Ultimele știri ⏱️Alegeri prezidențiale 2024 Alegeri parlamentare 2024 România alege Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Sminteala răului adânc. Lungul nostru drum de la întuneric spre lumină

0

Publicat: 01.05.2023 18:34

Teodor Baconschi. Adrian Papahagi. Vasile Bănescu. Radu Preda. ÎPS Andrei, mitropolit de Cluj. PS Ignatie, episcop de Huși. Parcă aș înclina să afirm – eu, profanul – că oamenii aceștia știu bine ce spun când se pronunță în materia religiei și credinței. Recenta răscolire a măruntaielor alinierii celebrării pascale dă măsura profundă, grotescă a încremenirilor noastre, ca nație, în intoleranțe atavice de ev mediu societal. Mult mai avem până departe!...

Motto – Magda Grădinaru[1]:

Văd că înainte de a citi cartea pe care a scris-o Oliver Jens Schmitt despre istoria BOR în ultimul secol[2] (acoperă așadar interbelicul, comunismul și acești 30 de ani în care BOR a fost mai puternică decat oricand, scrie Schmitt), apar acuzațiile tradiționale. Ba că e atacată religia - nici pomeneală!, obiectul de cercetare este instituția BOR - ba că OJS e catolic, ba că nu e român. Cartea este una lucidă, face recurs la documente și pornește de la premisa că accesul la documentele BOR ar aduce un plus de informație, în sensul memoriei sociale. Doar că acest acces nu există decat pentru cei de-ai casei.

Am citit cartea în manuscris, apare în perioada următoare și nimic din demersul istoric al lui OJS nu justifică o ofensivă ideologică, așa cum arată reacția la titlu, fără să se fi citit cartea.

E o carte necesară, BOR a fost una dintre instituțiile puternice în regimuri politice diferite, a avut in rol în comunism, inclusiv negativ, în desființarea Bisericii Greco-Catolice, iar refuzul de a-și deschide arhivele ocultează inclusiv cazurile de preoți exemplari, care nu au cedat dictaturii.

Motto-ul pe care l-am ales aici decriptează fără echivoc poziționarea de principiu a cultului religios majoritar de la noi: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. De aici plecăm, și punctum. Iar când subiectele sunt deosebit de sensibile la nivel societal – e.g., educație spiritual autentică versus îndoctrinare religioasă în Școală etc. – și tind să aducă atingere teritoriilor deja revendicate prin jocuri de putere și influență mai mult ori mai puțin oculte, ele, subiectele, intră în coliziune directă cu un refuz feroce, masiv, de a pune rațiunea înaintea încrâncenării, la urmă rămânând pe masă strategia exercitării rudimentare a dreptului forței, indiferent de cei zic cei din jur: #mywayorthehighway.

În ce mă privește, rezolvarea rudimentară a obligativității prezenței orei de Religie în trunchiul comun al planurilor-cadru din învățământul preuniversitar, așa cum a primit de curând lumină verde politică în Parlament, e un contraexemplu cât se poate de nefericit de conivență politico-religioasă, în care, ca de atâtea ori până acum, o clasă politică ineptă, mediocre, incompetentă a făcut grabnică și lașă ascultare, dând gir legislativ aiuritor unei pseudo-soluții de ev mediu educațional. Naiv, am zis eu că e doar o chestiune punctuală de forță brută pusă în fapt rudimentar de cultul religios majoritar, pe un teritoriu ce are în spate foarte mulți bani de făcut și foarte mulți oameni de hrănit, cu obligatorie și costisitoare binecuvântare. Și am rămas astfel, naiv, până când mi-a explodat în față, la fel de rudimentar și de brutal, valul fetid de reacții conservatoare (scriu așa ca să fiu civilizat) uluitoare, la gândul, recent articulat public de chiar reputați teologi și luminați oameni ai Bisericii înșăși, al alinierii sărbătoririi Învierii, împreună, la aceeași dată cu majoritatea covârșitoare a comunității creștine din lumea întreagă.

Vae mihi!... Ce mi-a fost dat să citesc, a întrecut închipuirea mea!... Și atunci am înțeles: hăul încremenirilor noastre în refuzul dez-încrâncenării de ev mediu este infinit mai adânc decât estimam, iar drumul nostrum ca nație de la întuneric spre lumina este infinit mai anevoios decât ne putem închipui. Ăștia suntem, și asta ne e crucea pe care avem a o purta…

Drept pentru care am decis să documentez luările de poziție publice în chestiunea alinierii celebrării pascale, formulate începând chiar cu întâia zi a Paștelui ortodox, spre buna-știință și adânca luare-aminte a noastră, a tuturor.

Hristos a-nviat!

I. Paște ortodox 2023, ziua 1. Provocarea activării[3] - studiu de caz

Iată cronica nefardată a inițierii procesului de reflecție și acțiune privind chestiunea celebrării pascale, ilustrată în capturi de ecran cu mesajele aparținând protagoniștilor principali.

II. Întunericul și lumina, decriptate in extenso

La fel, pentru conformitate, fără comentarii suplimentare, reproduc aici intervenții apărute în spațiul public, ce compun și nuanțează un context complex, pe care fiecare dintre noi avem a-l studia și înțelege, după puterile noastre. Și avem a ne strădui mult, bine, profund – lecturi, reflecție, bună-credință, fără mânie și patimă – dacă înțelegerea se dovedește prea grea pentru slabele noastre puteri. Pentru că până nu facem acest necesar exercițiu de mântuire, nu vom putea da copiilor noștri Școala adevărată pe care ei o merită, ci ne vom împiedica mereu, nevolnici și bicisnici, în propriile noastre slăbiciuni, așa cum facem acum.

TEODOR BACONSCHI[4]

Învierea “noastră” și Învierea “lor”…[5]

[...]

Pînă să-i depășim pe alții, sîntem mai curînd defazați, inclusiv în ce privește calendarul pascal. Din 1924, BOR a adoptat calendarul gregorian, care îndrepta inexactitățile astronomice tot mai grosolane ale vechiului calendar „iulian” (pus pe rol pe vremea lui Iulius Caesar). Biserica Ortodoxă a României Mari dădea astfel semnalul că noul stat e unul european. Totuși, fiecare Biserică ortodoxă a avut libertatea de a menține vechiul calendar, iar rușii, cu fantasmatica lor A Treia Roma, nu s-au dat cu „papistașii”, rămînînd fideli unei tradiții astronomic incorecte și lipsite de orice semnificație dogmatică. Decalajul pascal dintre ortodocși și restul lumii creștine pare o relicvă a Războiului Rece. Popoarele ortodoxe, eliberate de comunism, au tot cerut ierarhiilor sincronizarea calendarului, fără rezultat. BOR nefiind pe stil vechi – după cum aminteam –, ar putea celebra Paștele odată cu catolicii și protestanții (cum fac ortodocșii din Finlanda și Estonia). Cu toate astea, mergem cu rușii – și calendarul lor iulian, neîndreptat. Adică taman cu cei care au sabotat unitatea panortodoxă atît prin războiul interortodox din Ucraina, cît și prin neparticiparea arogantă la Sinodul din Creta (2016). Viitoarea Patriarhie autocefală a Ucrainei, liberă de cizma rusească post-sovietică, va opta cu siguranță pentru sincronizarea cu creștinătatea din spațiul euro-atlantic.

