Problemele sunt valabile de la Bucureşti la Iaşi, de la Cluj-Napoca la Craiova, de la Timişoara şi Constanţa la Braşov şi Galaţi.

Nu-mi propun o analiză exhaustivă a subiectului, nu este locul acum, dar una dintre căile importante pentru soluţionare este folosirea cât mai largă a forţelor artistice naţionale, prin invitări de cântăreţi valoroşi, tineri sau cu cariere formate, itineranţi în vederea completării distribuţiilor. S-a pornit cu curaj la asemenea acţiuni, aproape peste tot în ţară. Este firesc, mulţi artişti de pe schemele de personal nu mai sunt performanţi, se află în pragul pensionării.

Pe de altă parte, dorita şi necesara invitare a cântăreţilor români care îşi desfăşoară activitatea în străinătate este mai complicată, în primul rând din cauza sistemelor manageriale profund diferite care, în afara României, presupun programări ferme cu multe stagiuni înainte. La noi, cum scriam în repetate rânduri, dar fără consecinţe în ameliorarea situaţiei, afişele abia dacă se anunţă cu două luni avans.

La ce nu s-a recurs încă este realizarea de coproducţii la nivel naţional, aşa încât efortul financiar să se împartă şi publicul de oriunde în ţară să se bucure şi de montările altor instituţii.

Tinereţe şi entuziasm

          Revenind la ideea alcătuirii diversificate a distribuţiilor, de curând, la Opera Naţională Română Iaşi, am putut vedea într-un spectacol cu „Don Giovanni” de Mozart un „cast” tineresc, cu solişti de-ai casei şi invitaţi din ţară sau chiar din străinătate.

          Producţia, autografiată de Beatrice Rancea în 2010, înainte de a deveni manager al teatrului liric ieşean, a rămas peste ani un spectacol veridic, pulsatoriu în vivacitate şi adevăr. Deşi nu se mai reprezentase de două-trei stagiuni, prospeţimea şi însufleţirea au rezultat ca efecte ale unei serioase munci de întreţinere artistică. Şi, nu în ultimul rând, „vinovată” a fost tinereţea interpreţilor care, în afara unui „look” agreabil, a permis o mişcare scenică exuberantă, atitudini pline de naturaleţe şi dăruire. Teatralitatea a fost prezentă la tot pasul.

          Profilurile caracterologice ale personajelor au fost gândite în corelare cu ideatica celor doi autori de geniu, Mozart şi libretistul da Ponte, în portretizări tipice, deşi trama a fost mutată într-o epocă imaginară, acoperitoare a mai multor perioade de timp. Mărturie stau armele, de la spadă la pistol. Într-adevăr, istoria lui Don Giovanni este universală.

          Scenografia Vioricăi Perju aduce, prin decoruri, simetria unor portaluri stilizate care, în actul secund, iau poziţii variate, iar prin costume, simbolistica spiritului unor eroi: roşu – Don Giovanni, negru – Donna Anna şi Don Ottavio, alb – Zerlina şi Masetto. Leporello a îmbrăcat în scenele seratelor din primul şi ultimul act costum de Arlechino, Donna Elvira a părut descinsă din „la belle époque”.

          Regia Beatricei Rancea este atât de dinamică, încât mişcarea scenică a fost continuă, antrenul – total, din partea soliştilor, corului, figuraţiei, baletului.

Un puternic contur i-a fost rezervat Donnei Elvira, psihopată sub observaţie medicală, energică, fără limite în a-l apăra pe Don Giovanni (vezi debordantul final de act I), căruia îi sărută necontenit şi obsesiv hainele, aproape isterizată când îi descoperă deghizarea. Soprana Nicoleta Maier de la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi, la prima apariţie în rol, a jucat fără reproş.

Plină de contradicţii în alegerile oscilatorii dintre Masetto şi Don Giovanni, delicioasă ca primăvara timpurie de afară, a fost soprana Mădălina Barbu, Zerlina debutantă.

Aplauze pentru Jean Kristof Bouton şi partenerii săi

Interpretarea muzicală...

