Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Ioana Drăgan (sezonul 5, episodul 13)

Doctor în filologie, cu o teză despre romanul popular, premiată pentru debut de Uniunea Scriitorilor şi cunoscută publicului şi din emisiunile culturale realizate la TVR. Ioana Drăgan vine la microfonul Avangardei, într-un dialog despre traseul ei profesional, evocând amintiri de la prima povestire publicată la statutul de membră a Uniunii Scriitorilor, dar şi despre cum se clădeşte o carieră literară în dialog cu media şi diplomaţia culturală.

O viață petrecută în televiziune, literatură, succes și prietenie reprezintă sursa romanelor realiste ale Ioanei Drăgan, scrise dintr-un univers cultural ale cărui modele au fost Octavian Paler, Eugen Simion, Iosif Sava. Ioana Drăgan explică ce înseamnă să fii  În căutarea nefericirii, de ce Finlanda, cea mai fericită țară din lume, ar putea fi nu cea mai provocatoare pentru un finlandez, unde anume dramele României și ale Finlandei se întâlnesc, ce înseamnă barometrele de consum cultural și barometrele fericirii și bunăstării și cum poți scrie literatura bună de dincolo de statistici și de ficțiuni.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:

Primul podcast la care participă scriitoarea Ioana Drăgan: „mergem cumva înainte, că avem așa un pic de progres”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe scriitoarea Ioana Drăgan. Ioana, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Ioana Drăgan: Mulțumesc și eu pentru invitație, cu bucuria de a mă alătura altor invitați de-ai tăi în acest podcast în care mă simt deja ca într-un platou de emisiune. Și cred că de altfel trebuie să-ți mărturisesc că este primul podcast la care iau parte. Da, sunt mai obișnuită cu emisiunile de televiziune, sau eram mai obișnuită cu emisiunile de televiziune, dar aici, în afara faptului că este o emisiune, un podcast este ca o emisiune de autor, deci nu e o foarte mare diferență. În plus, decorul care este, iată, ca un așa... borgesian, un paradis de cărți care ne înconjoară, cred că va fi o discuție frumoasă, ceea ce îți mulțumesc avant la lettre. Și mai trebuie să spun ceva, pentru că am folosit cuvântul avant la lettre, să mă gândesc și la Avangarda, un titlu foarte frumos ales pentru acest podcast, dar în afara mișcării de avangardă și de artă, și de tot ceea ce a însemnat că, iată, am sărbătorit 100 de ani de suprarealism, 100 de ani deja și, 100 și aproape 9 ani de la Dadaism, creat în România, nu la termenul mișcării literare și la ceea ce a însemnat, mă gândesc chiar la termenul etimologic, care înseamnă că mergem cumva înainte, că avem așa un pic de progres. Deci, cred că îmi place foarte mult și mă simt bine într-o astfel de...

I.V.: Trăim în suprarealism. Nu doar îl aniversăm.

I.D.: Nu, nu, nu. În ideea de a încerca, ca printr-un dialog, să ducem cumva lucrurile puțin mai departe. Cred că ăsta ar fi sensul.

Viața „pe sticlă” a Ioanei Drăgan: 65 de ediții și 1.500 de cărți prezentate

I.V.: Și tu ai făcut, sigur, foarte multe emisiuni. Erau interviuri, în modul clasic, la postul public de televiziune. Îți mulțumesc și pentru cărțile pe care mi le-ai dat în timp, nu numai astăzi. Am aici câteva dintre ele și o să vorbim. Bibliotecile din oglindă, Ex libis de scriitori, de fapt sunt întâlniri pe care le-ai avut chiar în dialogurile pe care le-ai purrtat la postul public de televiziune.

I.D.: Da, numai că este o carte apărută în 2007, când emisiunea la care cumva ai făcut referire, acest Ex libis de scritor, o emisiune de autor la televiziunea publică pe canalul TVR1, care a însemnat 65 de ediții și doar 1.500 de cărți prezentate, plus câteva campanii de carte care au mers prin toată țara, era deja o amintire. Și acest volum nu este o transcriere a emisiunilor, ci este ceea ce rămâne ca memorie afectivă; nu, nici măcar, ce rămâne de fapt după ce genericele unei emisiuni de televiziune curg și ce mai rămâne după. Pentru mine a fost interesant atunci ce a rămas și am câteva fraze pe care mi s-au relevat mie a fi cele mai importante dintr-o pleiadă de scriitori la care acum mă uit și aproape că îmi face rău să privesc coperta acestei cărți foarte frumoase apărute la editura Allfa pe când trăia Augustin Frățilă.

I.V.: Nici el nu mai e.

I.D.: Și dacă te uiți un pic, e atât de trist, încât mi-e greu să mă mai...

Paler, solitarul spiritului, preferatul Ioanei Drăgan

I.V.: Dacă ai face un top sentimental, dacă ai spune care sunt 3 ediții memorabile pentru tine și pentru cei pe care i-ai urmărit,  exercițiu foarte greu de făcut. Spune-mi 2, 3, 4 întâlniri memorabile pe care le-ai văzut la emisiunea ta.

I.D.: Eu, din perspectiva mea acum, e vorba chiar de ceea ce aleg eu, nu ceea ce... Opțiunea mea ar fi toate întâlnirile cu Octavian Paler, care au fost, din punctul meu de vedere, excepționale. Nu pentru că s-a aflat el în platoul emisiunii mele, ci pentru că domnul Paler era absolut un spirit... Nici nu pot să spun... Un unicat în spirit. Eu i-am spus aici un solitar al spiritului. Asta a fost titlul...

I.V.: Aventuri solitare.

