Reîntoarcerea la istorie. Fața ascunsă a Războiului Sfânt al României (1941-1944). INTERVIU cu istoricul Grant T. Harward
0Războiul Sfânt al României s-a pliat foarte ușor cu războiul antibolșevic al Germaniei Naziste, fiindcă ambele au fost bazate pe o ideologie similară. Germania Nazistă a pus mai mult accent pe rasism, iar România pe religie, dar ambele au crezut că iudeo-bolșevismul trebuia distrus, prin înfrângerea Armatei Roșii și prin uciderea evreilor în spatele frontului, mi-a declarat, într-un interviu acordat în exclusivitate, istoricul american Grant T. Harward. Acesta este autorul lucrării „Războiul Sfânt al României”. Militarii, motivația și Holocaustul, care a fost tradusă în România de Editura Corint și prezentată publicului larg la Salonul Internațional de Carte – Bookfest din mai 2024. Pe parcursul acestui material, mai puteți citi chestiuni relevante despre sursele, motivația și scopul acestei lucrări, care tratează dintr-o altă perspectivă Campania din EST (1941-1944) prin prisma motivației și ideologiei soldaților români.
Sebastian Rusu: Cartea „Războiul Sfânt al României”. Militarii, motivația și Holocaustul (Editura Corint, 2024) a fost lansată recent la Bookfest și prin intermediul acesteia reevaluați rolul României în războiul declanșat de Germania nazistă împotriva URSS la 21 iunie 1941 prin declanșarea „Operațiunii Barbarossa”, din perspectiva violențelor comise de soldații români în Basarabia și Nordul Bucovinei recent eliberate. Care a fost motivația care a stat la temelia acestei lucrări? De unde pasiunea dumneavoastră pentru istoria României și implicit pentru perioada celui de-al Doilea Război Mondial?
Grant T. Harward: Pasiunea mea pentru istorie și mai ales pentru perioada celui de-al Doilea Război Mondial a început încă din copilărie. Întotdeauna m-a fascinat acest subiect, dar mai pot spune că și datorită relației deosebite pe care am avut-o cu bunicul meu din partea tatei chiar dacă nu a luptat în război. El a fost marinar în cadrul US Navy în anii 1930, pe port-avionul USS Lexington și mi-a povestit multe lucruri despre viața de la bord, cât și despre scufundarea navei în bătălie din Marea Coralilor, care l-a afectat și pe el chiar dacă nu a fost acolo.
Nu am știut nimic despre România până când nu am împlinit vârsta de 19 ani. Atunci, ca orice tânăr din Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, m-am hotărât să slujesc ca misionar creștin timp de doi ani de zile. Am fost chemat în România. Am primit două luni de instruire lingvistică la „Centrul de pregătire al misionarilor din Utah” și apoi timp de douăzeci și două de luni am învățat prin a vorbi cu oameni peste tot în România – Galați, Sibiu, București, Constanța, Brașov, Pitești și din nou București.
După terminarea misiunii mele din România, m-am întors la Universitatea Brigham Young unde deja începusem lucrul la lucrarea de licență în istorie. De atunci, mi-am concentrat studiile în istoria României, despre cel de-al Doilea Război Mondial. La Universitate din Edinburgh, am absolvit un masterat în istorie despre stereotipurile occidentale despre România. Când am început studiile de doctorat la Universitatea Texas A&M, am vrut sa scriu despre experiența pe Frontul de Est a soldaților români, dar în timp ce am cercetat mi-am dat seama că motivația acestora a fost mai importantă, mai ales după ce au trecut Nistrul.
Care sunt principalele surse documentare pe care le-ați consultat în cercetarea care a fundamentat această lucrare?
Am început cercetarea la Arhivele Naționale Istorice Centrale de la București, unde am studiat numeroase fonduri arhivistice, printre care amintesc: Cabinetul Militar al lui Ion Antonescu, Serviciul Special de Informații, Ministerul de Război, Inspectoratul General al Armatei etc. Cu ajutorul unei burse Fulbright am stat aproape un an la sala de studiu a Arhivelor Militare Naționale Române din Pitești. Acolo, am cercetat sute de dosare produse de Comandamentele militare la nivel de armată (Armata a 3-a și Armata a 4-a), de Corpul de armată (Corpul de Munte, Corpul de Cavalerie, Corpul Grănicerilor). De asemenea, am văzut dosare de la Secțiile Marelui Stat Major (Informații și Propagandă). Am fost la CNSAS, unde am căutat prin dosarele comandanților urmăriți de Siguranță și apoi de Securitate și am citit despre anchetele criminalilor de război efectuate în anii 1950. La U.S.Holocaust Memorial Museum de la Washington D.C., am avut oportunitatea să văd tot felul de dosare copiate din arhivele românești. Dar nu am studiat numai documente de arhivă, ci am citit și toate ziarele importante pentru soldați (Sentinela, Soldatul, Ecoul Crimeei și Armata), am găsit jurnale și memorii inedite scrise de soldați și chiar am făcut interviuri cu veterani de război.
