Liliana Nikiteanu: Ca întotdeauna în viaţă, a fost o întâmplare şi deşi eu nu cred în asemenea lucruri, chiar aşa s-a petrecut. Am mers să dau audiţie în faţa lui Claudio Abbado. Se căuta o mezzosoprană pentru rolul Fiodor din „Boris Godunov” de Musorgski, au cântat foarte multe doamne şi cred că nu numai în acea zi, pentru că audiţia a fost în februarie şi producţia urma în aprilie. Am câştigat şi aşa a început colaborarea cu marele dirijor şi cu festivalul salzburghez. Simplu, formula binecunoscută: audiţie câştigată, contract obţinut, producţie realizată. Era în 1993.

C. P.: N-a fost deloc o întâmplare, ci o confirmare ca urmare a unui concurs. De bun augur.

L. N.: Da, pentru că spectacolul s-a înregistrat de casa de discuri Sony. Producţia s-a reluat până în 1997 - 1998 şi cum maestrul Abbado nu a putut dirija de fiecare dată, am cântat şi sub bagheta lui Valery Gergiev. De asemenea, rolul Boris nu a fost totdeauna interpretat de Anatoli Kotcherga, basul care a făcut premiera, ci şi de Samuel Ramey. Am avut colegi numai unul şi unul.

C. P.: Cum au continuat colaborările în oraşul lui Mozart?

L. N.: După „Boris Godunov”, un ansamblu care aparţinea de Filarmonica din Berlin m-a invitat să cânt un ciclu de lieduri moderne, foarte greu de altfel, în concerte la Mozarteum. După care am plecat cu filarmoniştii berlinezi la Edinburgh, unde am interpretat „Te Deum” de Bruckner. După câţiva ani am fost chemată pentru Dorabella în „Così fan tutte” de Mozart. Anul trecut am cântat tot Bruckner, „Te Deum”, cu maestrul Zubin Mehta şi Filarmonica din Israel.

C. P.: Cum ţi se pare lucrul cu marii dirijori?

L. N.: Foarte normal, nimic special, în sensul că aceşti oameni sunt atât de umili în faţa muzicii încât nu pot să spun decât că îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă aflu în preajma lor, la acest nivel.

Cecilia Bartoli – muzicalitatea care frizeaza geniul

C. P.: În 2013 ai fost distribuită într-o producţie cu Norma” de Bellini în care Cecilia Bartoli a interpretat rolul principal. Ştiu că nu este pentru prima dată când cânţi alături de faimoasa mezzosoprană, aşa că te rog să-mi spui câteva cuvinte profesionale şi de suflet despre ea?

L. N.: Este foarte greu să vorbeşti despre un om pe care-l iubeşti şi mai ales să fii obiectiv. Noi eram proaspăt angajaţi la Zürich în 1991, cântam acelaşi rol, Cherubino din „Nunta lui Figaro” de Mozart, o seară ea, o seară eu. Prima întâlnire pe scenă a fost în 1993 - dacă stau să mă gândesc, pentru mine a fost un an de destin, pentru că şi cu Abbado tot în 1993 am început colaborarea - eram amândouă distribuite pe rolul Cenuşăreasa din opera rossiniană, dar eu cântam şi rolul Tisbe. Iar Elena Moşuc, ca să mai vorbesc despre o persoană pe care o iubesc, era Clorinda. Şi eram două… surori îngrozitor de rele, Cecilia era Cenuşăreasa cea bună iar Oliver Widmer, actualul soţ al Ceciliei, era Dandini.

C. P.: Şi iată că aţi rămas să colaboraţi până în aceste zile.

L. N.: Şi sper ca această colaborare să continue măcar încă… 20 de ani de aici încolo. Fiecare a evoluat pe drumul ei, atât în viaţa profesională cât şi în cea personală. Eu am o familie, un copil, Cecilia a făcut o carieră excepţională, nu ştiu câţi au împlinit o asemenea performanţă rămânând însă cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri. Noi ne înţelegem pe scenă din priviri, fiind doi oameni foarte terre-à-terre. Şi să faci muzică în felul acesta este de fapt idealul.

C. P.: În ce aţi mai cântat împreună?

L. N.: În „Così fan tutte”, ea a fost Fiordiligi şi eu Dorabella. Cred că atunci s-a creat acest liant emoţional între noi, de fapt uman, pentru că atunci când eşti alături de o fiinţă pe care începi s-o consideri chiar ca sora ta, deci te identifici cu rolul respectiv, asta spune foarte mult. Şi nouă asta ni s-a întâmplat, se poate verifica, există un DVD. A doua colaborare, la fel de intensă, a fost în „Don Giovanni”, eu cântam Zerlina şi ea Donna Elvira. De altfel, aici discutăm despre întregul ciclu Mozart - Da Ponte, iar eu sunt singura din distribuţie care am jucat în toate filmele. În 1996, când eram însărcinată cu băiatul meu, a fost „Nunta lui Figaro”, în 2000 „Così fan tutte” şi în 2001 „Don Giovanni”. Dacă te uiţi, vezi că Nikiteanu este singura care figurează în toate trei. Spun asta cu orgoliu.