I.D.: Exact, da. I-am spus că era un solitar în tot și el avea nevoie de spații largi de discuție până își elabora o frază. Nu refuza niciodată. Am făcut cu el plimbări la târgul de carte Gaudeamus și îmi plăcea întotdeauna să văd cum merg iluziile, cum își elaborează, cum construiește iluziile pe care le povestea publicul. Pornind de la Caminante, pornind de la mai multe din Jurnalul mexican, pornind de la... Era un pesimist. În același timp, avea această perspectivă ca un cuțit, de a spune lucrurilor pe nume și nu știu cine în afară de el la vremea respectivă mai spunea chiar tot ceea ce simte, tot ceea ce gândește, tot ceea ce crede. Acest tip era Octavian Paler, mi l-aduc aminte.

Scriitorul pentru care oamenii au stat la cozi

I.V.: Crezi că sunt lucruri scrise de el încă nepublicate?

I.D.: Nu știu. Doamna Georgeta Dimisianu nu mai este, da. Nu știu, era pentru mine și modelul scriitorului de succes. Nu voi putea uita, înainte de alți scriitori care chiar au avut succes de public în ultimii ani și chiar sunt câțiva care au succes mare. În cazul lui erau cozile acelea...

Ioana Drăgan, elogioasă la adresa unui autor uitat: „cel mai liber scriitor român pe care l-am cunoscut vreodată”

I.V.: Succesul lui s-a mutat și după Revoluție, și a păstrat un număr consistent de cititori.

I.D.: Nu știu ce se mai întâmplă astăzi. Aceasta este un lucru pe care îl constatăm cu tristețe, în clipa în care cineva pleacă în depărtări albastre, parcă toată lumea uită. Eu am efectiv, mi-e dor de Octavian Paler. A rămas pentru mine o întâlnire providențială. A doua, au fost toate întâlnirile cu profesorul meu și probabil al nostru, al multora dintre cei care ne urmăresc, profesorul Eugen Simion. Am făcut prima emisiune din televiziunea publică dedicată zilei Culturii Naționale. Exact când dânsul a impus promulgarea legii, s-a bătut pentru adoptarea legii. Iarăși am avut foarte multe întâlniri și de fiecare dată, tot așa, unele au fost emoționante pentru că vorbea la rândul său cu foarte multă dragoste, pur și simplu, despre scriitorii generației lui. Când vorbea despre Preda, nimeni n-a vorbit vreodată mai frumos despre Marin Preda decât profesorul Simion și asta chiar și în Facultatea de Litere era o încântare să-l ascult. De asemenea, despre Eminescu, îmi spunea, a spus în cadrul unei emisiuni și iată ce reține memoria afectivă, că cel mai patriotic vers este nu credeam a învăța a muri vreodată, deci pentru el acesta era cel mai patriotic vers, ce am reținut. Și dacă aș mai adăuga una, să mă uit un pic așa, să-mi aduc aminte, evident cu întâlnirea cu Dumitru Țepeneag, care este probabil cel mai liber scriitor român pe care l-am cunoscut vreodată.

Sfârșitul unei legende. Ioana Drăgan: „știe cam toată lumea ce a însemnat acest lucru pentru Iosif Sava, care a primit o hârtie prin care îi s-a spus că e pensionat și că trebuie să plece din Televiziunea Română.”

I.V.: Ai avut un model în televiziune? Este cineva care ți-a influențat cariera?

I.D.: Modelul nostru tutelar al celor care am intrat în anul, generația mea, eu personal, am intrat în Televiziunea Română în anul 1995 prin concurs public în redacția emisiunilor culturale condusă de Iosif Sava. Anii pe care am avut șansa de a-i petrece ca subaltern, dânsul nu ne considera așa, domnul Sava avea un fel extrem de elegant, nu tutuia pe nimeni, era foarte, foarte generos cu fiecare dintre noi care eram la începutul carierei în televiziune, carierei în jurnalism. Acei ani au rămas și au fost probabil anii de aur ai emisiunilor culturale în televiziunea română, pentru că în 1997 a venit așa un desant care a cerut ca totul să se schimbe, inclusiv cultura să se schimbe. Am auzit această frază la etajul 11 când am fost convocați așa, să ni se spună că emisiunile culturale sunt plicticoase, că trebuie să dispară, că trebuie să fim altceva decât am făcut până acum. Și domnul Sava a mai rezistat un an de zile când aceiași oameni l-au pensionat și știe foarte bine ce a însemnat, știe cam toată lumea ce a însemnat acest lucru pentru Iosif Sava, care a primit o hârtie prin care îi s-a spus că e pensionat și că trebuie să plece din Televiziunea Română. Dânsul stătea la o măsuță însă, vorbea la Colocviul Criticilor Muzicali sau la Întâlnirile Eutherpei sau la, nu mai spun, la Serata Muzicală TV și ne spunea că ce este cel mai important este ceea ce noi reușim să creăm o emoție pentru telespectator, ceea ce reușim să transmitem prin ceea ce noi spunem și transmitem oamenilor care ne ascultă sau ne privesc și că doar asta contează. Mai mi-aduc aminte foarte mult de dânsul pentru că avea o generozitate față de noi, cei care eram foarte tineri și pe care ne împingea cumva să facem emisiuni în direct, abia se începuseră emisiunile în direct, dânsul făcea emisiuni în direct, să fim curajoși, să nu fim emotivi, să fim spontani. În același timp, l-am urmărit în acei ani, era o persoană care, cred că petrecea 3 sau 4 ore în biblioteca Televiziunii Române, pregătea minuțios, la detaliu, fiecare emisiune. Spontaneitatea lui, care era, era totuși bazată și pe o extraordinară documentare despre fiecare invitat pe care îl avea, despre teme. În același timp, nu pot să uit că pe pasarelă, și asta iarăși mi-a rămas în memoria afectivă, mi-a păruse primul volum, Vietăți și Femei, și nu îl am aici, este în antologie, nu este aici, apăruse în 1997, primul volum, și dânsul a fost primul care a citit o cronică și mi-a spus, „Doamna Drăgan,” cum era așa, „v-am citit,” zic, vai de mine, era primul care m-a felicitat pentru o cronică pe care Dânsul o citise înaintea mea, în biblioteca Televiziunii Române. Deci această generozitate a Dânsului față de tineri, nu, eu n-am mai întâlnit-o.

