Spectrul incapacității de plată amenință România! A fost odată un Român care și-a pus averea în slujba scoaterii României din criză! Astăzi mai este cineva capabil să repete exemplul acestuia?

Cred că fiecare dintre noi, în toate formele de educație instituțională oferite de România, a studiat Istoria. Fie ea Universală, fie ea a Românilor și a României, Istoria oferă mereu soluții. Asta, cu o singură condiție: politicienii să o cunoască și să tragă învățăminte! Nu întâmplător, declinul României din ultimii 24-25 de ani, a coincis cu declinul studierii Istoriei în școala românească. Consider că anul în care a început declinul este anul 1999, când Istoria a ajuns să fie studiată abia o oră în planurile generale de învățământ general și liceal.

Am să amintesc aici câțiva autori și învățămintele lor: Francois Furet, Fernand Braudel și George Friedman.

Primii doi autori s-au referit la evenimentul istoric și la relația directă cu economia și politica. Al treilea autor a ales să treacă de la Istorie la teoretizarea Științelor Politice. Așa a ajuns la concluzia ciclicității istorice și la faptul că Istoria Statelor Unite ale Americii s-a derulat între două tipuri de cicluri istorice, un ciclu insituțional, ce circa 80 de ani și cel socio-economic, de circa o jumătate de secol.

Pentru George Friedman, statalitatea și instituționalismul american au trecut prin schimbări majore la 1865 (finalul Războiului de Secesiune, contemporan cu mișcările unificatoare din statele europene), 1945 (finalul celui de Al Doilea Război Mondial care marca începutul hegemoniei SUA în jumătate de Europa și într-o bună parte a Asiei și Africii). Conform teoriei lui Friedman, în 2025, SUA vor urma să treacă printr-o nouă reformă instituțională. Bineînțeles, totul prinde contur pentru că în noiembrie 2024, vor fi alegeri prezidențiale în SUA. Se știe că în SUA, Președintele este și șeful Executivului, aflat în relație directă cu Senatul și Congresul American.

În Istoria Românilor, ciclicitatea istoriei cuprinde atât insituțional cât și economico-social circa un secol. Să spunem că finalul domniilor lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir 1714 și 1711 a inaugurat secolul fanariot, care a ajuns la final la 1821. Un alt ciclu istoric a început din 1821 și s-a încheiat în 1921. A debutat sub semnul revoluției social-politice conduse de Tudor Vladimirescu și s-a încheiat cu Reforma Agrară din 1921, trecând prin Unirea Principatelor, Independența Națională și Reîntregire.

Am mai traversat un secol, din 1921 până în 2021, marcat de momente precum Al Doilea Război Mondial, Marea Criză, regimuri autoritar-dictatoriale, Pandemia de Covid-19, aceasta din urmă fiind asemeni pandemiei de „gripă spaniolă” din 1918-1921, o situație care a provocat schimbări semnificative.

În secolul 1921-2021 de departe cea mai mare criză economică a început în 24 octombrie 1929, pe Wallstreet în SUA, în Joia Neagră când Bursa din New York, cheia de boltă a economiei capitaliste s-a prăbușit. Până în 1933, Europa a fost bulversată de criză, ca și America, de altfel, dar dacă democrația americană a rezistat, Europa, cu unele excepții notabile a ajuns în epoca extremismelor de dreapta și de stânga.

Europa era bulversată fiindcă Sistemul de la Versailles era minat la temelie de apropierea sovieto-germană, sesizată de Nicolae Titulescu dar ignorată de responsabilii de la București și nu numai.

În anii Marii Crize, se știe că economia SUA a fost salvată de nou-creata în 1922, Uniune Sovietică. În 1929-1934, deși se urau ideologic, americanii au trimis uzine întregi în URSS, dornică de industrializare. Așadar profitul capitalist s-a creat cu ajutorul tovarășilor comuniști. Și că tot am ajuns la asta, militar, Republica de la Weimar și Reichul nazist s-au înzestrat și pregătit militar cu ajutorul URSS.

Dar astea sunt detalii istorice menite să ceară timp pentru a fi înțelese. În epoca Marii Crize m-aș opri la pericolul trăit de mai multe state, printre care și România, acela al intrării în incapacitate de plată. Un astfel de moment a venit în intervalul 1931-1933. Atunci, Regele Carol al II-lea s-a trezit în situația de a nu putea să garanteze împrumuturile de stat de care România avea nevoie. Ori, fără garanție, nimeni nu dă împrumuturi.