Există destule motive pentru a serba Sfintele Paști împreună cu catolicii și protestanții, sau măcar în același timp... În primul rînd, asta ar elimina impresia că sărbătoarea pascală e doar o convenție variabilă: Învierea de la „ei” are loc duminica asta, dar „a noastră” va fi abia peste o săptămînă, două... E total smintitor ca tu, ortodox, să trăiești maxima tristețe din Săptămîna Patimilor, în vreme ce (la urma urmelor) frații tăi din alte spații confesionale se veselesc în Săptămîna Luminată. În vremea social media, aceste discrepanțe sînt și mai confuzionante, dacă nu cumva derizorii. În al doilea rînd, i-am ajuta pe milioanele de români din diaspora – care depind canonic de Patriarhia Română – să profite de vacanțele pascale din UE, în loc să se chinuie în fel și chip pentru a sărbători Învierea „pe stil vechi”, izolați de prietenii din țara adoptivă. Există însă și un motiv misionar. În plină și – uneori – radicală secularizare, experiența liturgică și caritativă a Crăciunului & Învierii la unison interconfesional ar transmite lumii dezvrăjite în care trăim un memento sacral inspirator. Eu, unul, sper ca Sfîntul Sinod al BOR să mediteze la acest subiect și să ia decizia cea mai înțeleaptă.

24.04

Îi vedem, citim și auzim cu toții pe ”creștinii” plini de ură față de catolici și protestanți - adică față de 90% din lumea creștină.

Ei apără dogme a căror istorie nu o cunosc - și pe care nu le pricep. Ei confundă obiceiurile locale, eventual superstițioase și magice, cu adevărul revelat. Ei îi judecă pe toți - inclusiv pe intelectualii din BOR - socotindu-li-se superiori din punct de vedere cultural și mai ales moral. Ei urăsc de asemenea UE și NATO. Îi urăsc pe ucraineni. Îl aprobă pe Putin, cu tot cu genocidul lui, ”binecuvântat” de kaghebistul Kirill Gundaev.

Ce are o asemenea cantitate de ură ignorantă cu mesajul evanghelic? Ce li s-a predicat acestor oameni în ultimele decenii, pentru a ajunge să desfigureze într-un asemenea hal porunca iubirii aproapelui? Cum poate convinge Ortodoxia noile generații - străine în mare parte de Biserică - dacă exponenții ei cei mai zgomotoși sunt atât de răi la suflet, rudimentari și agresivi?

Sunt întrebări la care trebuie să aducem, împreună, un răspuns. Și apoi, oricât de lent, să căutăm un remediu…

24.04

ORTODOCŞI ADEVĂRAŢI?

Există în lumea românească postcomunistă o categorie de credincioşi vociferant ortodocşi – nici foarte mulţi, dar nici prea puţini – care au pretenţia că numai ei reprezintă cu adevărat Ortodoxia şi că, în afara ortodoxiei (lor), toată lumea e hărăzită pierzaniei, de la Răsărit pînă la Apus. Aceşti pretinși „ortodocşi adevăraţi” fac cît de multă gălăgie pot, cu un discurs întotdeauna radical şi violent – pe internet, în publicaţii şi la televiziuni de mîna doua, în conferinţe şi marşuri publice. Biserica însăşi ai impresia că nu-i mai încape…

Dar cine-s „ortodocşii adevăraţi”? Ei da, bună întrebare!

Păi… cei care au tăria să strige: „Ortodoxie sau moarte!”; cei care trăiesc cu certitudinea nezdruncinată că numai ei au Biserică, Taine, Har, Martiri, Sfinţenie şi Mîntuire, celelalte sute de milioane de pretinşi „creştini” fiind carnea de tun a răzbunării divine; cei care pot să jure că Fiara este deja în lume (de vreme ce am început să fim însemnaţi cu semnul ei: 666/codurile de bare/cipurile biometrice), netezind sub nasul nostru calea lui Antihrist; cei care n-au nici o îndoială că „Grădina Maicii Domnului” nu e Athos-ul, ci România, şi că poporul român e buricul pămîntului şi adevăratul înaintemergător al lui Hristos (prin Zalmoxis şi Deceneu); cei care ştiu că marele nostru poet Mihai Eminescu, cel asasinat – poate n-aveaţi habar?! – de odioasa conspiraţie universală antiromânească (şi implicit antiortodoxă), e „Sfînt de Pămînt”, iar ei umblă să strîngă semnături pentru trecerea lui oficială în calendarul bisericesc; cei care văd roşu în faţa ochilor cînd aud de „Occident/Apus”, „ecumenism”, „dialog”, „elite intelectuale”, „cultură”, „civilizaţie”, „universalitate”; cei care se simt şi în somn şi se proclamă patetic victime perpetue ale „jidănimii”, „masoneriei”, „papistăşismului”, „globalismului”, dar niciodată ale panslavismului ortodox, sau ale diversiunilor securistice de acasă, sau ale propriei lor ignoranţe, duplicităţi morale, nevrednicii, inerţii sau sterilităţi; cei care divinizează „închiderea” în sine şi diabolizează orice „deschidere”, socotind-o aprioric preambul garantat al pierzaniei. Într-un cuvînt, cei care se cred şi se declară – ca sectanții – singurii puri şi îndreptăţiţi dinaintea lui Dumnezeu, în virtutea unei tradiţii impersonale care ar trebui să ţină locul virtuţilor curente şi să se sustragă oricărei dinamici creatoare.

Aşa-zisa „Ortodoxie adevărată” de astăzi e, altfel spus, încremenirea deliberată în proiectul unei tradiţii pe care o invocă întruna, dar pe care n-o mai onorează (pentru că, pe de o parte, n-o mai poate percepe în toată complexitatea ei, iar, pe de altă parte, nu mai e în stare s-o facă efectiv lucrătoare, capabilă de îmbogăţire şi de primenire). Probabil că niciodată în istorie nu s-a mai chivernisit atît de jalnic o asemenea imensă şi nepreţuită moştenire spirituală.

Cînd îţi dă mult, Dumnezeu îţi şi cere mult. Ei bine, din multul care ni s-ar cere (daruri duhovniceşti, eroism moral, erudiţie, vrednicie creatoare, unitate internă, zel misionar etc.), „Ortodoxia adevărată” nu mai reuşeşte să realizeze decît un fel de gălăgie oţărîtă şi acefală, o habotnicie sterilă şi suspicioasă, în care Dumnezeu Însuşi devine un simplu pretext legitimant al unei „excelenţe” iluzorii (de parcă excelenţa s-ar transmite prin codul genetic şi n-ar fi rezultat al unei vrednicii mereu reînnoite), cu care ne hrănim complexele şi puţinătatea istorică. Incapabili de o Ortodoxie seniorială – vie, creatoare, generoasă, senină şi destresată –, nu facem, în ultimă analiză, decît să compromitem sistematic în ochii lumii, printr-o mare parte a actualilor ei „purtători de cuvînt”, o tradiţie care ea însăşi n-are nici o vină că a încăput pe mîini atît de rudimentare.

Avînd în covîrşitoare majoritate cam între 30 şi 60 de ani, „ortodocşii adevăraţi” de azi, „cîini de pază” ai unei moşteniri fetișizate, dar aproape nevalorificate, „negri în cerul gurii”, sfertodocţi şi agramaţi, culcaţi pe urechea unei „spiritualităţi” care nu se vede şi nu se poate măsura, şi care nu transpare mai deloc din elementaritatea manifestărilor lor publice, nu se pot recomanda cu nimic măreţ şi memorabil: n-au dat probe de clarvedere, n-au făcut minuni cu rugăciunea, n-au scris cărţi referenţiale, n-au înălţat monumente de artă creştină, n-au coagulat organizaţii creştine viabile şi care să conteze efectiv în ordinea cetăţii, n-au cucerit lumea largă prin Ortodoxie. Poate că n-ar fi așa de grav să nu știe greceşte sau slavoneşte (limbile clasice ale Ortodoxiei), dar şi româneşte se exprimă greu, stau prost şi cu cultura generală, şi cu performanţele profesionale, şi cu bunele maniere, ba uneori şi cu cei „şapte ani de acasă”.