I.V.: E un fenomen irepetabil.

I.D.: Irepetabil. Au fost și alte emisiuni, noi am încercat atunci, era o echipă de profesioniști la momentul respectiv în toate domeniile, la literatură, la artele vizuale, la muzică. A fost o echipă foarte puternică. Eram câțiva foarte tineri care abia intraserăm. Am lucrat foarte mult anii aceia în televiziune și, da, au fost poate cei mai frumoși ani.

Ioana Drăgan, după 17 ani de televiziune, vorbește despre vina moștenită a TVR: „dorința televiziunii publice a fost de a imita, extraordinar, televiziunile comerciale”

I.V.: Ai stat niște ani în televiziune.

I.D.: 17.

I.V.:17 ani. Crezi că postul public de televiziune astăzi își îndeplinește rolul pe care îl are din Constituție de Educație și de Instrucție? Crezi că miza culturală mai este la fel de înaltă?

I.D.: Sincer, mi-e greu să dau un răspuns că nu își îndeplinește. Nu îndeajuns, aș spune. Și nu este numai vina postului de televiziune, este o vină, cred că moștenită nu acum, în momentul ăsta, ci de-a lungul timpului, chiar din anii aceia, din 1996-1997, în clipa în care au apărut televiziunile comerciale, dorința televiziunii publice a fost de a imita, extraordinar, televiziunile comerciale și, neputând să țină ritmul cu televiziunile comerciale care propuneau, cu totul, alte formate și alt tip, foarte mult axat pe divertisment, pe... Nu a reușit. Era, cumva, o concurență, zic eu, greșit-aleasă, pentru că au fost făcute tot felul de experimente, să fie TVR2 canal pentru tineret, să fie, să ducem cultura de pe programul 1, să o mutăm pe TVR Cultural, să facem tot felul de experimente care, unele au fost reușite, altele mai puțin, s-au încercat să se acopere, să fie pentru toată lumea, să fie și canalul TVR1 generalist, în fine, dar, eu cred că e nevoie de mai mult și că e menirea televiziunii publice să facă mai mult.

Cine are ochi să citească și urechi să audă cultură în România? Ioana Drăgan: „De la Revoluție încoace, constatăm că interesul publicului pentru actul cultural descrește”

I.V.: Publicul este de vină sau calitatea emisiunilor e responsabilă pentru audiențele acestea mici?

I.D.: Emisiunile culturale nu au avut niciodată audiențe uriașe, dar știm foarte bine că, și nu cred că eu trebuie să spun asta, știm din barometrul cultural, despre realitatea care este nu de azi, de ieri. De la Revoluție încoace, constatăm că interesul publicului pentru actul cultural descrește. A fost o pantă.

Oamenii nu mai au răbdare nici pentru loisir. „Nu mai există răbdare pentru acumularea serioasă.”

I.V.: Ce crezi că s-a întâmplat?

I.D.: Lumea s-a schimbat, societatea s-a schimbat, e foarte greu de explicat, este pentru mine foarte trist și cred că pentru foarte multă lume. Sunt mai multe. Ce cred eu? În primul rând, am intrat într-o altă eră. Fără să ne dăm seama, încet, încet, intrând în era informației, în era digitalizării, încet, încet, interesul s-a deplasat către informația luată imediat, către, iată, acum suntem deja la nivelul TikTok, nici măcar nu mai suntem doar la google.com, deja s-a ajuns la informația luată. Trebuie să spui repede totul, în 3-4 cuvinte. Mai apelezi și la Chat GpT, mai avem concurență deja cu inteligența artificială. Deci, încet, încet, o parte din public nu mai are răbdare, chiar ieri am citit, nu mai știu pe ce site de știri, că foarte multă lume spune că să stea peste 40 de minute la o piesă de teatru, adică lumea a intrat într-un ritm, probabil și din dorința de a face totul foarte repede, nu mai există răbdare pentru acumularea serioasă. Asta ar fi o chestiune. A doua, care mi se pare mie, este și faptul că, într-un fel, probabil și din cauza statisticilor, și din cauza lipsei de audiență, și din tot ceea ce observăm în fiecare an când se dau aceste rezultate, nici cultura nu se află în discursul politic. Nu există. În temele dezbaterilor politice nu există sub nicio formă. E ca și când această cultură ar fi o chestiune de loisir, o chestiune minimalistă.

Ioana Drăgan despre calitatea dezbaterilor politice în România: „ți-e și frică să întrebi astfel de lucruri”

I.V.: Dimensiunea de propagandă.

I.D.: Da, dimensiunea de propagandă. Dar omul, când ascultă o dezbatere prezidențială, o dezbatere la parlamentare, o dezbatere la alegerile locale, niciodată nu vin nici din media sau nici din societate întrebări despre cum ar vedea respectivul sau respectiva persoană starea culturii, ce ar putea să facă, ce a mai citit, ți-e și frică să întrebi astfel de lucruri, cred, dar totuși nu este o temă și atunci cei care asistă sunt preocupați decât totul altele care par majore, iar problematica culturii și a stării în care se află în general societatea din acest punct de vedere pare cumva de rangul 2. Cu toate că atunci când se pun problemele pe masă și se constată lipsa de educație, că nu se face, că nu se merge la teatru, că nu se citesc cărți...

Care e prețul corect pentru cultură? Ioana Drăgan: „nivelul la care a ajuns să coste o carte, este unul destul de sus.”

I.V.: Exact din motivele acestea. Numai că e conjunctural, după care se uită, se trece mai departe și nu se face....

