Xi al Persiei și al Arabiei: strategia Chinei în Orientul Mijlociu și provocările acesteia pentru Occident
0China și Occidentul au abordări complet diferite privind ordinea mondială; cel puțin din perspectivă geopolitică, geostrategică, sau orice alt geo... Însă din punct de vedere economic, cele două viziuni sunt destul de apropiate. Atât Occidentul cât și China au înțeles că economia (ascendentul financiar, puterea propriei monede, crearea de dependențe economice, etc) este cel mai bun instrument pentru stabilirea și consolidarea alianțelor, pentru proiectarea influenței în condiții sigure și durabile cât și pentru crearea unor medii stabile atât pe plan intern, cât și extern. Desigur, orice strategie are partea ei de risc – de aceea spunem destul de apropiate și nu identice. Cea mai recentă și semnificativă anomie a acestei strategii este invazia Rusiei în Ucraina.
Revenind la diferențele strategiilor globale ale celor două entități, observăm că paradigma occidentală modernă a relațiilor internaționale a apărut în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, când structura medievală a Europei a generat un grup de state de putere aproximativ egală, iar Biserica Catolică s-a împărțit în diferite confesiuni. Diplomația echilibrului de putere a fost mai degrabă o realitate inevitabilă, și nu o alegere. Niciun stat nu era suficient de puternic pentru a-și impune voința și nicio religie nu reușise să păstreze suficientă autoritate pentru a-și susține universalitatea. Conceptele de suveranitate și egalitate juridică a statelor au devenit baza dreptului internațional și a diplomației. La polul opus acestui tip de evoluție, se află China. Imperiul/statul chinez nu a fost niciodată angajat în vreun contact susținut cu o altă țară pe bază de egalitate, pentru simplul motiv că nu a întâlnit niciodată societăți și culturi de amploare comparabilă. Așa cum observa Henry Kissinger în 2012, faptul că China trebuia să domine sfera sa geografică era considerat aproape o lege a naturii, o expresie a ‚Mandatului Divin.’ La fel ca Statele Unite, care încă de la începutul secolului XX au început să joace un rol esențial și dominant în sfera internațională, și China considera că are un rol special în lume, dar nu a susținut niciodată noțiunea americană de universalism pentru a-și răspândi valorile, mulțumindu-se să își controleze vecinii. Asta până la începutul secolului XXI, când președintele Xi Jinping a promis că va oferi „marea întinerire a națiunii chineze,” proclamând chiar construcția unei Pax Sinica, care să concureze şi chiar să înlocuiască Pax Americana, predominantă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Această promisiune – pe care liderul de la Beijing a numit-o „Visul Chinei” – a căpătat o formă mai clară odată cu introducerea celor două obiective centenare: construirea unei „societăți moderat prospere” până în 2021 (centenarul înființării Partidului Comunist Chinez) şi transformarea Chinei într-o „țară socialistă modernă” până în 2049 (la 100 de ani de la întemeierea Republicii Populare).
Analiștii, universitarii și factorii decizionali din vestul Vestului au înțeles intențiile Chinei încă din primele zile ale perioadei post-Război Rece. Nu doar pentru că experții occidentali au anticipat corect emergența economică a Chinei, ci și datorită ‚antecedentelor’ similare ale sistemului internațional. Marile puteri din Vest – SUA, Marea Britanie, Germania, Franța – au mai trecut prin astfel de momente, de emergență ale unui actor cu potențial competitiv și chiar amenințător, iar lecția învățată este aceea că un astfel de moment nu poate fi tratat cu indiferență, trivialitate sau superficialitate. Așa cum China a studiat Occidentul câteva sute de ani înainte de a se hotărî să îi conteste supremația, și vesticii l-au citit pe Sun Tzu: „Cunoaște-ți dușmanul și cunoaște-te pe tine însuți; într-o sută de bătălii, nu vei fi niciodată învins. Când nu îți cunoști inamicul, dar te cunoști pe tine însuți, șansele tale de a câștiga sau de a pierde sunt egale. Dacă nu știi nimic nici despre dușmanul tău, nici despre tine, cu siguranță vei fi învins în toate bătăliile.”
În 1907, diplomatul britanic Eyre Crowe a concluzionat, în celebrul său memorandum privind relațiile britanice cu Franța și Germania, că Marea Britanie ar trebui să trateze Germania imperială cu „politețe și considerație”, susținând în același timp că țara sa trebuie să își apere drepturile și interesele „în fiecare parte a globului.” Crowe a înțeles că ascensiunea Germaniei în sistemul internațional era o amenințare pentru Imperiul Britanic, iar această amenințare trebuia să fie îngrădită, sau cel puțin balansată. Patru decenii mai târziu, George F. Kennan a tras concluzii destul de asemănătoare celor lui Crowe, în a sa „telegramă lungă,” subliniind necesitatea unei strategii de izolare a SUA față de Uniunea Sovietică.