Specialitatea ultraortodocşilor mioritici e mai degrabă vrajba şi tărăboiul. Mai nou, nu sînt în frondă numai cu necreştinii sau cu creştinii de alte confesiuni, ci şi cu structurile instituţionale şi ierarhice ale propriei Biserici, a cărei unitate şi autoritate nu fac decît să o sape din interior, cu premeditare sau fără. Marii adversari suspecţi ai lor (şi, se înţelege, ai Ortodoxiei trădate dinăuntru) devin tot mai mult Patriarhul, Sinodul, teologii universitari care nu le cîntă în strună, ca să nu mai vorbesc de intelectualii creştini care îndrăznesc să nu le agreeze troglodeala belicoasă şi panicardă. Şi fiecare e gata, la o adică, să adopte pe cont propriu formula (ilogică şi agramată, pusă abuziv pe seama vrednicului de pomenire părinte Arsenie Papacioc): „Singur Ortodoxia”! Cît a trăit părintele Dumitru Stăniloae – unicul mare teolog pe care l-a dat Ortodoxia românească „de două ori milenară”! – au încercat, spre a se legitima în nimicnicia lor, să se cocoaţe pe spinarea lui, apoi au forţat spinările tuturor marilor duhovnici din garda veche, dar de-acum nu se mai pot sui decît unii în spinarea altora, cu efecte groase de Stani şi Brani „trăitori” (căci cine ar putea să le conteste lor… „trăirile”?!). Ortodoxia aceasta pretins „trăitoare”, mai presus de orice probe concrete, nu mai e nici cea a marilor sihaştri ascetici, nici cea a vizionarilor Duhului care minunau mulţimile, nici cea a sfinţeniei tobă de carte şi cu gură de aur, ci una care, săracă de orice fapte şi înfăptuiri ilustre, se pune „strategic” (ca să nu zic altfel) sub regimul valorilor neverificabile şi necuantificabile, al ipoteticului şi al inefabilului. „Ortodoxul adevărat” n-o avea el puteri tămăduitoare, nici prea multă carte, nici prea mult har al vorbirii, nici prea multă virtute organizatorică, nici cine ştie ce vocaţie martirică, nici vreun talent sau vreo dexteritate aparte, dar are o trăire – mamă-mamă! Ce mai, spiritualitate pură! Te şi miri că umblă în loc să zboare!

În aceste condiţii, rămîne mare lucru să fii ortodox (cum, din fericire, mai sînt încă mulţi pe lume), dar devine foarte riscant să fii „ortodox adevărat”. Iar Ortodoxia, în tîrziul ei istoric, de nimic nu suferă mai tare decît de atîta „adevăr” fără întrupare şi de atîta „dreptate” cîtă are… dar nu i se mai dă.

Răzvan CODRESCU (2017)

25.04.2023

Mă amuz zilele astea citind comentariile a tot soiul de exaltați, din secta ”adevăraților ortodocși”, cum îi persifla regretatul Răzvan Codrescu. Sunt oameni nesiguri de identitatea lor națională și religioasă, dar mai ales de ei înșiși.

Exagerarea obtuză a unei apartenențe nu e pentru inșii maturi psihologic, realizați profesional și cu mintea activă, liberă, funcțională. Pentru a confunda învățătura universal-valabilă a Mântuitorului cu micul cuplet filetist, declamat lăcrămos sau cu năbădăi, undeva între Focșani și Dăbuleni, e semn de sminteală și de vădită fragilitate sufletească.

E de găsit aici și o tristă dedublare, obiectiv ipocrită. Unul - stabilit la ”Neuchatel, Switzerland” - socotește că nu poți fi român dacă nu ești ”ortodox” (din ăla ”adevărat”, se înțelege). Păi ce cauți, frate, în opulenta țară a cantoanelor protestante?

Altul, supărat că intectualitatea ortodoxă nu e tăcută ca o broască țestoasă, ne acuză că ”nu ne place mirosul de oaie”! Aici m-a prins: chiar nu-mi place mirosul de oaie, dar ador brânza de burduf, telemeaua, cașcavalul în coajă de brad, în egală măsură cu o porție de Camembert, Roquefort, Saint-Nectaire sau Gruyere…

A se scuti!

25.04.2023

Avem datoria de a nu transforma Ortodoxia românească într-un bloc filetist, neo-legionar, cu note anti-occidentale, nostalgic-comuniste și pro-putiniste, afirmă ambasadorul și scriitorul Teodor Baconschi, unul dintre inițiatorii apelului public către Sfântul Sinod al BOR și Adunarea Națională Bisericească pentru unificarea datei Paștelui[6]. Apelul a fost semnat până luni seara de aproape 6.000 de persoane.

„Dacă nu vor fi deturnate de urletele unei facțiuni talibane (care ’predică’, pe placul FSB, RO-exit) dezbaterile prilejuite de petiția noastră vor îmbogăți inteligența dreptei credințe și vor testa maturitatea istorică a comunității ortodoxe din România euro-atlantică”, considera Teodor Baconschi.

Într-un interviu[7] acordat SpotMedia.ro, dl Baconschi a explicat că „în 1948, la Moscova, la ordinul lui Stalin, bisericile ortodoxe au fost forțate să țină Paștele pe stil vechi (…) Stalin era deja angajat în Războiul Rece și dorea ca sateliții URSS să-i țină isonul”.

„Nu putem celebra la nesfârșit Crăciunul după calendarul îndreptat și Paștele pe stil vechi, cum facem în prezent. Calendarul gregorian e cel corect din punct de vedere astronomic. Dacă n-am îndrepta după acest criteriu obiectiv data Paștelui, am ajunge cândva să sărbătorim Învierea Domnului prin toamnă! Și milioanele de români din diaspora sunt victimele acestui sistem hibrid”, a arătat Teodor Baconschi.

---------------------------------------------------------------------------

ADRIAN PAPAHAGI[8]

Interviu RFI[9]

Mai mulți intelectuali români au trimis o scrisoare deschisă adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi Adunării Naţionale Bisericeşti, în care cer BOR să se implice „în dialogul panortodox şi interconfesional” privind celebrarea Paștelui la aceeași dată. Scrisoarea a fost semnată în mai puțin de 24 de ore de peste 5000 de persoane.

Printre aceștia, scriitoarea Ana Blandiana, președinta Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, scriitorul Andrei Pleșu sau Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Inițiatorul scrisorii, profesorul Adrian Papahagi, spune că demersul se dorește a fi o invitație la dialog.

Adrian Papahagi: Prima dată mi-am exprimat pe Facebook o părere de simplu credincios, care are o soră căsătorită cu un cetățean belgian catolic, un fiu care trăiește la Londra, fiecare sărbătorind Paștele în alt moment. Am spus că ce bine ar fi dacă am putea, în sfârșit, toți creștinii să sărbătorim Paștele în aceeași zi, cum e firesc fiindcă, totuși, e un eveniment unic.

Toți mărturisim învierea lui Hristos în același fel. Nu văd de ce am avea două date diferite. De unde s-a iscat o întreagă controversă de parcă s-ar fi făcut gaură în cer. Am zis că atunci vom formaliza acest demers.

Alături de mai mulți intelectuali din România, cu toții creștini ortodocși, am scris această scrisoare deschisă și rezonabilă Sfântului Sinod, prin care cerem intensificarea dialogului panortodox, cu celelalte biserici ortodoxe și interconfesional, în principal cu Biserica Romano-Catolică, dar și cu cele protestante, pentru a cădea de acord asupra unei date comune la care să sărbătorim Paștele.

Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie. Multe secole, chiar din perioada lui Carol cel mare și până la reforma gregoriană din secolul al XVI-lea, toată creștinătatea sărbătorea în aceeași zi Paștele. Iar în ortodoxie a mai fost o încercare, fix acum o sută de ani, în 1923, în care ortodocșii au decis să adopte, cum era și corect, calendarul gregorian îndreptat. Dar, din păcate, după câțiva ani s-a revenit și ne-am trezit cu o struțo-cămilă, astfel că astăzi sărbătorim Paștele după calendarul vechi iulian și Crăciunul, noi românii, după cel gregorian, iar rușii, sârbii după cel iulian și pe acela. De aceea au Crăciunul în ianuarie. E o problemă de calendar foarte simplă. Nimic dogmatic, nimic schismatic, nimic revoltător și nimic care să nu vizeze cel mai firesc lucru, anume unitatea creștinătății într-un eveniment central.

Reporter: Totuși, au fost reacții. În primul rând a fost reacția arhiepiscopului Tomisului. Nu m-aș concentra neapărat pe reacția dânsului, cât pe ceea ce reprezintă ea. Și dânsul reprezintă o parte din Biserica Ortodoxă Română. A fost și reacția purtătorului de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu. Ce ați înțeles dumneavoastră din aceste reacții? Cum le-ați tradus?

AP: Din păcate, poziția Înaltpreasfințitului Teodosie e cunoscută. Pe toate temele mari dânsul a ales să fie împotriva bunului simț. Din păcate sunt nevoit să o spun. Acum câtva timp îl lăuda pe Putin, mare ctitor de biserici.

Însă, nu îl deranja Putin mare ucigaș de oameni. În perioada pandemiei sprijinea toate conspiraționismele. Sigur că s-au făcut excese care meritau o mică opoziție, dar nu o nebunie conspiraționistă.

Acum, dintr-odată, au umflat acest subiect de parcă cineva ar vrea să facă mari schisme bisericești. Nu e vorba de absolut nimic. E vorba de un lucru, care, de altfel, continuă de sute de ani, un dialog firesc între culte pentru unificarea acestei date spre folosul tuturor creștinilor. E simplu. Ce să vă spun? Nici nu m-a mai surprins poziția Înaltpreasfințitului Teodosie. Doar m-a întristat ca anterioarele.

Rep: Dumneavoastră vorbiți despre un dialog firesc. Pe de altă parte, au fost chiar enoriași care au spus da, dar să se dea ei după noi.

AP: Da, e chestia aia că noi suntem singurii care avem adevărul. Și romano-catolicii și noi ne putem pune de acord asupra unei date. Au mai fost încercări în trecut. Practic, de la Niceea din 325, de aproape 1.700 de ani, creștinătatea a tot încercat să găsească o dată convenabilă pentru toată lumea. Nu e vorba ca noi să ne dăm după ei sau ei după noi, ci să găsim o dată comună.

Întâmplător, anul acesta, calculele catolice au fost corecte, iar al nostru a fost decalat cu o săptămână din cauza calendarului iulian. Adesea, lumea înțelege puțin. De aceea avem datoria acestei pedagogii publice. Ca intelectuali, ce să facem? Suntem profesori. Explicăm, explicăm, explicăm. Cine vrea să înțeleagă înțelege, cine nu continuă să umfle subiectul în mod artificial.

Rep: Din câte știți, demersul dumneavoastră face parte din dintr-o mișcare mai amplă? Această invitație la dialog o întâlnim și în alte țări?

AP: Eu știu că există un dialog care continuă. Citeam chiar în Le Figaro săptămânile trecute că președintele Conferinței episcopale din Franța, hirotonit de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol și un episcop romano-catolic francez semnaseră o tribună comună în Le Figaro, tot în perioada Paștelui, în care vorbeau despre unificarea datei. Știu că Patriarhul ecumenic are discuții cu Papa. Da, există discuții. Au existat de o sută de ani încoace. Dar există și blocaje. Și știm cu toții de unde vin blocajele. Vin din zona Moscovei, care, de altfel, alimentează și toate aceste isterii. Au tot interesul să creeze diviziune și isterie.

Rep: Pe de altă parte, au fost și voci care spuneau că vorbim despre un proces foarte greoi, foarte complicat. Cum îl vedeți dumneavoastră?

AP: Într-adevăr, este complicat pentru că este vorba despre multe biserici ortodoxe autocefale, care toate trebuie să se pună de acord. Un prim moment este al unei noi întâlniri panortodoxe, cum a fost cea de la Atena de acum un secol, unde toți ortodocșii, inclusiv rușii, căzuseră de acord să treacă pe calendarul gregorian. După care rușii au zis că trec înapoi la iulian pentru că îl impun comuniștii. Atunci, ceilalți au zis că ok, ca să fie în comuniune cu ei, trec și ei cu Paștele, dar cu Crăciunul a rămas majoritatea pe cel gregorian. Primul lucru este să se întâlnească bisericile ortodoxe și să dialogheze. De ce nu ar fi ortodoxia română un ferment al acestui dialog necesar? De ce noi, care suntem și un popor latin și ortodox, un popor deschis înspre lumea catolică, am avut de două ori vizita papilor la București, ceea ce nu s-a întâmplat la Moscova sau la Atena, de ce nu am fi noi în avangarda acestui dialog, care are și o logică lumească? Nu e vorba despre cea dogmatică. Nu e vorba despre natura lui Hristos sau despre ce a însemnat învierea lui Hristos. Este vorba despre un biet calendar, care este o convenție lumească. Aș spune aproape civilă. Problema se poate rezolva extrem de simplu dacă există voință și deschidere.

Rep: Ce greutate are demersul dumneavoastră. Această scrisoare deschisă, un pas oficial făcut, semnat de oameni diferiți, cu greutate. Dar ce greutate va avea în interiorul BOR?

AP: Vom vedea lucrul acesta. Cred că nu ar trebui să fie nimeni crispat. De altfel, unii episcopi, care s-au manifestat deja pe această temă, Mitropolitul Clujului, Preasfințitul Ignatie de la Huși au avut poziții foarte rezonabile și de bun-simț. Sinodul probabil va primi această scrisoare. Probabil va afirma că își dorește în continuare să continue dialogul ecumenic. Vom vedea dacă vor face ceva. Ce greutate are? Are o greutate simbolică. Din păcate, vocea laicatului în biserică nu se aude destul. Ori, biserica este compusă și din noi și din clerici. Laicii au și ei dreptul să se exprime, să aibă o poziție și să fie ascultați. Noi am făcut acest lucru. De altfel, apreciez că în ultimii ani există o deschidere reală și a Sinodului înspre laicat și în același timp și a laicatului creștin către o implicare mai puternică în viața bisericii. Nu văd de ce ar fi un prilej de smintire sau de scandal sau de orice altceva. Cred că este un gest firesc. Niște laici și-au expus o dorință, pe care o îmbrățișează foarte mulți laici. În nici o zi peste 5.000 de concetățeni de-ai noștri au semnat această petiție, pe lângă cei 23 de semnatari inițiale, printre care se numără nume respectabile ale României, Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Daniel David, Anca Vasiliu, oameni întru totul respectabil, admirabil și aș zice chiar ireproșabili.

Rep: Au fost și voci care au întrebat „De ce pe Facebook?”. De ce nu ați purtat acest dialog într-un cadru mai restrâns?