I.D.: Și mai este, cred că, este și o discrepanță, se spune, vai, nu sunt bani pentru cărți. Da, nivelul la care a ajuns să coste o carte, este unul destul de sus. În același timp, eu totdeauna spun, dar cât să coste o carte? Mergem și cumpărăm o cafea, mergem și cumpărăm o sticlă de apă, un sandwich. Cât să coste o carte prin comparație cu cât oricine dă pe o cafea, pe un sandwich, pe o... Deci, dacă... Este prețul mare, dar nu acesta este...

Care sunt criteriile după care ar trebui judecați oamenii?

I.V.: Cartea nu face parte din îndeletnicirile zilnice, săptămânale, cotidiene. Din instinctul elementar de a avea grijă de tine.

I.D.: Uite, mi-am notat și eu ceva, recitind cartea, am avut în această emisiune de demult un proiect care se numea Biblioteca Scriitorului. Și am reușit foarte puțin, din cât mi-am propus, să se meargă în vreo 15 biblioteci ale unora dintre marii noștri scriitori. Unele au fost extraordinare. De exemplu, Mircea Horia Simionescu trăia efectiv într-o bibliotecă. Deci, nu aveai loc. N-am văzut în viața mea așa ceva. Nu era loc nicăieri. Deci, toți pereții, doar pe tavan, cred că, dacă se putea și acolo puteau să fie agățate, cam așa trăia el. Bun. Printre alții, Fănuș Neagu, care spunea... E o frază foarte frumoasă, zice... Spunea el că cred că oamenii ar trebui judecați dacă, zice, sărăcia sau nivelul societății ne-ar lăsa astăzi și ieri să o facem, după numărul de cărți pe care le au în casă sau după numărul celor pe care le-au... pe care le citesc într-un an. Și asta o spunea în anul de grație 2003, când mi-aduc eu aminte de acest...

I.V.: Ultimii 20 de ani...

I.D.: El asta spunea, că ar trebui judecați.

Biblioteca de pe stick: progres sau regres?

I.V.: Dar după ce trebuie judecați oamenii de fapt?

I.D.: Știu eu, dacă stăm să ne gândim cum sunt construite arhitectural, dezvoltatorii imobiliari când propun cum arată o locuință, și îți arată frumos cum e un living, cum e o masă frumoasă de sticlă, cu scaune frumoase, cu un vas cu flori în față, cu un tablou minimalist, așa, și cu un dulap în spate, de obicei un raft care e complet gol sau de cele mai multe ori e cu o vază, tot așa frumos pus. Deci conceptul de bibliotecă deja nu mai există pentru cărți. E adevărat. Eu nu vreau acum să pozăm, să nu fim la avangardă, să fim la ariergardă, să ne uităm numai nostalgici... sigur că acum pot să fie cărțile în toate felurile și eu fac o pledoarie să fie cărțile pe orice suport. Sigur că eu personal, pentru că am vârsta pe care o am, pentru că așa am fost crescută, pentru că am avut în casă biblioteci enorme, pentru că toată viața mea am fost în bibliotecă, pentru că am făcut emisiuni de carte, pentru că sunt scriitor, pentru că, pentru că... eu sunt adepta cărții în  formatul tradițional. Dar nu spun că să ai o bibliotecă pe un stick e o idee proastă. Deloc. Poți să ai o bibliotecă pe un stick, poți să ai o bibliotecă audio, poți să citești pe un Kindle, poți să nu știu, poți să citești și pe telefon, așa cum se privesc acum, dacă ceva în barometrul ăla cultural arată că e un progres cultural, e că platformele de streaming sunt foarte dezvoltate.

I.V.: Piața cărților electronice e destul de...

I.D.: La noi e foarte jos față de...

I.V.: Să nu credem că e o criză...

I.D.: Nu, dar asta spuneam, nu mai sunt biblioteci. Poate că acești designeri de interioare care nu mai propun biblioteci în casele noi, poate se gândesc că acești oameni au biblioteca pe un stick, ca să fiu generoasă, nu malițioasă.

Ioana Drăgan, fiica celui care a făcut posibil și viral fenomenul BD în România

I.V.: Tu ai crescut într-o familie cu personalități din lumea filmului.

I.D.: Da.

I.V.: Părinții tăi, mama ta, actriță, tatăl tău, Mircea Drăgan, foarte cunoscut regizor și rector al UNATC. Nu ai continuat cariera lor, te-ai dus spre literatură. Cum s-a făcut trecerea asta? A fost o decizie pe care au acceptat-o din prima?

I.D.: Ah, nu, părinții mei nu și-au dorit deloc să am vreo tangență cu lumea filmului, nici nu am avut vreo dorință.

I.V.: Ai mers, ai amintiri de pe platourile de filmare? Ai mers cu el?

I.D.: Când eram mică, chiar sunt într-unul din filme sora mai mică a lui Aurel Vlaicu, sunt fetița mică pe care Vlaicu o pune pe aparat. Mă uit și nu îmi vine să cred. Nu îmi aduc foarte mult aminte, pentru că eram foarte mică. Dar ce e important e că multe dintre filmele tatălui meu se difuzează și în momentul de față. Deși tatăl meu a considerat BD-urile ca pe niște glume. Era scenarist împreună cu scriitorul Nicolae Țic, ei au făcut acele replici care au intrat în mentalul colectiv național.

I.V.: E plin Tik-Tok-ul.

I.D.: Este o surpriză pe la care nu s-ar fi așteptat, însă, da, mă emoționez când mă gândesc...

I.V.: Îți amintești? Avea succesul pe care îl au astăzi aceste filme, care sunt redifuzate pe Cinemaraton și pe alte canale.

I.D.: Câteodată și de 3-4 ori pe zi.

Scriitoarea Ioana Drăgan despre tatăl ei: „Eu regret acum că nu am stat mai mult de vorbă cu el despre anii în care a fost prin planul creației cinematografice    ”

I.V.: Ai fost chiar în momentul premierei?