          ... l-a avut ca vedetă în rolul titular pe solistul teatrului ieşean Jean Kristof Bouton, bariton inteligent cu voce împlinită acum, prin timbralitatea rotunjită, amplă şi gândirea adâncită asupra complexului personaj. Celebra arie a „şampaniei”, „Finch’han dal vino” (primul act), a fost aidoma spumoasei băuturi de la care şi-a tras porecla, cântată fiind cu vervă, omogenitate de sunet şi accente, modalitate de expresie care s-a regăsit şi în varietatea tratării ariei „Metà di voi quà vadano” din actul secund. În aceeaşi secţiune a operei, serenada a avut subtilitate şi moliciune de sunet, în diversitate de nuanţe. Scena morţii lui Don Giovanni a fost impresionantă, artistul canadian dominând orchestra ce a respectat forţa dramaturgică a clipei, redată sonor masiv de dirijorul Traian Ichim şi scenic de regizoarea Beatrice Rancea, în laseri şi holograme învăluitoare ale statuii Comandorului. Un cadraj cu tentă de fantastic.

          Din Italia a venit soprana Letiţia Viţelaru (Donna Anna) a cărei pregătire anterioară la Academia Teatrului Scala din Milano şi-a spus cuvântul. Artista cunoaşte la perfecţiune stilistica mozartiană, pe care a servit-o cu voce caldă şi plăcută, cu frazare impecabilă. Lirismul a guvernat, chiar şi în pasajele de adresare vehementă.

Nicoleta Maier a fost o Donna Elvira de extremă incisivitate în glas, cu cânt autoritar ale cărui accentuări merg pe alocuri către stridenţă. O atenţie specială trebuie să acorde intonaţiei precise, la fel ca şi Mădălina Barbu, posesoare a unei voci de amploare mai redusă, dar extrem de pătrunzătoare în sală prin sunetul cristalin şi pur. Câteva nedorite bemoluri au venit dinspre unele... onomatopee, recitative excesiv „parlando” sau note mai „drepte”.

Pe baritonul Daniel Pascariu, programul de sală l-a prezentat drept student la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi debutant în rolul Leporello. Talentat şi dezinvolt actor, Pascariu a expus un glas frumos timbrat, dar în curs de formare pe multiple aspecte, tehnice (detimbrări în aria „Madamina”) sau ritmice (aria „Ah, pietà! Signori miei!), a căror rezolvare va veni cu siguranţă.

Cu voce lirică, de interesantă culoare, potrivită rolului Don Ottavio, tenorul Andrei Fermeşanu a frazat fluid şi elegant, dar într-o lectură întrucâtva exterioară, obiectivă, mult prea concretă. Mă refer la aria „Il mio tesoro” din actul secund.

Ieşeanul Daniel Mateianu (Masetto) şi timişoreanul Octavian Vlaicu (Comandorul) au venit în distribuţie cu glasuri de bas cu armonice intens rezonante, în cheie comică, respectiv profund dramatică.

Traian Ichim

Bagheta lui Traian Ichim este din ce în ce mai acomodată cu Orchestra Operei, un ansamblu în continuă ascensiune, căruia acurateţea atacurilor trebuie să-i stea în preocupare. Spiritul de „dramma giocoso” a fost permanent prezent prin tempourile corecte imprimate de dirijor. Păcat că a eliminat aria lui Don Ottavio „Dalla sua pace” (primul act), ca de altfel şi sextetul final, apropiind numai parţial versiunea sa... proprie de originalul premierei de la Praga. O susţinere bine cumpănită a venit din partea Corului Operei, dirijat de Manuel Giugula.

Aşadar, „Don Giovanni” moldav rămâne o producţie valoroasă care trebuie să-şi găsească o poziţie constantă pe afişele locale şi, de ce nu, ale altor teatre lirice naţionale, în turnee.

În privinţa anului 2016, Opera Naţională Română Iaşi pregăteşte importantul jubileu din 3 noiembrie, 60 de ani de la inaugurarea teatrului. În foaiere, panouri expoziţionale au prefigurat evenimentul, în aşteptarea tradiţionalului spectacol cu „Tosca” de Puccini care, an de an, îl marchează.