Ce ne tulbură la pictura anilor '90?

La Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti este deschisă o expoziţie de pictură a anilor ‘90. „10 pentru deceniul X“ cuprinde lucrări a 10 artişti cât pentru 10 ani de nebuloasă şi miraculoa-să tranziţie. Mai ţineţi minte anii ‘90? Despre pictura acelor ani niciun critic sau teoretician de artă nu s-a încumetat să scrie până acum.

Reuşiţi să vă imaginaţi cum ar arăta lucrările de diplomă a 10 artişti absolvenţi ai Academiei de Arte (sau alte nume ce i‑au fost date acestei instituţii) în 1990, 1991, 1992... 2000? Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici (aici în ordine alfabetică) sunt cei 10.

Cei ce intraseră înainte de 1989 dăduseră examenul de admitere câte 6 sau 10 ani la rând pe 3 locuri. Aveau 25-30 de ani. Cei ce au intrat după 1989 s-au bucurat de zeci şi sute de locuri. Evident, au intrat din prima! În catalogul expoziţiei, curatorul Mihai Plămădeală scrie: „Un singur numitor comun între ei: au fost în aceeaşi instituţie de învăţământ superior pe parcursul aceluiaşi deceniu. Altfel, lucrările alese ar fi putut la fel de bine să fi aparţinut unor vremuri şi locuri diferite".

Anii efervescenţei

Poveştile pictorilor despre acei ani se suprapun peste conţinutul volumului intitulat „Anii ‘90 şi Bucureştenii", coordonat de Muzeul Ţăranului Român şi apărut la Editura Paideia, în 2008. Se vorbeşte despre respectiva perioadă ca despre nişte ani ai efervescenţei. Atunci totul era posibil. Puteai vinde legume sau pufuleţi pe tarabă, puteai să renunţi la meseria de inginer şi să devii om de afaceri, să te îmbogăţeşti în trei luni ca mai apoi să pierzi totul.

„Erai curator dimineaţa şi artist seara. Era o vreme când te simţeai multilateral dezvoltat", spune Suzana Dan. „Anii ‘90, ani plini de contradicţii. Confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertăţii", afirmă şi Florin Lucan. Această frământare duce firesc atât în viaţă, cât şi în pictură la întrebarea: Eu încotro s-o apuc? Sau la metamorfoze dintre cele mai bizare. Mihai Plămădeală confirmă: „În goana după resursele primare numai artă nu se mai cumpăra atunci".

Critic lipsă

Francisc Chiuariu mărturiseşte: „Făceam parte dintr-o generaţie de artişti prea tineri pentru a putea beneficia de renume şi prea vârstnici pentru a se plia la noile tendinţe; despre noi n-a vorbit nimeni". Constantin Cioc: „Cred că lipsim din cărţi, deoarece istoricii şi teoreticienii de artă ai generaţiilor noastre s‑au axat mai degrabă pe rezolvarea unor conturi cu generaţiile anterioare, decât pe ceea ce făceam noi, sau pe posibila carieră internaţională".Tocmai din această lipsă de critică la adresa lor s-a născut ideea acestei expoziţii şi a catalogului ce o însoţeşte, precizează Mihai Plămădeală.

Octav Popescu Pilat – „Cuplul“

Impuritatea limitei

Observ că lipsa criticii despre pictura anilor ‘90 şi în general despre această generaţie se suprapune peste lipsa discursului analitic public (a nu se confunda cu descrierea - şi ea meritorie a acelei epoci). Generaţia ‘90 e una de graniţă - sau în alţi termeni, liminală. Această generaţie face contactul între un trecut şi un prezent de multe ori la fel de vehement contestate. De obicei trecerile, ca şi naşterile sunt fenomene sociale care presupun o transformare riguros controlată de la un stadiu trecut - foarte bine înţeles şi acceptat - la unul prezent, şi el de asemenea asumat.

Dar, pentru că în România se pare că nu e înţeles şi asumat trecutul recent- ci doar blamat -, cum am putea să înţelegem trecerea prin definiţie impură ? Darămite să mai avem şi un discurs critic asupra ei? Aşa cum transpare din interviurile luate de Mihai Plămădeală şi publicate în catalogul expoziţiei, aceşti artişti nu aparţin doar noului, chiar dacă au început studiul în 1995, să zicem, - ci imixtiunii dintre nou şi vechi. (Şi) în acest context, atunci când le discută opera, orice critic sau istoric de artă este nevoit să facă referire la acest amestec deopotrivă pitoresc şi strivitor de temporalităţi şi valori.

The end, my friend

În Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti poţi să te opreşti pentru câteva minute. E ca un trotuar cu boltă - acoperit - adică. Simţi că aparţine străzii şi asta e de bine. În felul ăsta, o expoziţie cu o tematică atât de tulburătoare poate fi trăită de un public cât mai larg. Aş numi galeriile ca aceasta - galerii ale străzii. Fac parte din viaţă, aşa cum trotuarele fac parte din mersul nostru cotidian.