I.D.: Da. El a fost un regizor de succes, BD-urile au fost extrem de... A fost semnalată de... Adică, la un moment dat, n-a mai convenit succesul acesta și seria care ar fi trebuit să fie, de fapt, cu șase filme s-a oprit în anii respectivi. Tata nu era un om care să povestească foarte mult despre... Eu regret acum că nu am stat mai mult de vorbă cu el despre anii în care a fost prin planul creației cinematografice. Știu multe, dar el a fost un om foarte retras și foarte... Nu-i plăcea să fie în lumina reflectoarelor.

I.V.: De ce s-au oprit filmările? De ce n-a existat continuare?

I.D.: Aveau prea mare succes și nu era bine? Da, au fost niște lucruri care au deranjat...

I.V.: E adevărat, erau și toți marii noștri actori care jucau filmele.

I.D.: Da, au deranjat modul în care era privită, probabil, miliția...

I.V.: Nu era tipul de umor agreat de regim.

I.D.: Nu, nu era tipul de umor agreat de regim. Mă uit acum... Oricum, așa, ca idee generală, mă gândesc că n-ar fi putut tata niciodată să facă un film pe telefon filmat doar cu telefonul, cum sunt unele filme făcute astăzi. Și era îndrăgostit de ecranul mare, ecranul panoramic. De altfel, Neamul Șoimăreștilor, o ecranizare pe care a făcut-o, bineînțeles, după Sadoveanu în anii aceia, chiar de început, în 64 sau 65, este pe ecranul ăla imens, panoramic, care au fost dintre primele filme. Un film de altfel care iată, apropo de cifre, a avut 13 milioane de spectatori de-a lungul...

I.V.: Neamul Șoimăreștilor.

I.D.: Neamul Șoimăreștilor, da.

Fenomenul BD: „BD-urile le-a considerat, efectiv, niște glume”

I.V.: Dar la BD-ul știi că...

I.D.: Foarte mulți, atunci. Tot așa... Zeci de... Cred că, oricum, după, nu se aștepta în niciun caz, însă, la succesul acestui... Chiar le spunea că erau niște glume. Pentru el, marile filme erau Columna, erau Explozia, erau Vlașinii, el avea o altă... Chirițele pe care le-a făcut, avea o altă... BD-urile le-a considerat, efectiv, niște glume, care iată că au avut aceste...

I.V.: I-au ieșit glumele.

I.D.: I-au ieșit glumele astea, da, da. Păi sunt câteva care au intrat și probabil că un anume simț al umorului, cumva de aici, poate eu, puțin, puțin am moștenit.

I.V.: Care-i filmul care îți place ție, din creația lui, care crezi că va rămâne? Sigur, și BD-urile or să aibă mereu succes. Dar care ar fi filmul?

I.D.: Eu cred că două. Mie, personal, sunt foarte, foarte... Unul este Columna și al doilea, cred că este Explozia. Sunt filme foarte bune. Sunt ale tatălui meu, da. Sunt subiectivă, îmi permit să spun, dar sunt filme foarte bune.

I.V.: Care vor rămâne? Bun, deci tu ai mers pe literatură, și mama ta, nici tatăl tău n-au avut niciun...

I.D.: Da. Nu, iar eu am mers pe calea aceasta și, de altfel, am fost o iubitoare de literatură din totdeauna și evident că drumul meu către Facultatea de Litere a fost unul oarecum firesc. După o aventură nefericită, un examen pe care l-am picat la Facultatea de Drept în 1987. N-aveam nicio șansă.

Ioana Drăgan, despre un eșec fericit: „Am picat cu grație”

I.V.: Ai vrut să faci Drept?

I.D.: Nu știu de ce. Nici eu n-am înțeles. În orice caz, nu știu ce a fost în mintea mea. Am fost lăsată să particip la acel, normal, ca orice tânăr, la 17 ani și 10 luni, când am dat eu examenul la Facultatea de Drept. Evident, în 1987. Nu vreau să mă mi-aduc aminte de materiile pe care le-am dat. Și pe care... 40 și pe loc. Am picat cu grație și m-am... focusat aproape imediat și foarte natural pe Facultatea de Litere, care a fost și rămâne pentru mine, pe lângă anii pe care i-am petrecut în... Inițial, la început de drum în Televiziunea Română, chiar cel mai frumos moment și o facultate căreia îi datorez enorm.

I.V.: Am vorbit despre un film foarte popular, despre seria, de fapt, de BD-ul Brigada Diverse, tu te-ai ocupat de romanul popular. Ai scris teza de doctorat, Romanul popular în România, sub coordonarea profesorului Paul Cornea, da?

I.D.: Da, cu care am dat inițial lucrarea de licență și, iarăși, mi-aduc aminte cu foarte multă... cu mult respect, cu... tristețe că... nu mai este printre noi. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce m-a învățat.

Ioana Drăgan: „Ce s-a întâmplat după 1990 nu a fost atât de departe. Să ne gândim la invazia de Sandra Brown, care a fost imediat, de ediții de traduceri care nu aveau niciun fel de... erau traduceri foarte proaste, făcute, cred că așa, la fel, la edituri care nici nu mai existau”

I.V.: A apărut recent jurnalul lui.

