Stage or staged reading, cum se zice (mai) corect?
0
În prima variantă, stage e folosit ca substantiv decât ca verb şi atunci este o lectură care se întâmplă pe scenă. În cea de-a doua, este un participiu, ceea ce face ca lectura să fie prelucrată când e adusă pe scenă. Personal îmi place prima variantă, deşi categoric ambele se intersectează.
Şi totuşi ce este o stage/staged reading? Este o şansă să vezi unde scârţâie textul scris de tine şi şi o metodă să îţi vină alte idei pentru atunci când piesa va fi jucată, nu citită. Am scris "Căţelul sinucigaş şi Laika" într-o perioadă în care totul părea că se duce de râpă. Când pleci dintr-o ţară în care ai crescut ştiind că istoria e manipulată şi ajungi într-alta care este sau se declară eşantion al democraţiei mondiale dar apar idei precum presa nu e liberă, ci fake news, aşa îţi zice nu cerşătorul pe stradă ci chiar dl. Preşedinte, atunci corpul tău în mişcare intră pe o altă scenă în care stai precum "Le Penseur" de August Rodin simţind cum istoria ta, aşa cum îţi aduci (parţial) aminte, aşa cum ai trăit-o, aşa cum o trăieşti parcă are un gust bizar, metalic, greu de digerat, nepământean.
Şi stai. Corpul e imobilizat în celebra ipostază. Ştiu de asemenea de când predau teatru cât de uşor poţi manipula corpul şi prin mişcare şi prin limbaj. Augusto Boal a creat Image theatre în care corpul sculptează imagini care pot rămâne precum cea a lui Rodin imobilizate sau pe care tu le poţi manipula cerându-le să vină la viaţă. Orice metodă ai alege, aceste imagini sunt duble. Pe de o parte, dispar din senin, un corp nu poate rămâne mult timp nemişcat; dar revin, nimic nu e pierdut for ever. Ziua începe mereu la miezul nopţii, John Coltrane are unul dintre cele mai cool piese de jazz, "Equinox", corpul doarme şi se visează altul, iar dimineaţa uită ce a visat. Totul pare să fie împărţit. O mână dreaptă o ajută pe cea stângă. Un picior îl aşteaptă pe celălalt să meargă. Când suntem norocoşi. Câteodată corpul refuză sau corpului i se refuză simetria. Corpul cedează.
Câteodată închidem manualul de istorie şi ne gândim: Dacă ar fi ca eu să scriu istoria acum, cu ce aş începe? În 1989, plecam în prima mea excursie afară din ţară. Un privilegiu. În acelaşi an, eram acuzată de complicitate fără să fi făcut nimic şi ameninţată cu exmatricularea. Când comunismul a căzut în ţara dictatorului a picat la fix, adică pentru mine chiar a fost un cadou de Crăciun. Nimeni nu mă mai putea acuza că am ajutat o colegă să fugă din ţara dictatorului, nimeni nu mă mai ameninţa că ai mei ar putea să fie daţi afară de la muncă. Asta îmi aduc aminte clar în 1989: primăvara în Danemarca, vara foarte fierbinte, toamna apăsătoare, iarna ca pansament. Numai că istoria mea e infimă ca să intre în manualul de istorie. Recunosc, habar n-am cum arată un astfel de manual azi. Speculez însă că primul preşedinte de după dictator nu este acuzat de crime împotriva umanităţii. Ni se spune adevărul acolo? Li se predă copiilor cum au stat lucrurile? Cine îşi asumă asta? Descoperi cât de staged este istoria.
Ce îi zic eu băiatului meu e din ce în ce mai deşirat. Şi nici nu ştiu dacă eu mai cred în ce spun. În piesa mea, "Căţelul sinucigaş şi Laika", la un moment dat se stă la taifas pe teme istorico-civice. Pentru mine celebra toamna a naţiunilor din 1989 a început şi s-a terminat zgomotos, tumultos... cu oameni spărgând zidul din Berlin şi cu alţii omorându-l pe dictatorul României şi consoarta acestuia.
Aşa începe şi termină pe bune comunismul în Europa? Nu, categoric nu. Dar istoria e ca noi, cu defecte. Istoria e plină de noi şi noi uităm. Ne aducem aminte unde am căzut. Ne aducem aminte primul sărut. Pe pe o parte. Pe de altă parte, nici în presă, nici în manuale nu este un consens şi nici nu va fi. Pentru că liderii marilor puteri, unde banul este forma (lor) de a exista, banul qua plămâni şi inimă, acei lideri de fapt decid. Ei sunt cei care se folosesc ulterior de oameni pentru a declanşa revoluţii. Iar oamenii, sătui de lipsuri, conştienţi că acum şi aici este viaţa lor, încep să se revolte.
Totul este staged însă. Picăturile de spontaneitate sunt detalii pe care le uităm sau care rămân ale noastre. Care nu apar în manualele de istorie, dar rămân în istoriile personale. "Căţelul sinucigaş şi Laika" este vorba despre aceia dintre noi care nu am încăput în manualul de istorie ghidaţi de Laika: "Ştii [zice Laika un trist adevăr], oricine poate să moară". La care adaugă, Şi oricum, dacă mă trimiţi ca femeie să mor în spaţiu, măcar lasă-mă să mă întorc cu poveşti nemaiauzite. Ni s-o fi luat de cât am ascultat aceleaşi poveşti cu Icar şi Sisif şi…cum îl mai chema şi pe ăla? Ăla cu focul lui?"
Personal m-am săturat de patefonul politic. Mă întorc la teatru, acolo sunt lumi posibile, acolo istoria are o şansă, acolo cei nevăzuţi si ignoraţi apar cu sutele de mii pe scenă.
Distribuţie: Maria Bălăşoiu (BĂRBAT); Elena Harding (FEMEIE); Ioana Goga (CĂŢEL); Beatrice Ragea (LAIKA); Elena Vasilache (AVOCAT); Elena David (PREOT); Andreea Păduraru (Narator). Regia: Leonard Băcică. Lectură dramatică la Universitatea Birmingham, eveniment sponsorizat de the Graduate Centre for Europe, the School of Languages, Cultures, Art History and Music, and the Leverhulme Trust (Prof. Sara Jones). Piesa face aparte din volumul Teatru publicat de TracusArte. In versiunea engleză, The Rebelled Body Plays (volum catalogat la Library of Congress, Washington, D.C.)
Se încarcă comentariile...