Lecțiile derivate din cele două exemple asemănătoare ale competiției pentru supremația globală își întind umbrele lungi asupra stării de fapt contemporane a sistemului internațional. Dezbateri similare, cu privire la modul în care ascensiunea Chinei ar trebui gestionată, cât mai eficient și pragmatic, de către puterile vestice în exercițiu în general, și de către SUA, singura superputere post-Război Rece, în particular, ocupă spațiul analitic și politic în aceste momente. Ascensiunea, atuurile și slăbiciunile marilor puteri continuă să-i preocupe pe cei mai mulți cercetători și experți vestici, și pe foarte puțini estici vestici. Estul Vestului pare a fi tributar, dincolo de complicata problemă de securitate provocată de invazia Rusiei în Ucraina, unei politici externe confortabile, de tip bandwagon, în ceea ce privește China. Asta în timp ce în vestul Vestului, ‚problema chineză’ a fost și continuă să fie subiectul unora dintre cele mai importante lucrări din mediul academic și analitic, începând cu Henry Kissinger, Paul Kennedy, Raymond Aron sau Susan Strange, și continuând cu Graham Allison, James M. Dorsey, Kevin Rudd, Tom Miller, Asle Toje sau Richard Haass.
Aproape toate analizele privind emergența Chinei pleacă de la două întrebări fundamentale: ‚Ascensiunea Chinei va fi pașnică sau va provoca noi probleme (și dileme) de securitate?’ și ‚Ce anume se înțelege prin ascensiunea Chinei în postura de superputere?’ Pentru a evalua aceste întrebări vaste în profunzimea lor este necesară, în primul rând, definirea conceptelor folosite. Pacea negativă (absența războiului) vs. pacea pozitivă (stabilirea și încorporarea valorilor și structurilor de dezvoltare umană) ar putea fi paradigma generală de studiu a relațiilor dintre occident și China. Însă, așa cum istoria deja a demonstrat și Paul Kennedy a consemnat scurt și concis: „Tranzițiile pașnice ale puterii sunt o excepție în istorie.”
Aflat într-o vizită la Washington în septembrie 2013, Wang Yi, ministrul de externe al Chinei de la acea vreme, a făcut referire la un studiu despre cincisprezece cazuri istorice de ascensiune a puterilor. În unsprezece dintre aceste cazuri, „confruntarea și războiul au izbucnit între puterile emergente și cele consacrate.” Diplomatul chinez nu a prezentat o listă a cazurilor la care se referea, însă misterul a fost elucidat patru ani mai târziu, de Graham Allison, în cartea sa „Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul?,” unde examinează șaisprezece cazuri din secolul al XV-lea, când o putere emergentă contestă un hegemon. În 75% dintre situațiile prezentate de Allison, s-a ajuns la război. Astfel, politologul american concluzionează că probabilitatea unui viitor război între China și SUA este mai mare decât probabilitatea ca această competiție globală să se desfășoare, à la longue, sub auspiciile unei păci negative. Însă, cel puțin deocamdată, nici China, nici SUA, nu manifestă explicit intenții beligerante. Competiția dintre cele două superputeri se dezvoltă în spații de putere soft, economic, cercetare și dezvoltare, digital, diplomatic sau chiar în cel cislunar. Intențiile Chinei privind anexarea Taiwanului au fost taxate, la nivel retoric, în mod ferm de Washington, însă confruntarea militară pare a fi, dacă va fi, într-un orizont mai îndepărtat. Există o gamă extinsă de teme care alcătuiesc cuprinsul competiției secolului XXI – sferele de influență, supremația și dominația economică, drepturile omului (cel puțin la nivel de discurs), războiul din Ucraina, spionajul din al cincilea domeniu, și multe altele.
Dar deocamdată liderii de la Washington și Beijing par a fi într-o fază premergătoare a ceea ce urmează. Chiar dacă relația este presărată cu momente tensionate – problematica baloanelor, a unei posibile înarmări a Rusiei de către China, Huawei, SARS-CoV-2 – în general dialogul este unul conciliant. Liderii chinezi și americani au declarat că nu caută confruntarea armată, considerându-se reciproc competitori, nu adversari. Cel mai recent exemplu este cel al doamnei Janet Yellen, Secretarul Trezoreriei SUA, care a afirmat, într-o prelegere susținută la Universitatea Johns Hopkins, că „China și Statele Unite pot și trebuie să găsească o modalitate de a trăi împreună și de a împărtăși prosperitatea globală.”