I.D.: Da. Citesc chiar și... zilele acestea citesc. E o carte foarte mare. Nu poți să citești tot timpul. A fost complet... Pentru mine a fost o revelație, faptul că a apărut acest jurnal al lui Paul Cornea. Eu nu îl credeam că stă și scrie jurnal. Credeam că este doar profesorul care scrie despre teoria lecturii. A fost profesorul nostru la facultate pe perioada acestor scriitori pașoptiști, a începuturilor romanului românesc, a scrierilor în limba română, asta e perioada pe care am făcut-o, perioada literaturii moderne cu profesorul Paul Cornea, și am făcut o lucrare de diplomă care a constat în... o lucrare, o cercetare statistică despre... o cercetare statistică asupra numărului de romane care au apărut în... perioada pe care am luat-o ca reper, urmărind monumentala lucrare de la Academia Română, Bibliografia Românească Modernă, în patru volume, care urmărea perioada 1831-1918. Și m-am apucat, am propus acest proiect pentru lucrarea de diplomă și profesorul Cornea m-a îndemnat să continui și să fac imediat un doctorat, care a fost un... un moment foarte bun la începutul carierei mele și un moment... E o lucrare de pionierat, în România la momentul respectiv nu se mai studiase genul, pentru că eu am făcut în același timp o lucrare de teoria literaturii, am studiat raportul între circuitul literar și paraliterar, am făcut o teoria genului, am stabilit în lucrare, în afara statisticii, care printre altele arată și ceea ce s-a întâmplat în acei ani, și anume invazia traducerilor și a romanelor într-o epocă în care lumea abia descoperea pasiunea enormă pentru a citi. Erau 1069 de romane care aparțineau, să zicem, circuitului paraliterar, romane de mistere, romane de groază, romane populare, romane de tot felul, roz, și așa mai departe, tot ceea ce intra, să zicem, în acest circuit, față de doar 194 de romane, discutăm și de autori străini și români, care au apărut în această perioadă. La Biblioteca Academiei m-am dus în anii aceia, am petrecut luni de zile, am luat toate romanele acestea, au fost scoase din depozitele bibliotecii, le-am parcurs, pe unele le-am și fotografiat, și am construit această lucrare. Mi-a luat mult și ce vreau să rețin eu acum, și îmi pare rău într-un fel că nu am continuat, este că nu e foarte diferit. Ce s-a întâmplat după 1990 nu a fost atât de departe. Să ne gândim la invazia de Sandra Brown, care a fost imediat, de ediții de traduceri care nu aveau niciun fel de... erau traduceri foarte proaste, făcute, cred că așa, la fel, la edituri care nici nu mai existau. S-a repetat într-un fel situația.

Ioana Drăgan despre altruism și indiferență în profesia de scriitor: „Aș vrea să știu scriitorul acela care spune că nu mă interesează.”

I.V.: Care ar fi exemplele cele mai bune?

I.D.: În anii respectivi, exemplul care îmbina totul, și circuitul literar și cel paraliterar, și care a avut foarte multe ediții, a fost Ciocoii vechi și noi. El a fost la momentul apariției. Sigur că acum, eu pot să spun că au fost atâtea romane care au avut succes de public în... pentru că toată chestiunea e legată de succesul de public. Atunci când succesul lui Drumeș, Toate pânzele sus, Radu Tudoran, pot să fie multe, eu n-am continuat cercetarea, dar au fost foarte mulți și nu cred că succesul pe care l-a obținut un roman de acest tip, care este... nu este neapărat considerat pe raftul acela sus elitist al valorii, nu știu cum să spun, foarte... într-adevăr foarte elitist pusă, nu cred deloc că el este un roman prost, dimpotrivă. Cred că și postmodernismul a arătat chestiunea aceasta foarte pregnant, și anume că... sau granițele devin din ce în ce mai fluide, iar succesul nu înseamnă neapărat că acea carte este proastă, și apoi care scriitor nu-și dorește succesul? Aș vrea să știu scriitorul acela care spune că nu mă interesează.

I.V.: Scrie pentru el, și atât.

I.D.: Da, e posibil, e o opțiune, dar nu cred că este cea bună.

I.V.: Radu Tudoran, iarăși, scriitor foarte interesant, poate nu cu același succes de public, cum a avut cu Toate pânzele sus.

I.D.: Da, au fost Fiul Risipitor și altele care au fost extraordinare din punctul meu de vedere. Dar nu numai, și atâtea alte, acum putem să spunem chiar și că Marin Preda, cu Cel mai iubit dintre pământeni, a fost tot un, într-un fel, un roman popular, atâta lume l-a citit...

Ioana Drăgan, drumul de la literatura satirică la romanul realist

I.V.: Formula ta romanescă, modul în care ți-ai construit tu personaje și cărți. Aici avem trei dintre, din proza ta, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, care a apărut la Litera, Gripa, O poveste de Crăciun, la Tracus Arte, și de asemenea ultima, dar nu cea de pe urmă, care e În căutarea nefericirii. Când ai început să faci și să scrii proza?

I.D.: Am început să scriu proza în... în 1990. Într-un circuit cu totul altul decât acesta pe care l-ai spus acum. Prima mea proză s-a numit Vraja Mării și era o schiță pe care am trimis-o revistei Mangafaua. Revista Mangafaua era alături de Urzica și Moftul Român. Erau câteva reviste care au apărut imediat, reviste de umor.

I.V.: Dinaintea Cațavencilor.

I.D.: Eu am scris într-un registru satiric, o mică proză care era așa legată de, dacă mi-aduc bine aminte, nu aș mai pune-o într-un volum niciodată. Era un fel de satiră la adresa celor care pe malul mării vând tot felul și lumea nu poate să stea și să mediteze la albastrul mării. Erau cei care vindeau tot felul de lucruri, în fine. Deci era o proză satirică. Am trimis-o și eu că voiam să... undeva, credeam că... văzusem într-o revistă că se așteaptă mici... Am trimis-o și am primit un răspuns din partea domnului Valentin Silvestru, care se afla în spate acolo și care citea.

I.V.: Era la acea revistă.

I.D.: Era și la acea revistă, și la acea revistă.

I.V.: Critic de teatru. La România Literară.

I.D.: A fost, publica cronica de teatru, dar el a avut această activitate, a fost președintele Asociației Umoriștilor din România, în care și eu m-am aflat ani de zile.

I.V.: Păi ai avut noroc să fie...