Atunci, Regele Carol al II-lea a făcut un fel de apel public la Istorie, la reprezentanții clasei politice, oamenilor cu putere financiară.

Așa s-a ajuns la situația în care un patriot adevărat, Ioan C.Michail (1875-1936), cel mai bogat român din istoria recentă, originar din Craiova, fiul unei familii românești ale cărei rădăcini porneau din spațiul macedo-român sud-dunărean în veacul al XVIII-lea, familie venită la nord de Dunăre la începutul secolului al XIX-lea, a decis să își pună averea sa drept garanție. A fost o avere moștenită și înmulțită prin răbdare și pricepere.

Într-o serie de articole publicate pe Blogurile Adevărul, am detaliat aspecte dedicate familiei Michail, testamentului lui Ioan C Michail, decesului acestuia.

Dintre toate elementele vieții marelui filantrop, rămâne un gest fundamental pe care l-a făcut în anii Marii Crize. Ioan C.Michail nu era doar proprietar funciar, filantrop și antreprenor, era și om politic, asemeni tatălui său Constantin Dini Michail, care murise în 1908, cu puțin timp înainte de a finaliza unul din cele mai frumoase palate românești, Palatul Michail din Craiova, unde astăzi este Muzeul de Artă din Bănie.

Dacă Dini Michail fusese conservator (Președinte al Consiliului Județean Dolj, deputat dar și cenzor bancar (avea acțiuni și 7 voturi în cadrul leadership-ului Băncii Naționale a României, a fost membru fondor al Băncii Comerțului din Craiova, a subvenționat ziarul „Timpul”) o demnitate demnă de celebrul Cato Censorul cel mai respectat demnitar al Romei Antice din toate timpurile), Ioan C. Michail era liberal. A fost decorat de Regele Ferdinand când era deputat de Satu Mare (tatăl său fusese decorat de Regele Carol I pentru contribuția la Războiul de Independență), a fost partizan al Reformei Agrare din 1921.

Dar toate acestea pălesc în fața gestului salvator făcut pentru a scoate România din incapacitate de plată, în anii 30 ai secolului XX.

Acum, la aproape un secol de la momentul debutului Marii Crize, la televizor, profesorul de Economie Mircea Coșea a declarat că suntem pe punctul de a intra în incapacitate de plată. Pur și simplu, datoria noastră externă a sărit pragul psihologic de 100 miliarde de euro, iar plata salariilor și pensiilor de mult timp se face pe credit. Nu întâmplător, la ora scrierii acestor rânduri, o delegație a FMI se află la București să vadă modul în care ne putem gospodări și dacă, având nevoie de împrumuturi, dispunem de garanții.

Plecăm de la faptul că la 1989, în aprilie, România avea datoria externă adusă la 0. Evident, este adevărat că era nevoie de investiții industriale, de noi împrumuturi, pentru a moderniza infrastructura.Totuși, investițiile majore în România se numără pe degete în ultimii 35 de ani, adică din momentul în care eram la 0 cu datoria externă. O socoteală simplă arată că în 35 de ani, am împrumutat cel puțin 3-4 miliarde dolari (Euro s-a introdus în 1999) anual. Mai trebuie să spunem că puținele investiții în România au debutat din anul 2007, anul în care am devenit membri ai Uniunii Europene.

Românii din Diaspora au trimis în România echivalentul sumelor de bani atrase de Guvernul României în perioada 2007-2023 (după ce scădem cei 1,5 miliarde euro contribuție anuală la bugetul UE).

Așadar, România a făcut peste 70% din investițiile majore cu bani din fonduri europene, dar împrumuturile de la FMI, Banca Mondială au rămas o practică permanentă pentru guvernanții de la București. Au avut grijă să promită masiv în ani electorali, împrumutându-se, dând unele majorări de salarii, pensii, burse, indemnizații, crescând apoi taxele în anii neelectorali și sacrificând investițiile. Ori, un împrumut are dobânzi, are nevoie de garanții.