AP: Tot timpul când e ceva, apar întrebări „De ce pe Facebook?”, „De ce voi?”, „De ce acum?”, „De ce asta, de ce ailaltă?”. Toate celelalte s-au rezolvat, numai asta a mai rămas. De ce e fix acum, de ce nu ați vorbit, de pildă, de Paște, de Crăciun? Fiindcă așa s-a nimerit. Fiindcă o discuție o discuție a unor oameni expuși public, care a avut loc în spațiul public, ca atâtea alte discuții într-o țară liberă, a ajuns prin atenție mediatică și a oamenilor să crească și a trebuit formalizată într-un fel. Asta este tot. Discuții purtăm și în cadre mai restrânse și în întâlniri pe care le avem în diverse formate, în biserică și în alte locuri. De ce aici? Și aici. Asta este. De ce nu?

25.04.2023

Încă niște precizări pentru cei rău intenționați:

- Subiectul datei Paștelui în opinia publică de la noi s-a născut întâmplător acum, din niște postări ale mele și ale lui Teodor Baconschi în Săptămâna Mare, amplificate de reacțiile isterice ale unora și transformate în preocupare națională. Am formulat între Floriile noastre/Paștele catolic și Paștele ortodox dorința să sărbătorim în unitate Învierea. De ce chiar atunci, întreabă "dedesubtologii", cum le spune un prieten: fiindcă e firesc să te gândești la nefericitul decalaj al datelor atunci când el se produce, nu de Crăciun sau în august. Iată un prim mare mister lămurit.

- Nu urmăresc niciun obiectiv personal sau ocult (asta o spun pentru cei care nu s-au convins în 12 ani de prezență publică a mea că nu sunt nici în servicii, nici mason, nici plătit de nimeni în afară de Universitatea unde predau, nici afiliat la nimic în afară de UBB și Biserica Ortodoxă Română). Ce imagine să-mi fac? Dimpotrivă, ca de fiecare dată când am rostit adevărul, cum am obiceiul, mi-am făcut o puzderie de dușmani. Ca dovadă că nu voiam să-mi fac imagine, și tocmai ca să nu amplific subiectul de Paști și "să tulbur" sensibiloșii necatehizați (căci în multe biserici se oferă naționalism și pietism în loc de cateheză), am refuzat toate invitațiile mediatice în Săptămâna Mare (TVR, B1, Radio România Actualități, RTV, Aleph News, etc.).

- Nu există nicio cabală. Nu există nicio coordonare cu nimeni: organizații, grupări, episcopi, etc. Există doar o inițiativă concepută de Teodor Baconschi (teolog ortodox, creștin ortodox practicant) și de mine (creștin ortodox practicant), la care au aderat alți 21 de laici creștin-ortodocși (am ales numărul simbolic de 23 de semnatari inițiali pentru că scrisoarea a fost expediată în 23.04.2023, de ziua Sf. Gheorghe), la o sută de ani de la întâlnirea panortodoxă de la Constantinopol (1923), care a stabilit ca ortodocșii să adopte calendarul gregorian și a permis pentru câțiva ani ca ortodocșii și catolicii să sărbătorească Învierea împreună.

- Nu suntem "apropiați" de BOR, ci membri ai BOR, adică ai Bisericii în care ne spovedim și ne împărtășim, pentru care lucrăm apologetic în spațiul public, și pe care am apărat-o de zeci de ori, cu prețul dușmăniei multora. Și da, laicatul e integral parte a Bisericii, are dreptul de inițiativă, de cuvânt, de existență publică. Noi le cântăm preoților și ierarhilor "Vrednic este", nu ei nouă. Conform statutului BOR, aceasta este condusă de adunări eparhiale compuse 2/3 din laici și 1/3 din clerici. Laicii au tot atâtea drepturi în Biserica Lui Hristos ca și clericii, chiar dacă vocea laicatului se aude prea rar.

- Demersul nostru e în adevăr. Suntem în Adevărul lui Iisus, care s-a rugat astfel Tatălui ceresc: "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17:20-21). Nu doar noi, ortodocșii, credem în Iisus prin cuvântul apostolilor, ci toți creștinii, și nu decid Mănăstirea Petru Vodă, călugărașul trasnistrean Baștovoi, episcopul putred de corupt Teodosie, rușinea BOR, sau popa pălmuitor Calistrat cine se mântuiește, ci Dumnezeu la Judecata de Apoi. Suntem în adevărul crezului niceean, care mărturisește o singură biserică "sfântă, sobornicească (adică universală) și apostolească". Îmi pare rău pentru habotnicii noștri, dar Sfinții Petru și Pavel au murit la Roma, unde odihnesc moaștele lor, nu la Tomis sau în Moldova.

- Schisma e o imensă tristețe, dar nu s-au rupt catolicii din Ortodoxie, nici ortodocșii din Biserica Universală, ci Biserica lui Hristos s-a rupt în două, din nevrednicia, ispitele și orgoliile tuturor. Fiecare crede(a) că celălalt e eretic. Din nefericire, și noi, ortodocșii, am pierdut ceva din catolicitatea (universalitatea) Bisericii Lui Hristos, și catolicii au pierdut ceva din ortodoxie prin câteva inovații de care se puteau lipsi. Nu insist.

- Unificarea datei Paștilor e un gest simbolic, dar necesar din punct de vedere calendaristic și din punct de vedere strict logic (e absurd să sărbătorești același eveniment la date diferite, și e incoerent să sărbătorești Crăciunul "pe nou" și Paștele "pe vechi"). Aceasta nu înseamnă că ortodocșii trec la catolicism sau invers (aici preoții ar face bine să-și catehizeze, nu să-și fanatizeze poporul care le-a fost încredințat spre păstorire). De altfel, nici nu e obligatoriu să se adopte calculul catolic mai degrabă decât cel ortodox; se poate stabili chiar o duminică fixă, comună. E pur și simplu un gest de normalitate, de deschidere a celor două Biserici surori (pe care unii le-ar vrea inamice – gândiți-vă și voi cine e părintele vrajbei!) una către cealaltă. Altminteri, habar n-am dacă ne va prinde A Doua Venire uniți, sau și mai dezbinați, inclusiv prin grija istericilor și habotnicilor.

Pace și bunăvoire tuturor. Și încercați ca prim reflex să vă informați, nu să vă inflamați!

---------------------------------------------------------

PS IGNATIE, episcop[10] · Episcopia Hușilor

19.04

Cripto-stiliștii din Ortodoxia românească

Din păcate, unii nu au priceput esența mesajului meu despre sărbătoarea Paștilor și calendar. Pentru a fi mai clar în ceea ce privește acest diferend, subliniez faptul că nu voi pleda niciodată în favoarea unei alinieri mecanice a datei de prăznuire a Paștilor cu Vestul. Nu este o necesitate. Asta pentru că nu vom deveni mai europeni prin adoptarea calendarului gregorian, nici mai puțin europeni prin menținerea calendarului iulian pentru sărbătoarea Paștilor. Prin Ortodoxia credinței suntem deja europeni încă de la Sinodul din Niceea, 325, așa cum inspirat a afirmat Constantin Noica. Deși, dacă stăm drept și cugetăm nepătimaș, calendarul, și cel iulian și cel gregorian, tot de prin Vestul Europei a ajuns și în Estul acesteia. De la un păgân și de la un creștin catolic, fapt care nu constituie niciun pericol pentru Ortodoxia credinței. Oare Biserica Ortodoxă a Finlandei și cea a Estoniei sunt mai puțin ortodoxe dacă sărbătoresc Paștile pe calendarul îndreptat? Oare greco-catolicii din România sunt deja ortodocși dacă sărbătoresc Paștile pe calendarul neîndreptat? Nicidecum.

