Dar nu, nu şi iarăşi nu. Toate orchestrele de mai sus sunt incredibile şi toate au elemente de unicitate care o să-ţi rămână în minte mult timp de-acum încolo.

Revelaţia personală, dintre acestea? London Philharmonic Orchestra, fosta orchestră a lui Vladimir Jurowski (directorul artistic al Festivalului) – condusă, din septembrie anul acesta, cu mână energică, deja foarte convingătoare, de dirijorul Edward Gardner, cel care a primit, în 2012, pentru servicii aduse muzicii, titlul de Officer of the Order of the British Empire.

Concertele susţinute de London Philharmonic Orchestra la Bucureşti, la Sala Palatului, în serile de 8 şi 9 septembrie, au fost, dacă vreţi, şi o avanpremieră la deschiderea sezonului LPO, cu Gardner la pupitru, la Londra, pe 25 septembrie. Ne-am bucurat noi, înaintea londonezilor, de ce o să se bucure ei tot sezonul.

Regal muzical. Literalmente

Dar să începem cu începutul: o recapitulare.

London Symphony Orchestra, cu acronimul faimos LSO, a venit în Festival cu nu mai puţin faimosul Sir Simon Rattle la pupitru – şi lor le aparţine, în mintea mea, acel vis frumos de vară de la începutul toamnei: orchestra a cântat Pastorala lui Beethoven (între multe alte lucrări, desigur, judicios împărţite în cele două seri), iar eu am căzut în admiraţie. Un sun atât de fin şi de catifelat, că puteai să şi adormi adânc pe el (unii, unele au şi făcut-o), să dormi netulburat unul dintre cele mai liniştite somnuri de la începutul pandemiei. Un lucru e sigur: dacă e un concert de debut de Festival care te putea face să uiţi de pandemie cu totul, acesta era, acesta a fost!



A fost apoi Philharmonia Orchestra, tot la Sala Palatului, cu Santtu-Matias Rouvali la pupitru în prima seară (ce prospeţime, ce tinereţe), cu Simfonia a 3-a de Enescu şi cu interpretarea sinceră şi emoţionantă a violonistului Nemanja Radulović, care a revenit la Bucureşti după ce a câştigat, în 2001, Concursul George Enescu; şi cu José Cura în cea de-a doua seară, care şi-a dirijat propriile lucrări, una dintre ele punct de rezistenţă în Festival: un Te Deum în primă audiţie, lucrare compusă în miezul pandemiei şi dedicată celei de-a 25-a ediţii a Festivalului Enescu.



LPO şi RPO împart aceleaşi zile de Festival

Şi-apoi, ce fericită întâmplare de aşezare în program (sau poate nu tocmai întâmplare, să-i întrebăm pe organizatori): London Philarmonic Orchestra (Orchestra Filarmonică din Londra) şi Royal Philharmonic Orchestra (Orchestra Filarmonică Regală din Londra) au împărţit aceleaşi două zile din Festival – prima, la Sala Palatului, cu recent-numitul şi sus-amintitul Edward Gardner, a doua la Ateneul Român, cu de-acum foarte cunoscutul dirjor – şi deja vedetă la Enescu – Vasily Petrenko.

Şi tot Petrenko a făcut legătura, dacă vreţi, între orchestre, între reprezentaţii – asistând, în prima seară, după propriul concert, la cel de la Sala Palatului. Şi nişte spectatori atenţi vor fi şi ei foarte fericiţi să îl zărească, pe când îşi căuta locul, şi să se fotografieze, zâmbitori, alături de dirijor.



Revelaţiile primei seri: Patricia Kopatchinskja, orchestra cu totul, dirijorul

Şi ce luminoasă e prima parte a Sonatei nr. 3 pentru pian şi vioară de George Enescu, în aranjamentul ingenios pentru vioară şi orchestră al lui Valentin Doni şi în interpretarea, de maestră!, a Patriciei Kopatchinskaja, alături de London Philharmonic Orchestra, cu Gardner la pupitru.

Ce luminoasă e, deci, sonata, ca o plimbare pe o pajişte înverzită! Iar violonista i-a prins aşa de bine caracterul, frumuseţea, limpezimea. O sonată slăvind, oare, copilăria, cu lăutarii care se simt, se întrevăd?

Un lucru e cert: fata asta în tălpile goale îl iubeşte pe Enescu. Iar noi trăim momente de graţie în Festival.

...ce-ar zice, oare, Enescu ascultând Sonata? Figura lui, atât de serioasă, s-ar deschide într-un zâmbet?