Așadar, România are nevoie în 2024 de un nou împrumut, dar lipsesc garanțiile. Asta înseamnă, tradus în limbajul general, incapacitatea de plată. Ai visteria goală, nu ai cum să te împrumuți fiindcă nu ai lichidități, nu ai cu ce să garantezi ca stat.

Singura soluție este ca politicienii putred de bogați să își pună la bătaie averile! Au averi nemăsurate, au conturi peste conturi, au active făcute din relația cu statul în mare parte.

Este an electoral, se râvnesc cele mai înalte posturi în Guvern, Camere ale Parlamentului, Președinția României, poate conducerea unui for euroatlantic.

Ioan C. Michail, omul providenţial care şi-a salvat ţara, lăsându-i întreaga avere şi alegând să fie înmormântat în pământul ţării sale, a ales să contrazică spusele marelui general roman Scipio Africanul, obligat să trăiască în exil, după ce adusese Romei antice victorii decisive care au transformat-o în cea mai mare putere a lumii de atunci: „Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele”.

Ioan C. Michail a decis să îl ajute pe regele Carol al II-lea să garanteze un împrumut extern al României, absolut vital pentru depăşirea crizei, garantând împrumutul cu propria sa avere, impresionantă prin active şi prin rezervele de numerar. Ioan C. Mihail a participat activ la viaţa economică, dar şi socială a Craiovei şi a României, Palatul său fiind gazdă a numeroase evenimente oficiale şi private. În anii 30, ai secolului XX, s-a afirmat că Jean Mihail şi-a exprimat intenţia de a finanţa construcţia unui cartier de locuinţe pentru clasa de mijloc a Craiovei, pe locul unde astăzi se găseşte Stadionul Tineretului (în 1938 s-a numit Stadionul Regele Carol al II-lea), proiect care, nu se ştie de ce, nu s-a materializat.

Criza s-a încheiat în anul 1933, an în care, la 14 februarie 1933, este datat testamentul lui Ioan C. Mihail. Executori testamentari au fost I.G. Duca, Dr.Constantin Angelescu, Ing. Ştefan Constantinescu, Jan Jakobson. Ioan C. Mihail lăsa întreaga sa avere mobilă şi imobilă statului român, solicitând înfiinţarea unei Fundaţii care să îi poarte numele.

Studiind textul Testamentului pe care Ioan C. Mihail l-a redactat, aflăm că „Fundaţiunea Culturală Ion C. Mihail” urma să fie administrată de către un Consiliu compus din Patriarhul României, Preşedintele Academiei Române, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Ministrul Sănătăţii Publice”. Acest Consiliu îi putea coopta şi pe executorii testamentari „Prof. Dr. Constantin Angelescu şi Insp. Ing. Ştefan Constantinescu”:

„Asupra întregii mele averi, mişcătoare şi nemişcătoare care se va găsi în patrimoniul meu, în momentul încetării mele din viaţă, las legatar universal pe Statul Român, reprezentat prin Ministerul de Domenii şi Agricultură, cu condiţiunea de a plăti legatele şi a îndeplini sarcinile mai jos arătate”, se arată în testament.

Așadar, cursa electorală bate la ușă, acum, dragi politicieni, a sosit clipa marii asumări, aceea a promisiunilor a cam trecut... o dată cu trecerea Sărbătorilor de Iarnă...

Am curajul să o spun că în complicata situație istorică, economică și politică în care este România, omul care va repeta gestul inegalabil al marelui politician și filantrop român Ioan C. Michail ar merita să devină Președintele României.

Numai că, revenind la crunta realitate a anului politic și electoral 2024, sunt convinsă că niciun politician cu o avere impresionantă nu va face nobilul gest al marelui român Ioan C. Michail.

Ca o dovadă a celor scrise de mine, la 90 de ani de la redactarea testamentului (14 februarie 1933), împliniți în 2023, aduc faptul că nicio televiziune, niciun radio din România, nu au găsit potrivit ca în intervalul 23-28 februarie, să îl amintească măcar pe Ioan C. Michail.

Închei rândurile de faţă spunând că nici în debutul anului 2024, deși am continuat să trimit e-mail-uri, la toate posturile de televiziune de top din România, în care am descris extraordinarele fapte ale lui Ioan C. Michail, nu am primit vreun răspuns că se va lua în calcul menționarea marilor sale fapte în slujba salvării și propășirii României.