Statul Islamic: implozia islamismului şi terorismul transnaţional (3)

Cu toate că, la nivel global, sunt cea mai numeroasă confesiune islamică, în Iraq, Sunni (sunniţii - n.r.) - mai ales cei arabi - , sunt o minoritate reprezentând cel mult 20%.  De departe cea mai numeroasă confesiune este Shi’a (şiiţi -n.r.), de 65%.

Iraqul este însă tărâmul marilor înfrângeri pentru Shi’a, dar, totodată, şi tărâmul celor mai însemnate locuri sacre pentru această confesiune. Moscheea Masjid Ali din Najaf este locul unde Ali (Alī ibn Abī Ṭālib văr şi ginere al lui Mohammed) primul Imam Shi’a, a fost îngropat după ce a fost asasinat în Kufa, la 10 Km depărtare. Hussein (Husayn ibn ‘Alī ibn Abī Tālib), fiul lui Ali şi cel de-al treilea Imam Shi’a, a fost la rândul său ucis şi îngropat în Iraq, la Karbala. În Samara, moscheea Al ‘Askarī găzduieşte rămăşiţele Imamilor Ali al-Hadi (Alī ibn Muhammad ibn ‘Alī) şi Hasan al-Aksari (Hasan ibn Ali ibn Muhammad), a sorei lui Ali al-Hadi şi a mamei ultimului Imam, Muhammad ibn Hasan al-Mahdī.

 

Moscheea imamului Ali din oraşul Najaf, Irak FOTO Wikimedia

Moscheea este însă celebră în afara lumii musulmane ca urmare a atentatelor din 2006 şi 2007 duse la îndeplinire de către Tanzim Qaedat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn (pe scurt AQI: al-Qaeda in Iraq) înfiinţată şi condusă de al-Zarqawi.

Deşi majoritari în Iraq, Shi’a au fost aproape mereu guvernaţi de conducători Sunni de la califatul Abbasid (750-1517) la Imperiul Otoman (1299-1922) şi de la mandatul Britanic (1920-1932) la Republica Iraq (1958-2003).

Sub Saddam Hussein, deşi într-o societate guvernată de un partid socialist şi secular (Hizb Al-Baath Al-'Arabi Al-Ishtiraki fi Al-'Iraq) tribalismul specific societăţii arabe a permeat structurile de conducere. Ba’athismul a reuşit, cel puţin temporar şi cel puţin la nivel superficial, să atenueze tradiţionalele falii sociale între confesiuni (Sunni şi Shi’a) si etnii (Arabi şi Kurzi).
 

Regimul lui Saddam însă a redeschis vechile răni ale conflictelor inter-etnice şi inter-confesionale. Căderea acestuia în 2003 a distrus şi ultima brumă de echilibru rămasă. Ocupaţia americană din Iraq a avut ca prim obiectiv instaurarea unei guvernări “democratice” prin aceasta înţelegându-se „reprezentative”. Pentru prima dată Iraq-ul avea să fie condus de o coaliţie dominată covârşitor de Shi’a.
 

În ţara vecină la nord vest, Syria, proporţiile stau exact invers. În 2006 74% din populaţie era Sunni în timp ce Shi’a erau doar 13%. Tot în Syria, începând cu 1970 (la doar 24 de ani de la declararea independenţei) şi până la izbucnirea războiului civil în 2011 guvernarea a fost deţinută oficial de partidul Ba’ath (Hizb Al-Baath Al-'Arabi Al-Ishtiraki) liderii de facto fiind Hafez şi Bashar al-Assad, doi membri ai unei familii de Alawiţi (ʿAlawīyyah) o sectă Shi’a.
 

Din nou sub umbrela Ba’athismului, tensiunile religioase şi etnice păreau a fi fost ţinute în frâu până când, în martie 2011, reacţia guvernului condus de Bashar al-Assad împotriva manifestanţilor pro-reforme, inspiraţi de Primăvara Arabă, a dus la izbucnirea unui război civil ce avea să preia extrem de repede şi o turnură confesională.

Dar înainte de

Primăvara Arabă şi de războiul civil din Syria, înainte chiar ca al-Zarqawi să se stabilească în Iraq în scenă intră Lewis Paul Bremer III (FOTO). Acesta avea să sosească în Baghdad în mai 2003 şi va asuma titlul de Administrator of the Coalition Provisional Authority of Iraq, de facto cel de conducător al statului Iraq. Din primele zile ale mandatului său, Bremer a dat drumul unei cascade de decizii controversate. Pentru cei interesaţi de detalii volumul Fiasco: the American military adventure in Iraq al lui T.E. Ricks şi documentarul lui C. Ferguson No End in Sight (2007) le furnizează din abundenţă. Pentru articolul de faţă însă este suficient să ne referim doar la directiva 2 (Coalition Provisional Authority Order Number 2: Dissolution of Entities issued on 23 May 2003) produsă de Bremer. În urma ei, în mod oficial, armata Iraqiană este dizolvată şi peste 500 000 de bărbaţi instruiţi să folosească arme de foc şi cu experienţă recentă de luptă devin şomeri într-o ţară în prag de colaps economic. Plecarea lui Bremer în 28 iunie 2004 se întâmplă cu un an şi o luna prea târziu pentru Iraq...

