Un alt scandal, mult mai dificil de rezolvat, stă să izbucnească la Festivalul Enescu. Bienala va rămâne fără conducere imediat după ediţia care se desfăşoară chiar acum, în luna Septembrie.

Încă de la ediţia din 2019 se ştia public că Vladimir Jurowski va renunţa la funcţia de director artistic al Festivalului în 2021, pentru că numirea sa ca director muzical al Operei de Stat din München nu-i va mai permite să se ocupe şi de bienala Enescu. Mai mult, dl Mihai Constantinescu, directorul executiv, se va retrage şi el, la pensie. Comunicarea oficială a Festivalului din ultimii doi ani nu mai include nici o declaraţie despre viitor, despre ediţia din 2023. E necaracteristic, pentru că în 2015, când Ioan Holender, fostul director artistic, îşi anunţase retragerea, numele lui Vladimir Jurowski a apărut imediat ca propunere, iar de-a lungul anilor, chiar în timpul desfăşurării evenimentelor muzicale, se dădeau informaţii despre ediţia următoare, care va fi şi mai mare şi mai bună.

 
Diverse surse apropiate Festivalului şi Ministerului culturii dau tot felul de nume drept succesori ai cuplului Constantinescu – Jurowski, nume care îngrijorează, contrariază, ca să nu spun că-ţi fac părul măciucă. Toate sunt ale unor personaje autohtone ale căror realizări  manageriale sunt dezamăgitoare. Fiind încă nişte zvonuri, nu voi da nici un nume, dar toate sunt ale unor manageri de instituţii muzicale autohtoni.

Mihai Constantinescu a organizat ultimele paisprezece ediţii ale Festivalului Enescu. Cu alte cuvinte, toate ediţiile de după 1990, reuşind să crească nivelul artistic şi importanţa evenimentului constant, începând cu reducerea intervalului dintre ediţii de la trei la doi ani, extinzând programul şi numărul de invitaţi până la nivelul unei adevărate duble stagiuni simfonice şi de operă. În acest moment, noi nu avem în România un manager cultural despre care să se poată spune că a organizat vreodată ceva similar. Cel puţin în ceea ce priveşte instituţiile muzicale autohtone, politica managerială a fost, dimpotrivă, aceea de a nu adopta nici una dintre bunele practici ale Festivalului, sub scuza că nu se pot compara bugetele acestora cu cel al bienalei. Nimic mai fals. Cu titlu de exemplu, Filarmonica George Enescu beneficiază de o subvenţie anuală medie cu 32% mai mare decât a Festivalului cu acelaşi nume, în timp ce realizările sunt cu mult în urmă.

Decizia privind următorii directori, executiv şi artistic, este acum în mâna politicienilor. Nici măcar nu ştim unde. Să fie la Preşedinţia României, sub al cărei „înalt patronaj” se află Festivalul? În iarnă, la conferinţa de presă a ediţiei 2021, l-am întrebat pe consilierul prezidenţial pentru cultură, dl Sergiu Nistor, unde vede bienala Enescu peste 4-5 ani. A răspuns foarte prompt şi emfatic: „Pe culmi!” Care culmi? Cu cine? El nu ştie care este situaţia? E preşedinţia un patron, înalt sau scund, nu contează, atât de nepăsător încât să nu ştie ce se întâmplă în curtea patronată?

Sau poate că decizia se află la ministerul culturii. Dar cum am putea crede că dl Bogdan Gheorghiu ar fi capabil să decidă în această chestiune, când agenda lui de telefon în domeniul artistic începe cu formaţia Direcţia 5, pe care o aduce la Ateneu de ziua culturii naţionale? Să fie premierul, cumva, cel care ar hotărî? Care premier? Guvernul trece, la rândul său, printr-o criză şi nimic nu va fi cert în următoarele săptămâni. Dar mai ales rămân întrebările: Pe baza căror criterii vor fi numiţi noii manageri ai Festivalului? Bienala Enescu a mers bine până acum tocmai pentru că a funcţionat în afara regulilor: fără concursuri de proiecte, fără mandate, fără evaluări. Se va schimba ceva în acest sens? Cu ce argumente vin pretendenţii la funcţia executivă în faţa decidenţilor politici? Iar aceştia din urmă cum îi diferenţiază pe aspiranţi? Vacantarea managementului Festivalului relevă brusc criza profundă în care se află instituţiile culturale din România şi ministerul culturii.

În primul rând, profilul ideal al directorului executiv trebuie să fie cel al unui manager, nu al unui artist. El trebuie să ştie mai multe limbi străine, engleză mai ales (lingua franca pentru agenţiile de impresariat), să negocieze contracte internaţionale şi să se ocupe impecabil de o logistică foarte complicată. Mi-e greu să cred că numele care se vehiculează acum au această capacitate. Cât despre directorul artistic, este clar că el trebuie să fie o personalitate validată internaţional. Pe cine avem noi în România de nivelul unui Vladimir Jurowski?

Situaţia este gravă şi riscul este ca standardul de excelenţă artistică de până acum să coboare foarte mult, într-un timp foarte scurt. Să nu uităm că Opera Naţională Bucureşti şi-a pierdut compania de balet într-o lună de zile, în 2016. Nu am nici o încredere că în cazul Festivalului lucrurile ar putea merge spre bine. Riscăm să-l pierdem la fel de repede.

Această problemă merită o dezbatere publică şi un plan de acţiune, nu intrigi bizantine şi manevre complicate de culise, atât de specifice lumii muzicale româneşti.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.