Esența este în altă parte. Dacă vom ajunge să credem că adevărul Învierii și minunea coborârii luminii de la Ierusalim au loc pentru că folosim calendarul vechi pentru sărbătoarea Paștilor, atunci vom acredita voios faptul că Învierea și lumina ne vin de la calendarul iulian, nu de la Hristos, Lumina lumii și Paștile nostru cel preafrumos. Nimeni nu ar putea susține fățiș acest lucru. Însă toți cei care deja s-au alarmat, în mod fals, ca le este pusă în pericol autenticitatea credinței sau că ne-am uni ex officio cu confesiunile predominante ale Europei de Vest, manifestă simptomul celor pentru care calendarul este un adevăr de credință imuabil. Oare dacă sărbătorim Crăciunul pe stil nou suntem mai puțin ortodocși decât cei din Bisericile Ortodoxe surori care folosesc calendarul iulian? Nicidecum. Ceea ce ne unește este credința ortodoxă, singura fidelă propriilor ei rădăcini.

Pe acești stimabili “apărători” ai unei Ortodoxii, care are în centrul ei calendarul iulian, îi invit să recunoască și să mărturisească lămurit că ei cred în calendar, nu în Hristos, Adevărul și Realitatea nouă a creației, Paștile nostru cel preafrumos. Așa cum deja am menționat în Scrisoarea Pastorală, citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, “săvârșirea Euharistiei este Paștile nostru”. Hristos euharistic este Paștile nostru, nu folosirea calendarului iulian sau gregorian.

Și încă ceva. Știu că echinocțiul de primăvară nu este de la calendarul iulian sau gregorian, ci chiar de la Dumnezeu Creatorul și Atotțiitorul. Prin urmare, calcularea datei Paștilor pornește de la anumite constatări biblice și științifice, fapt care nu justifică ca unii ortodocși să repudieze știința.

Unitatea liturgică și dogmatică a Ortodoxiei în prăznuirea tuturor sărbătorilor trebuie să prevaleze în orice context complicat ne-am afla. Dacă idolatrizăm calendarul și îl transformăm într-o dogmă, așa cum o fac toți cei care cred că autenticitatea Paștilor vine de la calendarul vechi sau cel nou, unitatea va fi destrămată, cu mare ușurință și fără nicio mustrare de conștiință, sub stindardul fals și ipocrit al apărării credinței celei adevărate. Când Biserica, sub inspirația Duhului și în fidelitate față de Tradiția dogmatică și liturgică, prin consfătuire panortodoxă, va hotărî, indiferent pe ce calendar vom sărbători Paștile, pe vechi sau pe nou, lumina de la Ierusalim tot va veni, pentru că ea vine de la Hristos și pentru oameni, nu de la calendarul iulian sau gregorian.

De aceea, toți cei care s-au năpustit cu vehemență “stilistă” trădează un apetit în a sparge unitatea liturgică și dogmatică a Ortodoxiei, fiind trași în această înșelare de locomotiva percepției calendarului ca adevăr revelat sau dogmă.

sursa: Instagram @episcopul_ignatie

----------------------------------------------------------------------------

VASILE BĂNESCU[11]

19.04

Un reprezentant oficial al Bisericii, mai ales un sinodal care se pronunță public, vorbind despre lucruri înalte, sau cel puțin importante, ar trebui:

- să se exprime corect gramatical și coerent lexical; asta nu îl face mai puțin mărturisitor;

- să fie un convingător și (neapărat) inteligibil teolog, bun cunoscător al doctrinei celorlalte confesiuni creștine și bine familiarizat măcar cu „religiile Cărții”, dacă celelalte i se par irelevante; toate compun istoria spirituală a omenirii pentru care s-a întrupat Dumnezeu;

- să fie cultivat în sfera relațiilor inter-bisericești, deci respectuos cu alteritatea confesională; nu compătimitor !

- să fie capabil să explice mesajul creștin evanghelic în termenii actuali ai limbajului accesibil ne-teologilor și tinerilor; Biserica e și a lor;

- să se simtă nestingherit printre intelectualii cu ascuțit spirit critic, înțelegându-le eventualele confuzii, iluzii sau justificate reproșuri;

- să știe să asculte;

- să știe să admire;

- să conștientizeze și să trateze cauzele reale ale anticlericalismului augmentat, poate, chiar de el însuși;

- să se situeze în mod reflex la antipodul propagandistului religios;

- să fie conectat la cultura vremii, să cunoască relieful mentalității omului de azi, nu de ieri, nu din „epoca de aur”;

- să descifreze și demonteze ideologiile epocii în care trăiește;

- să ascundă cât mai puține schelete în dulap, să recunoască onest elefantul strecurat în cameră și caii troieni din discursul public ideologizat;

- să nu contrazică niciodată realitatea, să nu se certe cu evidența, evitând astfel ipostaza jenantă a antipaticului și recidivistului personaj Gică Contra.

Sfidarea continuă și smintitoare a acestor minimale condiții de reprezentare instituțională ar trebui să pună în criză statutul oficial al respectivei și insolentei persoane care nu se decredibilizează niciodată doar pe ea însăși.

20.04

Discuția atât de firească ivită contextual în jurul unei teme care, tratată informat, reprezintă constant o problemă, aceea a sărbătoririi „Învierii Domnului” după un calendar corect, îndreptat, nu defazat (cu 13 zile), este o discuție dovedită recent ca mult prea subtilă, insuportabilă chiar pentru urechea fină, lăutărească a unei majorități care, fără vină, a înțeles din prima că de fapt ar fi vorba de

- trădarea cruntă a credinței ortodoxe,

- trecerea cu arme și multe bagaje teologice la catolici,

- unirea dogmatică și ecumenistă cu Apusul, „acel Apus”,

- ruperea sacrilegă de trecut și năruirea în viitorul antihristic,

- spulberarea Ortodoxiei carpato-danubiano-pontice.

Zvârcolirile cele mai înfricoșătoare au fost înregistrate, previzibil, în anticul oraș Tomis.

Aceste enormități imposibil de înghițit de o minte oricât de sumar educată religios s-au dovedit a fi perfect digerabile pe scară largă. Nu o scară a virtuților, desigur.

Pe această scară insalubră din dosul adevărului istoric, care duce direct la etajul ultim al „creștinismului” de tip magic, ritualist și grobian instrumentalizat, se cațără îndârjit și țipând isteric aceiași câțiva locatari ai haznalelor mediatice, vajnici apărători ai țărișoarei, ai „Bisericii” confiscate de naționalism deșănțat, ai păcii încheiate oricând în favoarea agresorului, ai minciunii travestite în adevăr.

Această ostilă reacție populară & populistă față de o discuție dictată de onestitatea intelectuală și bunul-simț, reacție care îi include și pe clericii care în loc să rostească de pe solee responsabil, pedagogic și onest, adevărul referitor la calendar și la compromisul generos pe care Biserica noastră alături de alte Biserici adecvate la realitate îl face de Paști - pentru păstrarea unei punctuale unități „pascale” cu cei ce idolatrizează un calendar împăiat -, aleg încă să tacă, să ascundă sub obroc lumina unui adevăr banal, nu să-i lumineze pe cei ce nu au nicio vină că nu au studii de teologie și că nu au cercetat pe cont propriu istoria reală a creștinismului.

Alimentarea și susținerea unei anomalii calendaristice, invocând ofensator mereu abuzata Tradiție și Lumina de la Sfântul Mormânt pe care o tratezi blasfemic ca pe o minune dependentă de calendarul defazat, nu de credința curată a omului informat, destramă în timp încrederea în chiar instituția Bisericii.

Aceasta trebuie slujită și apărată realist de contaminarea cu superstiții, idolatrie de orice fel și paseisme toxice pentru credință. Această datorie aparține în cel mai înalt și onorant grad clericilor care reprezintă Biserica înaintea credincioșilor. Aceștia din urmă au dreptul să primească nu doar adevărul de credință împărtășit confesional, ci și pe cel istoric mărturisit lucid în interiorul creștinismului universal.