La 22 iunie 1941 România intra în război de partea țărilor Axei, în primul rând pentru recuperarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Herței, ținuturi răpite de U.R.S.S. în 1940 în ceea ce s-a numit „războiul sfânt” din Est până la 23 august 1944. Dincolo de resorturile geopolitice și istorice, care a fost motivația regimului antonescian? Ce rol a jucat Biserica Ortodoxă Română? Cum s-a pliat „războiul sfânt” cu acțiunea antibolșevică a Germaniei Naziste de pe frontul de Est?
Regimul antonescian (și este important să subliniez faptul că Mareșalul nu a acționat singur, ci cu sprijinul Cabinetului său și cu o mare parte din elita românească) a văzut o oportunitatea de a „curăța terenul” de evrei în teritoriile eliberate – și nu numai, întrucât și evreii din sudul Bucovinei (Dorohoi și împrejurimi) care nu au fost sub ocupație sovietică au fost deportați și ei în Transnistria (teritoriu ocupat de România dintre Nistru si Bug, care trebuie să nu fie confundat cu regiunea mult mai mică de astăzi din Republica Moldova).
Pe lângă teroarea rasială a fost și o dorință antisemită de răzbunare împotriva evreilor, pe care românii i-au învinuit pentru ocuparea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și pentru crimele sovieticilor, reale și inventate. În plus, Antonescu și miniștrii săi au așteptat prăbușirea URSS-ului și implicit sfârșitul pericolului comunist. Deci o convingere informată de mitul iudeo-bolșevic (ideea că evreii sunt legați la comuniști și învinovățiți pentru crimele comuniste) a fost o motivație foarte importantă în regimul antonescian.
Biserica Ortodoxă Româna a binecuvântat războiul ca sfânt și a dat tot sprijinul său invaziei, incluzând o misiune ortodoxă în Transnistria. Nu am cercetat despre ce a făcut aceasta (istoricii Ionuț Biliuță și Ion Popa scriu despre acest subiect), dar eu am investigat Episcopia Militară condusă de Episcopul Partenie Ciopron și eforturile preoților militari de pe front. În paginile publicației Arma Cuvântului (jurnalul pentru preoți militari) sunt numeroase articole despre pericolul iudeo-comunist și așa mai departe. Pe front, preoții militari au ținut predici și conferințe care au inclus frecvent retorica antisemită alături de cea antibolșevică, pentru a-i motiva pe soldații români în „Cruciada împotriva Comunismului”.
Războiul Sfânt al României s-a pliat foarte ușor cu războiul antibolșevic al Germaniei Naziste fiindcă ambele au fost bazate pe o ideologie similară. Germania Nazistă a pus mai mult accent pe rasism, iar România pe religie, dar ambele au crezut că iudeo-bolșevismul trebuia distrus, prin înfrângerea Armatei Roșii pe front și a-i distruge pe evrei în spatele frontului. Prin urmare, soldații români au crezut că evreii au fost primii între partizani și au dus o luptă antipartizană brutală omorând civilii și punând foc în sate din Ucraina și Crimeea.
Armata României nu a fost una de criminali, dar crimele și abuzurile comise de o parte dintre ofițerii și militarii ei în Pogromul de la Iași, în lagărele din Transnistria sau la Odessa au contrazis propaganda care a legitimat „războiul sfânt”. Câți dintre acești criminali au fost identificați și judecați după 23 august 1944? Există în materialul arhivistic cercetat de dumneavoastră vreo statistică cu cei implicați în aceste crime?
Foarte puțini din criminalii de război au fost identificați și judecați. Emanuel Grec este un cercetător care se ocupă de acest subiect. Nu știu exact statistica, fiindcă nu am studiat în detaliu procesele pentru crime de război și mai este mult de cercetat despre numărul total de crime de război – și nu numai împotriva evreilor, dar și împotriva prizonierilor de război, partizanilor și civililor sovietici. În urmă cu aproximativ zece ani, istoricul Adrian Cioflâncă a condus un colectiv de cercetători, care au găsit mai multe gropi comune de evrei împușcați în 1941 aproape de Iași, despre care nu s-a știut dinainte. Cert este că sunt alte gropi comune încă negăsite.