I.D.: Am avut foarte mare noroc. A citit și m-am trezit cu un... că trebuia să-l lași numărul de telefon, cu un telefon prin care mă invita să mai scriu și să vin și să mai aduc la redacție. Și așa, încet, încet, am ajuns și la revista Moftul Român, unde se afla Mihai Ispirescu, dramaturgul Mihai Ispirescu. Și am intrat, încet, încet, am publicat, am și fost în echipa redacțională în acei ani și am făcut o ucenicie literară. Acolo l-am cunoscut pe profesorul Ștefan Cazimir, de exemplu, care era... care m-a dus în prima oară în Parlamentul României și cu reportofonul meu în mână, așa, am luat interviu domnului Mircea Ionescu-Quintus și am făcut niște mici reportaje cu parlamentarii din acea, nici nu mai știu să spun ce era, în anii 91-92, când dânsul era președintele Partidului Liber Schimbist. Dar și am făcut și pe strada anchete și am tot publicat tot felul de mici schițe și asta. Acolo a fost o ucenicie foarte importantă pentru mine. Pentru că se adunau mari scriitori la Moftul Român. Varujan Vosganian, a și evocat recent acest lucru, la aniversarea lui Mihai Ispirescu, a evocat atmosfera de la Moftul Român. Unde veneau... Da. Unde veneau Varujan Vosganian, Bedros Horasangian, Fănuș Neagu, Ion Băieșu. Deci era o atmosferă și din când în când domnul Silvestru organiza caravane prin țară, unde diverși scriitori și mai erau și tineri ca și mine, citeau în niște șezători literare. Și așa a fost, să spun, un pic începutul. După aceea, eu am abandonat partea aceasta satirică. Am intrat...

Întâlniri fericite într-o viață. Ioana Drăgan: Am avut șansa de a mă căsători cu un scriitor

I.V.: Ultimele volume nu au de a face cu asta.

I.D.: Am intrat într-un alt grup de scriitori. Am avut șansa de a mă căsători cu un scriitor, cu Cătălin Țârlea și am avut imediat o altă abordare asupra literaturii. Am intrat într-o altă zonă, pentru că atunci am aplicat multe dintre prozele pe care le-am scris în anii aceia. Am reușit să le constitui într-un volum pe care l-am supus unui concurs la Asociația Scriitorilor din București pe care l-am câștigat și concursul acela, eu și cu Răzvan Rădulescu, amândoi am câștigat fiecare și ni s-au publicat cărțile. Și acel volum s-a numit Vietăți și Femei și unele din prozele acelea fost publicate și în revista Moftul Român, Vietățile, care erau câteva proze scurte și restul am scris câteva proze mai mari. Deja într-un fel stilul se schimbase, eu m-am maturizat în anii aceia, și așa a fost debutul, care n-a fost unul foarte... debutul prin volum, n-a fost chiar la cea mai fragedă vârstă. Poeții debutează mai repede, prozatorii au nevoie de un timp mai îndelungat.

I.V.: Spuneai de Paler, 40 și ceva de ani.

I.D.: Ca să nu mai spunem de grupul școlii de la Târgoviște, care și-au propus și-au propus 25 de ani să nu publice. Costache Olăreanu, toți care au fost în grupul respectiv. Radu Petrescu; nu a fost așa, dar nu am debutat în volum foarte repede. Dar am avut evident noroc cu acel volum, care se află de altfel inclus în această antologie, care cuprinde trei dintre volumele mele, Vietăți și Femei, cel de-al doilea, Poveștile Monei, care a fost un volum venit foarte repede după Vietăți și Femei, pentru că după ce debutezi și se spune ești foarte încurajat și primești și un premiu, cum am primit eu, premiul Uniunii, care a contat foarte mult în anii aceia. Pentru că cu acel premiu am și intrat în Uniunea Scriitorilor din România, premiul de debut, am vrut să dovedesc cumva că n-a fost degeaba și atunci am publicat foarte repede, aproape, un triptic de trei povești, o ipostaziere a unui personaj feminin în trei vârste diferite și la an distanță, pentru că între timp viața s-a lăsat trăită și am făcut carieră în televiziune și am terminat doctoratul și am devenit mamă, am publicat și Mafalda, care a fost într-adevăr o etapă importantă în cariera mea și în proza mea, a fost cartea la care până recent am ținut cel mai mult. În 2022 am avut această șansă de a intra, de a propune o antologie la Editura Litera, în colecția aceasta foarte frumoasă, Biblioteca de Proză Contemporană și a apărut această antologie cu un titlu ușor schimbat, ușor revizuită, cu un titlu, așa cum vezi, este un titlu descriptiv care spune cam totul despre ceea ce este înăuntru, deci nu mai sunt Vietăți și femei, sunt povești misterioase cu femei și alte vietăți pentru că am mutat puțin accentul și a fost, cred, ca un pariu câștigat pentru că o antologie înseamnă foarte mult pentru un autor. A fost și o etapă care a închis, așa cum și volumul de portrete literare a închis o etapă în viața mea și această antologie a închis ceva și a mai fost ceva foarte important legat de această antologie a fost că tot la pentru că, mă rog, așa s-a considerat că merită să fie și un audiobook și în afara faptului că a fost prima antologie, a fost și primul meu audiobook.

Momentul de cotitură. Ioana Drăgan: „Mi-am propus să nu mai scriu romane cu femei”

I.V.: Sunt cărți care închid. Ce deschide În căutarea nefericirii?

I.D.: După o carte scrisă în pandemie, care a fost Gripa, O poveste de Crăciun fără legătură cu pandemia, atunci m-am întors cumva la literatură după o altă pauză foarte însemnată în care m-am consacrat unei alte cariere. Am revenit cu un roman de mici dimensiuni, această Gripa, O poveste de Crăciun care a fost foarte bine primită la rândul ei și mă laud cu asta pentru că nu m-am așteptat. A fost iarăși o carte cu noroc. Mi-am propus să nu mai scriu romane cu femei,  personajele să fie doi bărbați și în același timp să fie un titlu care, cred că, atrage prin ceea ce propune de fapt aceasta.