Calendarul

NU este o problemă teologică,

NU are nicio legătură cu adevărul de credință mărturisit fidel de Ortodoxie de la sinodul din Niceea până la cel din Creta (sabotat prin absență ostentativă tocmai de cei pentru care sacrificăm pascal rigoarea calendaristică),

NU implică credința, ci rațiunea dăruită de Dumnezeu spre a fi folosită, nu irosită,

NU trebuie să dezbine, ci să ne unească în cel mai curat spirit creștin pe drumul urmat în ritmul comun al marilor sărbători hristologice.

Autenticii intelectuali creștini, oameni validați de o reală operă apologetică, laicii implicați onest în viața comunității religioase care compun corpul majoritar al Bisericii au datoria creștinească de a reacționa și a se pronunța public atunci când observă apariția și dezvoltarea unor anomalii în corpul eclezial sau derapaje care periclitează imaginea Bisericii lui Hristos, nu a unor oameni failibili și păcătoși așa cum suntem toți.

21.04

Minciuna cruntă, insolentă și obscenă expectorată public, calomnia, atacul la persoana și mai ales la familia cuiva, atac alimentat de ură „creștină” și furie provocată de confruntarea cu realitatea, nu de vreun strop de adevăr, dezonorează total și zgomotos pe absolut oricine.

Când acest oricine e însă un reprezentant oficial al Bisericii, un episcop care s-a compromis personal până la creșterea stufoasă în jurul lui a unui bogat folclor public/ infrabisericesc deloc favorabil, care a polarizat major comunitatea eclezială, sfidând în formă continuată Patriarhia Română, legea, binele comun și interesul național, o persoană asociată azi cu simpatia declarată pentru un criminal de război, iar în timp cu alte lucruri tenebroase care compromit grav inclusiv instituția pe care o reprezintă, într-un asemenea nesfârșit de trist și scandalos caz, situația devine una care l-ar putea invita sau chiar constrânge la scuze publice și pocăință.

Adevărul, mărturisit sau doar aflat, îl va face liber cândva.

---------------------------------------------------------

RADU PREDA[12]

21.04 ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

este de manual. Adică bifează toate condițiile patologiei comunicaționale, dar nu pentru că ar fi inabil, ci pentru că așa dorește, cu program. Având un veritabil instinct politic, știe să se poziționeze pe val, motiv ca mulți, din entuziasm sincer, să îl considere drept ceea ce el vrea să treacă, nefiind. De dragul adevărului, trebuie spus că omul a fost propulsat ierarhic asemeni multora, adică pe criterii paralele cu meritul, competența, soliditatea sau seriozitatea unei asemenea ascultări bisericești. Așadar, nu este o excepție, chiar dacă, repet, ar dori să pară excepțional.

La Constanța, de cum a ajuns, a dat un imbold real eparhiei reînființate după 1990 dar care până la el nu s-a bucurat de meritata înnoire. Charisma începutului s-a topit însă destul de repede, căderea protectorului politic de la București, PM Năstase, transformându-l treptat în țintă preferată a presei locale și curând naționale. Știm foarte bine cum funcționează demontajul și linșajul, așa că, în ceea ce mă privește, nu am dat credit seriei de "dezvăluiri", "scandaluri" și alte asemenea mizerii. Oricum, se pare că unii năimiți care se dau jurnaliști au încercat să își spele cu flegmele la adresa ierarhului anii de prostituție morală practicată față de mărețele jigodii măzărești și constantiniene.

Tot curând de la alegerea lui, avea să înceapă o ctitorie de anvergură în locurile natale dornene, făcând la munte ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să facă la mare. Acest transfer de interes geografic nu a fost nici el expresia unui patriotism mistuitor, mutarea lui ierarhică la Suceava, mai aproape de lemnul și spațiile mari eșuând. Ce ar merita cercetat este altceva. De pildă, două detalii: cum s-a finanțat așezământul spre care omul nostru zboară la propriu cu un mic și simpatic avionaș într-o emoționantă navetă spiritual-motorizată, dar mai ales celălalt detaliu legat de hirotoniile comise acolo, pe seama cui, în ce scop și cu ce destinație.

Telenovela cu fondurile europene a fost împinsă la maxim drept atac la adresa Bisericii pe care omul ar întrupa-o. Doar câștigarea procesului pe vicii de procedură ne-a ferit la muchie de situația inedită a condamnării, fie și cu suspendare, a unui sinodal. Când părea că a înțeles că Dumnezeu îl iubește și lumea îl păsuiește, tot omul nostru a prins ocazia cu pandemia pentru a se reinventa. În regim de urgență, a reușit să se profileze drept cavaler al libertății euharistice, anularea amenzilor stupide date în carantină îngroșând profilul eroic. Nici asta nu ar fi fost, în ceea ce mă privește, ultima gaură în cer. La câtă confuzie și lașitate s-au manifestat în timpul teroarei medicale, o pată de culoare nici măcar nu ar fi stricat.

Ceea ce însă a confirmat instinctul lui politic în dimensiunea perversă a acestuia a fost plasarea capitalului din pandemie în slujba ideii unei mitropolii tomitane. Adică faci tapaj, te disociezi cu scandal de restul Sinodului, faci pe băiatul bun bruiat de băieții răi, pentru ca la urmă să vrei, fără întârziere, o jucărie nouă. Nimic nu a fost prea mult și prea abject pentru atingerea scopului, nici măcar insulta istorică și agitarea nu știu cărui "academician" ponteuxiniat debitând enormități. Iar ca peste frișca tăiată a tortului ambiției personale să fie pusă o cireașă, ei bine, a venit chestia cu putinismul lui, real sau umflat de aceeași media "obiectivă". Și la acest capitol, asemeni în pandemie, omul nostru a fost pe valul antipatiei față de acțiunea NATO, poziția lui confirmând gradul de fermentație a borhotului geopolitic din gazele căruia se amețesc tot felul de contemporani.

Că femeile sunt inferioare oricum bărbaților, având cunoscutul defect de fabricație care aprinde lunar, până la o vârstă, lampa de bord, asta știm deja de la omul nostru la fel de bine cum, recent, am aflat în curat stil BD că la întrebarea "Ce avem noi aici?", catolicii nu au un răspuns convingător, în vreme ce noi spunem în cor "Lumina!". Mai ales dacă vine de pe mare adusă de omul cavernelor teologice. Una peste alta, chiar și din această subiectivă trecere în revistă, calitatea de manual a persoanei și cazului cred că poate fi confirmată. Sau nu.

Ce ar fi de învățat? Cam tot ceea ce a spus-o cu subiect și predicat Vasile Bănescu, mult înjuratul în stil ortodox paratrăsnet al furtunilor eclesiale. Că ne "legăm" de un ierarh? Că ne "permitem" să zicem una sau alta, să fim obraznici etc? OK, dar tot în logică politico-infantilă, cine a început? Și la urma urmelor, ce urmare a lui Hristos practică și cum sunt chip al Lui cei care nu suportă nicio palmă, pe drept sau pe nedrept? De unde această puritate și inatacabilitate a unora care, la Tomis și nu numai - că de Germania nu mai vorbesc -, își permit, la adăpost, să calce în picioare, să distrugă destine, să umilească și să anuleze pe cineva sub pretextul smereniei și al ascultării? Nu este un act de răzmeriță, ci expresia incomodă a efectelor concrete ale libertății întru adevăr. Cine spune cu toată convingerea, conștient de propriile slăbiciuni și dornic de îndreptare,

Hristos a înviat!

nu poate să se prefacă mort moral, să ignore activ ceea ce, la vârf, devine subiect de sminteală. Vorbe multe, ar spune unii, dar cât mai pe scurt: nu putem acuza că unii atacă și vor ataca în continuare Biserica noastră în latura ei umană, dar nu numai, dacă noi facem fix același lucru practicând comuniunea în termenii complicității.