De asemenea, există foarte puțină informație despre participarea trupelor române la crime de război la est de Bug, adică în restul sudului Ucrainei, Crimeea, Caucaz și sudul Rusiei. De foarte multe ori participarea acestora este ascunsă sub termenul „cotropitori fasciști” folosit de către regimul sovietic. Chiar pe monumente noi ridicate în Transnistria se folosește acest termen sau se scrie germani în loc de români. Unii istorici ai Holocaustului din Federația Rusă, precum Kiril Feferman, au început să idenfice locurile unde soldații români au participat la crime de război la est de Bug unde istoricii ai Holocaustului din România se opresc de obicei și am adăugat informații din ce am găsit și eu din documentele cercetate în arhive. Oricum, ca exemplu, Tribunalul Poporului din București, care a judecat crime de război în România și Transnistria imediat după război, a condamnat doar 187 persoane. În anii 1950 au fost mai multe anchete și procese, dar puțini condamnați, câteva sute.
Când ne gândim la faptul că aproximativ 300.000 de evrei și 12.000 de romi au murit pe teritoriul românesc sau administrat de România, și această cifră nu îi cuprinde și pe prizonierii de război, partizanii sau civilii sovietici omorâți de trupele române în teritoriul administrat de Germania Nazistă, este clar că foarte puțini din criminali au fost pedepsiți până la urmă.
Cartea dumneavoastră arată o latură mai puțin cunoscută publicului larg a „Campaniei din Est” prin prisma jafurilor, crimelor și violurilor comise de militarii și jandarmii români împotriva populației evreiești. În spatele acestor fapte abominabile au stat numai ideologia, antisemitismul, cultura militară și politica interbelică?
Nu, însă putem vedea lăcomie, egoism și alte vicii umane care se găsesc în fiecare societate. Când evreii au fost împușcați sau deportați a fost o șansă pentru militari și jandarmi ca să se îmbogățească. Există și o dinamică socială la pogromurile împotriva evreilor, despre care scrie și istoricul Jeffrey Veidlinger în cartea sa despre Ucraina, perioada 1918-1921. Motivarea este complicată și fiecare individ alege după alte fapte, deși a fost un context mai mare care a influențat tot – ideologia, cultura și politica.
A fost clar la toate trupele că nu vor fi pedepsite pentru crime împotriva evreilor. Niciodată nu au fost ordine de la Antonescu sau alți comandanți pentru ca soldații și jandarmii să comită jafuri sau violuri, ba din contra sunt ordine împotriva acestor atrocități, dar ei au luat inițiativa deoarece disciplina a fost relaxată vizavi de crimele împotriva evreilor. Chiar am găsit cum armata română a reafirmat disciplina, după ce a trecut Nistrul ca să-i oprească pe soldați și jandarmi, făcând totodată apel și la ucraineni.
Câte victime au făcut în opinia dvs. militarii și jandarmii români în Campania din Est? Ați putea face o estimare pe baza documentelor consultate?
Numărul victimelor este greu de calculat. Încă mai sunt dezbateri științifice despre victimele Holocaustului din România, dar după estimările mele cred că numărul total al evreilor omorâți în Holocaustul prin gloanțe de către soldați și jandarmi este în jur de 64.000 de victime: 8.000 în Pogromul de la Iași, 43.500 în timpul înaintării în Basarabia și Bucovina de Nord, 12.000 în masacrul de la Odessa din 1941 plus 500 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord din iunie 1940 (Nu includ masacrele comise în iarna 1941-1942 în Transnistria cu zeci de mii de victime împușcate în masă fiindcă au fost comise de jandarmii români, polițiștii ucraineni și milițienii etnici germani - SS.) Acest număr nu-i include pe evreii omorâți în sudul Ucrainei, Crimeea, Caucaz sau sudul Rusiei. Soldații români au sprijinit în mod deosebit „Soluția Finală” în Crimeea.
Deci sunt sute de mii de victime evreiești în plus. Nu pot să dau o estimare pentru prizonierii de război, partizani sau civili sovietici omorâți direct de către soldații români. Am găsit multe rapoarte despre grupurile de prizonieri de război sovietici și, spre exemplu, pentru uciderea unui ofițer român erau împușcați 50 de prizonieri sovietici. De asemenea, sunt multe documente care descriu atrocitățile comise în sate locuite de civili ca represalii după atacurile comise de partizani. Deci, este clar că au fost mai multe mii de victime din categoriile acestea. Armata română, ca co-ocupant cu cea germană, a fost implicată și-n politica de ocupare a Axei, care generat multă suferință pentru localnici – spre exemplu 100.000 de oameni au murit de foame în Crimeea în 1942.
Se încarcă comentariile...