C. P.: Relatezi realitatea. Aţi interpretat împreună şi Rossini.

L. N.: Desigur, „Otello” pe care-l vom relua anul acesta la Théâtre des Champs-Élysées şi la Festivalul de Rusalii de la Salzburg. Am mai cântat împreună şi în „Le Comte Ory”.

C. P.: Bun, ca să încheiem capitolul Cecilia Bartoli, care ar fi principalele calităţi prin care performează?       

L. N.: O putere de muncă absolut excepţională, o putere de concentrare absolut ieşită din comun şi această cerbicie în ceea ce priveşte tehnica vocală. Nu lasă niciun sunet să iasă de pe „şina” care trebuie; şi totul este de fapt încununat de o muzicalitate care frizează geniul, fiindcă nu ascult numai o voce frumoasă, ci sunt pătrunsă până în străfundurile fiinţei mele în momentul în care o ascult sau când cânt cu ea sau cântă ea lângă mine. Şi asta nu mi se întâmplă cu mulţi.

Un director exceptional, Alexander Pereira

C. P.: Simţul artistic este fenomenal şi reuşeşte să-l exprime la modul superlativ. Am vorbit deja despre câteva roluri ale tale. Care a fost parcursul carierei din punctul de vedere al construcţiei, al abordării personajelor, al urmăririi fazelor prin care a trecut şi trece vocea ta ?

L. N.: Foarte interesantă întrebarea şi destul de complexă, nu voi putea răspunde în câteva fraze.

C. P.: Avem timp.

L. N.: În 1977, când am început studiul, aveam vocea necesară pentru a începe o carieră. În 1986 am început să cânt profesional pe scenă, deci iată că a trecut peste un sfert de secol şi în toată această perioadă nu am făcut decât să cânt. Şi etapele au fost, cred eu, cele mai fireşti pentru evoluţia unei voci de mezzosoprane lirice. Am interpretat tot ce se poate Mozart, 10 - 12 roluri, ceea ce bineînţeles a însemnat o educaţie muzicală şi o tehnică excepţională pentru că, fără Mozart, nu cred că se poate cânta un alt repertoriu. Apoi, Richard Strauss şi compozitori francezi care mi-au venit ca o mănuşă. Nu uit etapa uceniciei de la Galaţi, între 1986 şi 1990, în care s-au şters podelele cu mine dar a fost foarte instructiv, am cântat de toate, de la operă, operetă, musical, concerte simfonice, inclusiv cele festive pentru partid. Râdem noi, râdem, dar era foarte multă muncă şi cântam, efectiv cântam.

C. P.: Când s-a produs declicul ?

L. N.: Din fericire am avut norocul să  întâlnesc un director excepţional, Alexander Pereira, pe atunci managerul Operei din Zürich, care a avut intuiţia de a mă aşeza alături de cântăreţi şi dirijori mari, în repertoriul care îmi convenea perfect. Niciodată nu am primit un rol care să nu mi se potrivească, a ştiut exact ceea ce-mi trebuie ca să evoluez. El este vânzător şi cumpărător de cai de curse şi este un compliment când fac această comparaţie, căci are intuiţia câştigătorului, intuiţia alegerii calului de curse şi în noi, cei câţiva tineri pe care i-a luat şi care mai sunt încă pe „piaţă” - ştiu că  nu sună bine dar este efectiv o piaţă - a văzut caii de curse. Şi iată continuăm să colaborăm, inclusiv la Salzburg unde este acum directorul festivalului. Ce să-ţi spun, repertoriul a fost enorm, am adunat peste 80 de roluri.

C. P.: Absolut impresionant. Ştiu că ai cântat şi Fricka în „Aurul Rinului” de Wagner.

L. N.: Da, este ceva mai nou. Şi opere ruse, de exemplu „Logodnica ţarului” de Rimski-Korsakov, în care rolul Liubaşa a fost rol de maturitate. Este de fapt o treaptă mai sus decât Carmen, după părerea mea, între Carmen şi Eboli. Acel rol mi-a deschis drumul către Fricka şi către tot repertoriul care va urma de-acum înainte. Poate că un tânăr cântăreţ citeşte ceea ce consemnezi tu,  aşa că sper să observe că am ajuns ca după aproape trei decenii să fiu încă pe piaţa liricii şi să cânt un repertoriu care include şi opere de Händel. Asta înseamnă că am avut o bază tehnică sănătoasă şi că am studiat foarte sistematic, că am cântat repertoriul care mi s-a potrivit, pentru că altfel este foarte uşor să te brambureşti, să pici de pe această sârmă pe care noi mergem deasupra unei prăpastii. Te uiţi stânga – dreapta dar dacă ai căzut este foarte greu să revii. Şi exact la asta am vrut să mă refer acum, să-i fac curaj unui tânăr să nu se repeadă imediat la un repertoriu pe care ar putea să-l facă dar nu este necesar.