Golful Persic de la Lawrence la Xi
Primul spațiu vizat de China este Nordul Africii și Orientul Mijlociu. Incursiunea chineză pe continentul african s-a accentuat la finalul anilor 1990, în timp ce implicarea în afacerile orientale a devenit foarte vizibilă acum aproximativ un deceniu. Iar începând cu 2021, au început să apară și rezultatele unui deceniu de tatonări, discuții și (re)deschideri diplomatice. Nivelul de interdependență dintre China și monarhiile din Golf – Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a crescut semnificativ în ultimii ani. Din această ecuație nu lipsește nici Republica Islamică Iran, cu care China a semnat în 2021 un acord comprehensiv, pe 25 de ani, care include investiții și schimburi economice în valoare de 400 de miliarde de dolari.
În mod tradițional, Beijingul a evitat implicarea în Orientul Mijlociu, regiune pe care un profesor universitar chinez a descris-o drept „un cimitir haotic și periculos care îngroapă imperii”. Dar în 2014 președintele Xi Jinping a promis să dubleze comerțul cu statele din Golf până în 2023, iar în 2015 China a devenit cel mai mare importator de țiței la nivel global, aproape jumătate din acesta provenind din Orientul Mijlociu. Astfel, regiunea a devenit cel mai mare partener comercial al Chinei.
Însă cel mai mare succes arogat de Beijing a fost reconcilierea dintre Republica Islamică Iran și Arabia Saudită. Dialogul dintre Teheran și Riad a (re)început în urmă cu aproape doi ani, în așa-numitul ‚format Bagdad,’ intermediat în primele etape de diplomați din Irak și Oman. China a venit așadar pe un teren deja fertilizat, acolo unde micul sultanat practică o diplomație discretă, dar foarte eficientă, însă Beijingul nu a avut nicio reținere în a flutura Pax Sinica. Momentul este unul foarte important pentru Orientul Mijlociu, însă, probabil, cea mai mare câștigătoare este China. Beijingul înțelege semnificația strategică a regiunii extinse și intenționează clar să concureze acolo. China și-a stabilit prima bază militară din afara țării în Djibouti, chiar peste strâmtoarea Bab al-Mandab din Yemen (în treacăt fie spus, tot în Djibouti e și cea mai mare bază militară americană ‚de peste mări,’ și anume Camp Lemonnier, inaugurată în 2002, modernizată și extinsă în primul mandat al președintelui Barack Obama).
Beijingul știe că Bab al-Mandab este una dintre cele mai importante rute maritime comerciale și militare din lume, reprezentând calea de acces dinspre Mediterană spre Marea Roșie până în Oceanul Indian și nu numai. Cât și dacă va dura, care va fi prețul pentru Israel și este sau nu măr otrăvit pentru SUA – sunt întrebări legitime. Cum se va poziționa Uniunea Europeană – cea cu veșnice ambiții de lider diplomatic global – și ce impact (dacă) vor avea asupra războiului din Ucraina aceste evenimente recente, rămâne de văzut. Deocamdată.
Noile evoluții din Orientul Mijlociu sunt interesante și dintr-o altă perspectivă. După ce decenii de-a rândul Occidentul, în special SUA, au încercat diverse formule de stabilitate și stabilizare a regiunii – fie prin negocieri (Oslo), rezoluții ale ONU, întâlniri cu impact mediatic (Camp David), acorduri de campanie și imagine (Acordurile Abraham) – dinspre și cu Israelul în rol principal, China reușește să finalizeze un acord ‚de normalizare’ în oglindă. Nu este foarte clar în acest moment dacă Teheranul și Riadul își vor împărți sferele de influență sub privirile îngăduitoare ale Beijingului, sau vor continua, într-o manieră mai puțin agresivă, să câștige ‚minți și inimi.’ Iranul are în sfera de influență Beirutul, Bagdadul, Damascul și Sanaa, cu anumit potențial spre Doha, iar Arabia Saudită restul lumii musulmane din Orientul Mijlociu. Însă, cel puțin deocamdată, ‚dezmorțirea’ relațiilor dintre Iranul șiit și restul lumii musulmane sunnite pare un proces în desfășurare. Teheranul este în plin proces de ameliorare a relațiilor cu Regatul Bahrain, Egipt și Iordania. Dintr-o dată, și parcă de nicăieri, nisipurile Golfului Persic încep să prindă forme interesante sub atenta îndrumare și binecuvântare a noului Lawrence ‚made in China.’
