în camera alăturată, unde mama şi tata împodobeau bradul. Scena avea ceva nefiresc în ea, un lucru care m-a tulburat pentru că nu se potrivea în realitatea pe care o cunoşteam şi pe care o acceptasem până atunci: lângă brad se afla o tablă de scris de jucărie, o tăbliţă neagră sprijinită pe un trepied. Era ceea ce-mi dorisem în anul acela de la Moş Crăciun. Dar cum era cu putinţă ca tabla mea să se afle deja în casă, de vreme ce Moşul încă nu venise?

– Bine, asta este, oricum era deja timpul să afli, a spus mama atunci când mi-a descoperit nasul la geamul uşii, în mijlocul unui cerc aburit. Moşul suntem de fapt noi doi. Noi aducem cadourile.
– Nu-i adevărat!, am răspuns furioasă, jignită de faptul că încercau să mă păcălească. Spune-mi adevărul, de ce te ascunzi: cine a adus cadourile?
– Noi, a confirmat şi tata, uşor încurcat de reacţia mea. Chiar noi.

Acceptam realitatea în care un bătrân cu barba albă călătoreşte prin văzduh cu o sanie trasă de reni. Îmi era însă greu să accept faptul că tabla mea nu putea ajunge acolo, înainte de sosirea Moşului, decât adusă de părinţii mei. Am refuzat o vreme acest răspuns evident şi m-am supărat pe părinţii mei pentru că nu-mi spuneau care este adevărul.

Ca să mă împace, mama mi-a spus, complice:
– O singură rugăminte avem la tine: să nu-i spui fratelui tău ce ai descoperit. Ştii, el e mai mic şi încă mai crede că Moş Crăciun există.

Abia această nouă împărţire a lumii, în cei mici, care cred în Moş Crăciun, şi cei mari, care nu mai cred, m-a făcut să mă aşez docilă în realitatea aceasta neobişnuită în care părinţii cumpărau, de fapt, cadourile şi le puneau sub brad. Astăzi nu mai sunt chiar aşa de sigură că am făcut alegerea potrivită.

Căldură umană şi rezistenţă
De Augustin Cupşa

Am în minte două instantanee din copilărie cu Moş Crăciun. După elementele de decor estimez că sunt din jurul  vârstei de 7 ani, după ce ne mutaserăm pe Vasile Conta şi înainte de Revoluţie. Într-una, Moş Crăciun e în off. Tata a pus în scenă o prezenţă indirectă, a înşirat bomboane pe covor, de la brad spre uşa care dădea afară, a pus şi câteva în zăpadă, şi nu mai ştiu dacă ne-a povestit sau ne-a lăsat să înţelegem că trecuse pe acolo cineva cu sacul rupt. În cealaltă scenă, poate un an mai târziu, e un bărbat cu barbă din vată, un capot roşu strălucitor, care a venit din vecini, stă pe canapeaua noastră din sufragerie şi râde de unul singur. Niciunul nu m-a convins. Prima făcea parte dintr-un joc inteligent, a doua e o farsă nereuşită, în care nici protagonistul nu se ia în serios. Părinţii n-au încercat cu adevărat să mă atragă în povestea asta, care de altfel e cam subţire. Acum pe traseul singur acasă – mall –advertising – băutură carbogazoasă – grădiniţă privată – firmă de entertainement pentru copii ni se induce ideea că deconspirarea lui Moş Crăciun înseamnă începutul pierderii inocenţei.

Eu am crescut în anii complet lipsiţi de inocenţă ai falimentului de ţară peceristă, în care funcţiona Moş Gerilă, şi nu Moş Crăciun. Părinţii primeau de la serviciu să ducă acasă, la copii, într-o pungă de 1 leu, o portocală, o napolitană cu aspect de caolin şi un set de carioci uscate. Şi primeau darul ăsta la câteva zile distanţă de Ajun, ca să li se şteargă oamenilor din cap amintirea că pe 24 se întâmplă ceva. Poveştile se spuneau la lumina radiatorului. Îmi aduc aminte aerul străveziu din magazinul Mercur, unde câteva jucării zăceau stinghere şi nefuncţionale pe un postav verde, printre obiecte de menaj şi articole sportive. Părinţii încercau să ne arate că ne iubesc, să ne înveţe să dăruim şi să ne bucurăm de dar. Nu neapărat că vine Moş Crăciun. Dacă vezi lucrurile aşa, căldură umană şi rezistenţă împotriva unui regim, atunci şi acum, povestea are un sens şi o necesitate. Dar e un interval îngust.