22.04

DACĂ BĂNESCU ERA PROGRESIST,

azi aveam o ditamai campanie anti-teodosiană pe motiv de jignire a familiei lui VB, în special a celei care, fiind singura, este denunțată de ierarh ca fiind, de fapt, a doua soție. Nu, nu avem decât câteva indignări punctuale, corecte, dar cam atât. În schimb, legiunea de susținători ai mitocanului care, asemeni altuia care împărțea pumni, se bucură de apele tulburi în care poate pescui liniștit. La ora actuală, orice îndemn real sau ipocrit duhovnicesc la cumpătare, la iubirea imposibilă, dar cu atât mai necesară, se pierde în nisip. Înaltul personaj ar trebui să își ceară scuze, iar asta înainte ca tot felul de autoinvestiți arbitri să se sufoce de indignare cum poate un purtător de cuvânt să își facă treaba atât de bine, prea bine chiar.

Să nu uit: manipularea aspectelor care țin de viața intimă este nu doar ceva josnic, dar mai cu seamă extrem de periculos pentru însuși cel care se folosește de așa ceva. Concret și fără perdea, dacă tot ne facem priveliște, nu cred că poate invoca onest unul ca personajul hirotonit aspecte privind familia preopinentului său laic atâta vreme cât curtea cinstitei lui instituții de credință este plină cu cadavre morale. De unde și sfatul de a nu întinde coarda că, precum în pilda Cuviosului Antonie cel Mare, se rupe, biciuind direct cinstita față a arcașului pătimaș.

Când a fost ales actualul Patriarh, candidați fiind Mitropolitul Daniel și marele Bartolomeu între timp de pioasă amintire, unii se precipitau să identifice fronturile din interiorul BOR, împărțind cu finețe de topor pe sinodali în tradiționaliști și ecumeniști. Or, ca mai toate etichetele, nici aceasta nu rezistă, tradiționalistul-șef, așa zicând, adică Preafericitul, nefiind nici pe departe un entuziast ecumenic, așa cum dintre catalogații tradiționaliști unii, precum un mitropolit isihast, au relații cordiale cu heterodocșii, cu focolarii de pildă, fără ca asta să le atragă acuza de a fi vândut cumva Ortodoxia. Altfel spus, viața spirituală nu se consumă în funcție de sertare, de închipuiri sau procese de intenție.

Revenind la mitocan, aș îndemna la maximă prudență pe cei care îl consideră, din entuziasm sincer, un apărător, un purtător de steag sau cavaler al purității. Dacă ar fi toate acestea la un loc, ceea ce nu este exclus în cazul nimănui care mai are încă viață și timp de îmbunătățire interioară, a le clama, a le exagera atrage după sine pierderea calității lor diafane. Până la urma urmelor, oriunde s-a ținut până acum, Olimpiada nu a avut nicio secție dedicată triatlonului religios, PSR-ului (post-smerenie-rugăciune). Iar dacă toate aceste calități nu sunt reale, se repetă schema cu arcul: cine se prezintă apăsat într-un fel, de acel fel de va împiedica.

Una peste alta, întâi scuze civilizate, raționale, apoi tot restul, inclusiv iertare, iubire etc. Nu se petrece prima, a doua se deconspiră drept vorbă goală, amăgeală și vânare de vânt. Adică fix la polul opus afirmației cu valoare de program că, pentru noi și pentru neputința noastră,

Hristos a înviat!

------------------------------------------------------------

PAUL DRAGOȘ ALIGICĂ[13]

22.04

O observație strict profesională pe o chestiune de funcționalitate instituțional-organizaționala. E vorba de actuala situație organizațională a BOR. Ce urmează NU are nimic teologic, religios și sper eu, nimic personal față de cei implicați. E o observație tehnică. O fac fără resentimente, mânie sau partipriuri, ca de la cineva care studiază, predă și publică pe această temă, a instituțiilor și funcționarea lor, de ani buni.

Dealtfel am să prefațez cu un mesaj primit ieri de la cineva din SUA care – la fel - predă teorie organizațională și management la nivel universitar în State. Îmi scrie din senin, nefiind o persoană care urmărește foarte atent ce e în țară. Dar se vede că sare deja în ochi:

“Nu-l știu și nici nu cred că îmi place arhiepiscoplul Tomisului... dar purtătorul de cuvint al BOR nu trebuia să fie în prima linie pe povestea asta decît ca purtător de cuvînt (la propriu)... să exprime poziția oficială BOR, dacă BOR a luat vreuna. Or, el e susținător deschis al unor chestii care privesc reforma bisericii sau a unor tensiuni interne între facțiuni. Care e pozitia patriarhului btw? Sau a Consiliului BOR (îmi imaginez că exista un soi de organism gen consiliu, îmi imaginez format din arhiepiscopii fiecărei regiuni).

Despre modul în care au lansat tema în felul agresiv in care au lansat-o, în Săptămîna Mare și fără să încerce de fapt o discuție serioasă cu BOR-ul, la vîrf, nu neapărat în văzul public din prima, ca o luptă de stradă, sau o campanie politică, no comment.

Dar cum vezi, scandalul continuă, purtatorul de cuvînt e în poziția în care atacă un reprezentant regional BOR, care oricit de criticabil ar fi, e acolo printr-o decizie a ierarhiei BOR, pe care purtătorul de cuvânt o reprezintă chipurile. "Purtătorul" pare să fie în conflict cu propria instituție. Cam bizar….”

Comentariul meu:

Facând abstracție de natura specială a organizației și privind-o pur și simplu ca structură și operațiune instituțională, situația creată în jurul BOR de evoluțiile recente se vede din afară ca expresia unei masive patologii organizaționale. Purtătorul de cuvânt al unei instituții în polemică cu ierarhia instituției e - indiferent de ce instituție vorbim, dar cu atât mai mult când e una religioasă - ceva foarte disfuncțional, rar și ciudat… Este un simptom al unor grave deficiențe organizaționale și manageriale.

Declanșarea unei dezbateri publice din afara organizației în cauză, pe o temă care face parte din portofoliul tematic exclusiv al acestei entități organizaționale și al ierarhiei acesteia și gestionarea acestei dezbateri în afara structurilor deliberative și decidente ale acesteia - când o asemenea temă este repet, intrinsec, inalienabil si EXCLUSIV rațiunea socială (și, în cazul de față, chiar mai mult, rațiunea metafizic-teologică) pentru care structura organizaționala există ca entitate socială, este un simptom că ceva extrem de atipic și în neregula se întâmplă.

Suntem lăsați să asistăm perplecși la niște evoluții cu privire la care putem doar specula. Gravitatea situației, însă, este evidentă:

1. Dacă poziția purtătorului de cuvânt este cea a Patriarhului, ne aflăm în pragul unei crize grave interne a BOR, care găsește o cale foarte neortodoxă de gestionare a acesteia, atipică chiar și pe standardele unei corporații sau guvern.

2. Dacă poziția purtătorului de cuvânt NU este cea a Patriarhului, atunci ne aflăm în plină variație pe teme dintr-un episod din “The Office” și totul ar fi amuzant dacă nu ar tradă totuși o mare disfuncționalitate organizațională a unei instituții care tocmai acum, în cele mai delicate și vulnerabile circumstanțe din peste o jumătate de secol, ar trebui să arate publicului și lumii - inclusiv dușmanilor României de la est și vest - o imagine, o unitate și o funcționare impecabile.