Dar poate cel mai puternic semn al creșterii influenței Chinei în Orientul Mijlociu este faptul că aproape fiecare țară cu majoritate musulmană a susținut încarcerarea a până la 2 milioane de musulmani în lagărele de reeducare din vestul Chinei. Conform unui studiu publicat de Jamil Anderlini în Financial Times, state precum Arabia Saudită, Egipt, Kuweit, Irak și Emiratele Arabe Unite au avut declarații publice și au semnat scrisori adresate ONU prin care susțineau suprimarea islamului din regiunea Xinjiang, considerând-o o metodă eficientă de „combatere a terorii.”
Fără îndoială că la baza strategiei chineze în Orientul Mijlociu stau Iranul și Arabia Saudită. Iar dacă Beijingul va reuși să securizeze o relație economică solidă cu Israelul, influența sa regională va căpăta o nouă greutate. Nu însă una definitivă, întrucât aceste acorduri și asocieri sunt, mai degrabă, alianțe de necesitate și nu unele bazate pe principii morale sau pe vreo ideologie comună. Însă religia și capitalismul, fie el și de sorginte comunistă, pot căpăta adesea forma vasului în care sunt turnate, dacă stimulentul financiar este unul consistent. Sau, așa cum declara, încă din 2004, ministrul de externe saudit de atunci, Saud al Faisal, relația dintre SUA și Arabia Saudită nu a fost o „căsătorie catolică”, în care doar o singură soție era permisă, ci mai degrabă o „căsătorie musulmană”, în care patru soții sunt permise. „Arabia Saudită nu a cerut divorțul de Statele Unite; a fost doar în căutarea căsătoriei și cu alte țări.” Realitatea este că monarhia din Golf încearcă să se adapteze noii ordini mondiale, căutând (și) alte orizonturi. Riadul nu alege între părți, dar discută, mult mai prietenos decât o făcea până recent, și cu Beijingul și Moscova. Pe scurt, Washingtonul nu mai este singura ‚soție’ din oraș.
În plus, China este ‚soția’ care nu pune prea multe întrebări și oferă Arabiei Saudite, Iranului și altor state conduse în mod autocratic din Golful Persic o relație fără condiții și critici privind drepturile omului și fără interferențe privind politica internă. Desigur, acest aspect funcționează în ambele sensuri: președintele Xi a călătorit rar în afara Chinei de la începutul pandemiei de COVID-19 și nu este o coincidență că a ales Iranul și Arabia Saudită drept destinații principale pentru primele sale călătorii în străinătate, în era post-pandemică. Acestea sunt state conduse de ‚colegi’ autoritari, unde nu risca să fie pus în fața unor proteste privind problema uigurilor, a noilor politici agresive privind Hong Kong-ul sau a unor jurnaliști care să îi pună întrebări incomode privind Taiwan-ul. În calitate de membri ai clubului autoritar, atât Mohammed bin Salman, Ebrahim Raisi cât și Xi Jinping au o legătură comună care îi unește împotriva presiunilor externe privind nevoia de reforme și democratizare, sau de promovare și respectare a drepturilor omului.
Acest tip de acorduri propune un nou model de relații – unul neconstrâns de formalități, dar condus de interese comune pe termen lung. Modelul eurasiatic este un produs secundar al unei ordini globale în evoluție în care fiecare stat cu influență geopolitică își recalibrează relațiile de politică externă. Şi chiar dacă pe fond acești aliați nu sunt neapărat apropiați, atâta vreme cât vor urmări finalități comune, își vor strânge puternic mâna. Cooperarea dintre China și Orientul Mijlociu (fie ea contextuală şi de necesitate) va produce schimbări importante şi va ridica serioase semne de întrebare asupra arhitecturii actuale a sistemului internațional.
Cea mai bună concluzie de etapă a acestei rivalități este oferită, probabil, de Aaron Miller, expertul pe Orientul Mijlociu al mai multor administrații americane, care oferă o perspectivă romantică asupra atât a relației SUA-Arabia Saudită, cât și a celei dintre Washington și Beijing: „Zilele regilor saudiți care au o aversiune față de risc, conduși de consens, au trecut; în schimb, vedem un rege saudit în așteptare, pregătit pentru riscuri, încrezător, chiar arogant, care știe că, cu sau fără revoluție verde, lumea va fi dependentă de hidrocarburile saudite în anii următori. Statele Unite sunt încă foarte importante, dar poate nu la fel de esențiale în calculele lui Mohammed bin Salman. În călătoria sa din iulie în Orientul Mijlociu, Biden le-a spus saudiților și altor lideri arabi din Golf că Statele Unite nu merg nicăieri și că se află în regiune pentru a rămâne.” Dar asta depinde și de câte soții va dori Mohammed bin Salman să își adjudece. Deoarece, nefiind catolic, prințul moștenitor, stimulat corespunzător, va deschide ușa larg și Chinei cea fără pretenții morale.