„Eu şi vocea mea – două prietene bune”

C. P.: Foarte important. Studiezi continuu?

L. N.: Sistematic dar nu continuu. Cei care vor să audă că studiez 365 de zile pe an vor fi total dezamăgiţi. Pentru că eu consider că vocea nu este un instrument ci o fiinţă vie. Unui instrument poţi să-i schimbi o coardă, poţi să-l acordezi, poţi face ceva. Instrumentul meu este o fiinţă pe care eu trebuie s-o cunosc, s-o iubesc şi s-o respect; ca orice fiinţă are de toate, astăzi vrea, mâine nu vrea şi trebuie luată cu binişorul şi să i se dea ceea ce are ea nevoie ca să fim prietene bune. De aceea şi studiul trebuie făcut într-un stil constructiv, dacă nu studiez azi nu-i tragedie, nu mă bate Doamne-Doamne cu toiagul. Eu şi cu vocea mea studiem împreună rolul, facem vocalizele potrivite, totul trebuie să fie făcut în bună înţelegere. Dar, într-adevăr, studiez şi acesta este scopul meu pentru ca, în viitor, vocea să rămână atât de proaspătă cât este acum şi cât mai mult timp proaspătă. În momentul când nu va mai fi aşa, cred că pur şi simplu o să mă opresc din cântat.

C. P.: Mulţumesc pentru această confesiune în numele tuturor cititorilor interesaţi. Ai început ca mezzosoprană lirică. Cum a evoluat glasul tău pe parcursul celor aproape 30 de ani?

L. N.: Am fost mezzosoprană lirică şi voi sfârşi astfel, asta-i clar. Dar anii de maturitate aduc armonice noi, dimensiuni noi acestui dat, pe care eu pot să-l îmbrac cu diverse haine. Da, anii pe care i-am câştigat ca experienţă, rolurile, familia au adus noi dimensiuni acestei voci, care întotdeauna va fi lirică. Şi de aceea pot să intru într-un repertoriu ceva mai dramatic, în opusuri de Wagner sau Britten. Britten a scris foarte interesant pentru mezzosoprană şi sunt bucuroasă că am fost întrebată pentru asemenea partituri care fac parte acum din proiectele mele.

C. P.: Deci pentru viitor la ce roluri te gândeşti?

L. N.: Asta-i o întrebare foarte bună pentru că repertoriul s-a diminuat puţin. Eboli, Amneris sau Azucena nu intră în vederile mele, acolo trebuie să fie altă voce şi altă persoană, ori eu sunt „genul Cherubino” care s-a maturizat între timp. Deci nu ştiu ce să-ţi spun mai mult, pentru că şi eu sunt în căutări. Rămân preclasicii, francezii, englezii (vezi Britten) şi o parte din repertoriul german. Plus repertoriul de concert.

C. P.: Sigur că da, la repetiţia generală cu „Norma” am văzut în cabina ta partitura „Wesendonck Lieder” de Wagner. Cu ce scop?

L. N.: Primisem o întrebare cu puţin timp înainte pentru un concert în cadru privat pentru o societate nordică, foarte interesant, la Castelul Rappersvil de pe malul lacului Zürich. Un concert foarte serios, cu un ciclu excepţional pe care, iată, am avut ocazia să-l abordez foarte în amănunt, pentru că desigur îl ştiam dar acum l-am lucrat în profunzime.

„Cânt mai bine după ce predau o lecţie de canto”

C. P.: Vorbind despre viitor poate sunt şi alte preocupări la care Liliana Nikiteanu gândeşte în momentul de faţă.

L. N.: Desigur, dar nu este vorba numai de gândit ci şi de chestiuni practice. Predau canto, am eleve şi în ultimul timp chiar sistematic; pedagogia este un pas foarte important pentru viitor şi trebuie să recunosc că şi pe mine mă ajută în cânt şi în tehnică, pentru că-mi pun probleme despre cum s-ar putea rezolva cutare sunet sau frază, ca să le explic elevelor. Cânt mai bine după ce predau o lecţie de canto. Deci pedagogia.

C. P.: Să menţionez pentru cititorii noştri că eşti în al 22-lea an  de stagiune la Opera din Zürich, una dintre cele mai prestigioase pe eşichierul internaţional şi contractul va continua, nu?

L. N.: Da, a fost prelungit deja din 2010 în 2014 şi probabil va fi prelungit în continuare. Evident că acest lucru mă onorează dar pe de altă parte a fost onorată şi munca mea de trei decenii.

C. P.: Ceea ce este foarte frumos. Şi pe când în România?

L. N.: Când voi fi invitată şi se găseşte repertoriul corect pentru mine, cu dragă inimă!

C. P.: Sper ca responsabilii să ia aminte şi cât de curând să te vedem, în primul rând, la Bucureşti.

L. N.: Mulţumesc foarte mult. 

Interviul a fost publicat anterior în Cronica muzicală on-line.