Sub ocupaţia americană majoritarii Shi’a au început să se revanşeze faţă de abuzurile suferite sub regimurile Sunni iar aceştia din urmă să se organizeze în miliţii locale. Rândurile celor 500 000 de şomeri militarizaţi au fost ingroşate cu contingente din import, import care în ultimii ani a depăşit spaţiul Orientului Mijlociu şi îşi găseşte resurse in SUA, Europa sau CSI. Cu ajutorul AQI pe de o parte şi a Hezbollah de cealaltă cele două părţi au reuşit, în ultimii 12 ani, să se masacreze extrem de eficient. În afară de ura reciprocă cel de-al doilea element pe care îl au în comun este ura faţă de occident (fie prin reprezentanţii americani fie in corpore).

Duşmanii ISIS

Peisajul contemporan devine extrem de pestriţ pentru cronicarul avizat şi absolut halucinant pentru observatorul
ocazional. Cine este duşmanul? Cine cu cine se luptă? Cine are de câştigat?

ISIS se luptă în Iraq cu miliţiile Shi’a: Grupul Special (nume generic dat diverselor grupuri paramilitare rezultate din dizolvarea armatei Mahdi a lui Muqtada al-Sadr),  Organizaţia Badr (partid şi grup paramilitar Iraqian format în exil în Iran), Jund As-Samaa şi alte cel puţin 30 de organizaţii mai mult sau mai puţin exotice de orientare Shi’a şi cu finanţare Iraniană. În afară de miliţiile Shi’a ISIS se luptă cu diversele aripi armate ale guvernului Iraqian, cu firmele private de pază (ambele finanţate de SUA) şi de asemenea cu Peshmerga (armata semi-oficială a Kurdistanului Iraqian).

Pe de altă parte deşi duşmanii ISIS sunt şi duşmanii celor câtorva grupări loialiste Ba’ath (SCJL, JRTN, IAI) doar ura comună este foarte departe a-i face şi aliaţi.

În Syria peisajul este şi mai pestriţ. ISIS se luptă pe trei fronturi cu trei grupări principale: în primul rând sunt trupele loiale guvernului al-Assad (Shi’a) fie ca sunt miliţii Alawite, foste trupe guvernamentale, miliţii Ba’ath sau efectiv trupe Iraniene (Quds Force sau Basij). În al doilea rând vin duşmani regimului al-Assad dintre care principalul actor este FSA (Free Syrian Army) impreună cu aproape încă zece alte organizaţii care urăsc cu egală pasiune şi pe loialişti şi ISIS. În al treilea rând sunt Kurzii Syrieni (YPG şi BF) împreună cu aliaţii lor. Nu în ultimul rând vin impotriva ISIS dar în egală duşmănie şi cu celelalte tabere, grupările salafiste al-Nusra Front, Jabhat Ansar al-Din şi Muhajirin wa-Ansar.

Există vreo urmă de sens în tot acest haos? Există oarecare noima din spatele evenimentelor? Dincolo de ura viscerală faţă de Occident lumea Islamului militant este prinsă într-o competiţie acerbă pentru ‘premiul’ pentru cea mai pură încarnare doctrinară. Lupta dintre ideologiile islamiste este la fel de puternică şi violentă precum lupta cu ideologiile ne-islamice. Globalizarea aduce funestul beneficiu al internaţionalizării conflictului. Este la îndemână să ferim privirea de la Orientul Mijlociu şi să catalogăm ceea ce se întâmplă acolo drept barbarie iraţională, necivilizată. Ne doare însă mai nou pentru că, din ce în ce mai des, ne afectează direct: în Paris, în New York, în Londra, în Madrid, în Tunisia ….
 

Unde duce? Acolo unde au dus, acum aproape 500 de ani, zece conflicte armate care au durat 124 de ani şi au primit numele de Războaiele Europene ale Religiilor. Până când Occidentul nu a reuşit să separe religia de dreptul de a guverna şi instituţiile religioase de cele statale războiul generat de Reformă a remodelat Europa şi a creat noi ţări. Nu importul unei noi ideologii a adus pacea ci compromisul sincretic ca rezultat al paroxismului violenţei. Totul se reduce, în final, la o problemă de legitimitate. Legitimitate a guvernării, legitimitate de a reprezenta poporul, legitimitate de a recita (Qurʾan) cuvântul lui Allah.
 

Jayish al-Islam (Armata Islamului) este o grupare salafistă cu baza în Syria. În 2013 liderul acesteia, Zahran Alloush, licenţiat în drept al universităţii din Damasc, îl ridica în slăvi pe bin-Laden şi invita la epurarea Syriei de Shi’a şi Iranieni iar în 2015 denunţa democraţia occidentală şi cerea crearea unui stat islamic care să succeadă regimului lui al-Assad. În 30 iunie 2015 site-ul Jayish al-Islam prezenta un film de 20 minute în care 13 luptători ISIS sunt executaţi. Prizonierii sunt îmbrăcaţi în negru iar călăii sunt îmbrăcaţi în costume portocalii, identice cu cele purtate de victimele execuţiilor din filmele de propagandă ale ISIS. Între capetele de acuzare recitate înainte de execuţie cele mai importante sunt “acuzarea de apostazie a altor musulmani, vărsare sângelui lor şi jefuirea proprietăţilor şi demnităţii acestora.”

Crearea în 2011 şi finanţarea abundentă a Jayish al-Islam se datorează Arabiei Saudite în efortul ei de a contrabalansa influenţa crescândă a principalei rivale a ISIS, Jabhat al-Nusra (prezenţa de facto a al-Qaeda în Syria) finanţată, spun unele voci, de către Qatar...