Implicații pentru Occident: un nou centru de gravitație
În 1991, China era încă un actor minor, cu un PIB de doar 40 de miliarde de dolari, clasându-se în ierarhia globală undeva între Brazilia și Australia. În 2011, PIB-ul chinez ajunsese la 5.000 de miliarde de dolari, iar fluxurile comerciale cu lumea arabă și cu Iranul erau în creștere. În 2022 cifra a urcat la 17.881,30 miliarde de dolari, în creștere cu 3% față de 2021. În acest ritm, China și-a mărit exponențial investițiile în Orientul Mijlociu, surclasând orice altă entitate statală. Însă reconfigurarea regiunii complexe și complicate a Orientului Mijlociu nu este, în sine, o prioritate a Beijingului, ci doar un instrument util în competiția cu SUA.
„Lumea” (tianxia, „tot ce e sub cer”), în care China imperială se vedea ca fiind epicentrul, era „lumea” pe care o cunoșteau, în primul rând Asia de Est și Centrală. Mai mult, chiar și atunci când forțele sale militare și navale au ajuns în Marea Caspică, Africa de Est, Marea Roșie și Golful Persic, s-au retras mereu. Puterea Chinei a fost mai mult culturală și economică, mai puțin militară și politică. O autarhie economică, China nu era misionară și nici monoteistă. Spre deosebire de alte imperii, nevoile economice ale Chinei, credințele religioase sau lipsa spațiului nu au fost niciodată o motivație pentru expansiunea teritorială. China avea un interes limitat pentru „lume”, să o conducă sau să o pună în ordine. Confucius a spus: „Pentru a pune lumea în ordine, trebuie mai întâi să punem națiunea în ordine.” Orice ar spune Xi Jinping și alți lideri chinezi, interesul lor principal este China, nu lumea, cu siguranță nu Orientul Mijlociu.
Profund afectați de mentalitatea Războiului Rece, occidentalii, în special estul Occidentului (de altfel cea mai traumatizată regiune de sindromul sovietic, trezită acum din amorțire, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia) interpretează comportamentul Chinei contemporane, atât în țară, cât și în principal în străinătate, conform experienței lor, nu a Chinei. Ceea ce preferă Beijingul acum (mai puțin în timpul conflictului sino-sovietic) este să împingă SUA din Asia de Est, considerată sfera sa de influență. În ceea ce privește prezența marilor puteri în Orientul Mijlociu – SUA, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică și mai apoi succesoarea acesteia, Rusia – pentru Beijing nu reprezintă doar principala sursă a problemelor regionale, ci chiar principalul obstacol în calea soluționării acestora. Cu toate acestea, China recunoaște și înțelege că prezența SUA în Orientul Mijlociu menține o anumită stabilitate regională, esențială pentru dezvoltarea propriei economii.
Așadar, China nu poate ‚scoate’ sau înlocui SUA din și în Orientul Mijlociu. De altfel, nu are nici voința sau intenția să o facă, însă cu siguranță își dorește să facă acest lucru în Asia de Est. Influența în creștere a Chinei în Orientul Mijlociu este în principal economică, mai puțin politică și deloc militară. Toate statele din regiune (inclusiv Siria și Iranul) înțeleg că SUA depășesc cu mult China din punct de vedere militar și sunt foarte atente până unde și cât apasă pedala declarațiilor și a gesturilor agresive. În ciuda presupusei sale ‚slăbiciuni’ și ‚retrageri’ din Orientul Mijlociu, Washingtonul încă folosește regiunea ca pivot militar și drept sursă pentru un sfert din importul său de petrol. Mai mult, dacă obiectivul SUA este de a limita ambițiile Chinei în Asia și de a-și sprijini aliații apropiați – Japonia, Coreea de Sud și Taiwanul –, retragerea din Orientul Mijlociu este ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă.
Majoritatea țărilor asiatice sunt mai dependente de petrolul transportat de nave decât este China. Cedarea controlului asupra căilor navigabile cheie din jurul Peninsulei Arabe către Beijing ar forța toate țările din Asia să-și regândească alianțele strategice și le-ar face mult mai susceptibile la tipul de diplomație coercitivă pe care China îl folosește în întreaga lume. Astfel, oricine va câștiga alegerile prezidențiale din SUA, din noiembrie 2024, se va confrunta cu realitatea incomodă că noua strategie a Chinei traversează, de acum, Orientul Mijlociu.
*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