Finalul e o bucurie. Iar Patricia cântă, cu concertmaistrul orchestrei, Pieter Schoeman, Duo pentru viori de Bartók (Due viori? Doi viori? Două viori?, Patricia se întreabă şi se corectează râzând), iar publicul e cucerit de naturaleţea, emoţiile autentice ale violonistei.

După pauză, intrăm direct în film. Căci intro-ul foarte cunoscutei „Clubbed to Death” a lui Rob Dougan, inclusă pe coloana sonoră a filmului Matrix, e inspirat de Variaţiunile Enigma ale lui Elgar. Aşa că atunci când viorile atacă această bucată care sună foarte familiar, multe perechi de ochi se ridică în aer, în căutarea răspunsului. Ce e? Ce e? Matrix e.

Iar această a doua parte a serii e plină de concluzii de etapă: Orchestra cântă Elgar cu pasiune. / Elgar a iubit violoncelul. / Dirijorul acesta e foarte particular.

Când aplecat pe spate, ca şi când ar alcătui în aer o paranteză deschisă, când trimiţând un deget foarte hotărât în faţă, când întinzând braţele de-o parte şi de alta, în gesturi ample, expansive, Edward Gardner conduce hotărât orchestra: cere, e acoperitor, a-toate-cuprinzător şi, în egală măsură, foarte elegant. E şi el, ca şi orchestra, o revelaţie a Festivalului, se impune încă o concluzie la finalul serii.



„Ce final apoteotic! Superb! Superb!”

O zi mai târziu, după Vasily Petrenko şi Royal Philarmonic Orchestra la Ateneu, care încântă spectatorii cu Ravel, Mama mea, gâsca; Enescu, Capriciul român pentru vioară şi orchestră; Beethoven, Simfonia nr. 5, un amestec de gingăşie şi de forţă, cu sunet care se toarce şi se ţese sub ochii tăi, din mâinile lui Petrenko, aproape că te-ntrebi: oare e loc de mai mult? Se poate ca ziua asta să fie mai bună decât e?



Se poate.

Căci continuă la Sala Palatului cu London Philharmonic Orchestra şi Edward Gardner – iar întrebarea care nu-mi dă pace, Nu exagerez oare cu atâta muzică, după atâta pauză?, primeşte un răspuns foarte hotărât: Nu, nu exagerez. Uvertura operei Tannhäuser de Wagner risipeşte urgent orice îndoială.



Urmează Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de Enescu, redată cu măiestrie, profunzime de Nicolas Altstaedt, aplauzele, laudele, schimbul de priviri Altstaedt-Gardner, It’s you!, No, it’s you!, un minunat, sensibil bis din Bach, cu prim-violoncelista Kristina Blaumane – şi-apoi, ca o descătuşare, ca o recompensă pentru noi toţi cei din Sala mare, Simfonia nr. 2 de Sibelius. Dirijorul cere, în mod clar şi plastic, orchestra îi răspunde – iar seara se încheie în delir. Literalmente.

Domnul din faţa mea e în extaz: „Ce final apoteotic!”, exclamă. „Superb, superb!”. „Dar ce ce final spectaculos!”, aud în dreapta.

Da, da, şi iarăşi da.

„Şi ce energic e, ce vitalitate!”, tot domnul de lângă mine, văzându-l pe agilul Gardner cum intră şi iese de pe scenă, zâmbet până la urechi, braţele întinse cerând să se ridice şi toţi instrumentiştii.

În fond, aceasta e una dintre puţinele orchestre din Festival care a cântat Enescu în fiecare seară (cealaltă e chiar RPO a lui Petrenko) – şi care a ridicat sala, la propriu, în picioare la finalul fiecăreia dintre reprezentanţii. Şi încă şi mai important: ce aud în dreapta, în stânga mea nu sunt aplauze de complezenţă, de „mulţumim că aţi venit, mai treceţi pe la noi”. Nu, sunt aplauze de încântare, de entuziasm, de oameni bucuroşi de ce-au primit, de oameni care care duceau dorul de a-şi împărtăşi emoţiile şi cu alţii.



...asta ne-a lipsit în tot acest an şi jumătate. Bucuria de-a ne trăi bucuria împreună. Trăind luna septembrie în Festival, aproape c-am uitat ce e afară, ce-a fost şi ce mai vine.

O mască stingheră, atârnată de un stativ, la partida de viori, e singurul semn al timpurilor noastre.

 

Fotografii de Cătălina Filip, Andrada Pavel, Andrei Gîndac / George Enescu Festival