Pentru un finlandez din cea mai fericită țară din lume, România ar putea fi dinamica de care are nevoie

I.V.: Nefericirea vine chiar din cea mai fericită țară din lume, cum se spune, Finlanda. E un dialog între doi bărbați, două personaje masculine, Focșani, Panciu, și Finlanda. Tu ai fost cu Cătălin Țârlea niște ani nu departe de Finlanda, în Suedia. Te-a influențat asta?

I.D.: Cred că da, da, pentru că și eu consider ca și alți invitați pe care i-ai avut aici, în platou, că modelul suedez, nordic, este sau a fost înainte de multiculturalism un model valabil, la care puteau să aspire foarte multe societăți democratice, dar pe care, din păcate, nu au putut să îl imite, deși poate că ar fi fost de dorit să ajungem și noi la astfel de modele, în varianta ideală a modelului, pentru că în esență, dacă ne gândim la realitățile din acele țări, aceasta este într-un fel și tema centrală a acestei cărți, care este raportul dintre fericire și nefericire, dar și faptul că atunci când se caută interogator sau suspicios fericirea, se constată că nefericirea celuilalt poate să fie o pistă falsă și că realitățile din cele două țări de fapt sunt doar prin prisma ochilor celor două personaje. Până la urmă oamenii sunt la fel, problemele există și în cea mai fericită țară din lume, dar și în România. Există și discriminare, și xenofobie, și invidie, și corupție, există peste tot probleme. Nu există un paradis într-o parte și în alta infern. Mi-a plăcut foarte mult una dintre edițiile pe care le-ai făcut, cea cu sociologul Iulian Stănescu, care spunea foarte bine și chiar trimitea la raportul acesta între calitatea vieții, care a crescut foarte mult și suntem recunoscători pentru că practic satul românesc a fost adus în modernitate și că două treimi din populația României sunt mulțumite de veniturile pe care le au, cu toate că, spunea el foarte interesant, că două treimi sunt nemulțumiți, în același timp sunt nemulțumiți de direcția în care merge țara. Exact direcția în care merge țara este și cea care se află în acest barometru al fericirii, care este cel care arată, care dă practic nivelul unde se află. Finlanda e pe primul loc, România anul acesta este pe locul 35. E foarte interesant de urmărit și din perspectiva prozei. Aici pe mine m-a interesat că nu poți să faci proză fără să fii cumva ancorat în realitate sau în orice caz nu tipul meu de proză, care pleacă din realitate și se întoarce în ficțiunea și ficțiunea se întoarce din nou în realitate. Și spun asta pentru că criteriile pe care se construiesc acest barometru al fericirii sunt produsul intern brut, este vorba despre solidaritate și despre coeziunea socială, despre nivelul libertății, care este nivelul libertății de individuale, care este nivelul corupției. Evident că fiecare dacă este întrebat ce cred despre guvernanți, sigur că la astfel de întrebări Gelu răspunde într-un fel, Oni, finlandezul, răspunde într-alt fel, dar culmea este că Oni din acea țară plictisitoare și fericită este foarte atras de, să zicem, o țară mai puțin așezată și mai dinamică decât în toate confruntările și problemele, așa cum i se pare că este România când ajunge, dar încă o dată spun, aceasta este o ficțiune. Până la urmă eu n-am fost recent, nici în Focșani și nici în Ullu și aș spune că orice asemănare cu locuri și cu personaje, nu numai că este întâmplătoare, ba chiar nu este recomandată, dacă aș putea să spun.

I.V.: Barometrul fericirii tale când a arătat cel mai bine?

I.D.: Evident, când am adus-o pe lume pe Ilinca și eu nu sunt un... Eu cred că e bine să fii mulțumit cu ceea ce reușești în fiecare zi și dacă ești cumva mulțumit cu ceea ce reușești să faci în fiecare zi, cred că poate să fie o cheie a fericirii. O foarte interesantă replică a lui Marin Preda, de fapt tot, uite că l-am citat de mai multe ori, spune că noi nu ne-am sinchisit de nefericirea celorlalți, de nefericirea noastră, dacă nu am fi atenți la fericirea celorlalți. Ori fericirea stă în lucrurile simple, fericirea stă în lucrurile mici, nu știu exact în ce stă și eu de altfel sunt și cam plictisită de toată această nebunie și de această galopadă în căutarea fericirii, că titlul este exact pe dos, pentru că toate cărțile de dezvoltare personală și toate sfaturile care mi se dau de dimineață până seara, nu știu unde ne-ar duce.

I.V.: Înlocuiesc romanul.

I.D.: Înlocuiesc romanul, da, ai dreptate, înlocuiesc romanul.

I.V.: De unde s-a văzut cel mai frumos lumea pentru tine? De la Stockholm, de la Paris, de la București, de unde ai văzut cel mai frumos unghi al lumii, cel mai frumoasă perspectivă?

I.D.: Oriunde ești împreună cu cei pe care-i iubești, lumea este frumoasă, de oriunde.

Principiul din spatele avangardei Ioanei Drăgan: „dacă nu ai ce să spui, mai bine taci.”

I.V.: Momentul maxim de avangardă al tău când crezi că ai avut cel mai mare succes, care a fost?

I.D.: Eu nu mă consider un om de avangardă, sunt, cu toate că mi-aș dori enorm să am așa gesturi de nebunie creatoare, nu, nu sunt omul acesta, sunt destul de calculată și destul de... îmi pregătesc ceea ce am de făcut, îmi planific, nu am momente așa de exuberanță, dar sunt de fiecare dată când pun punctul final la un volum nou, am așa un moment de mare împlinire, pentru că numai eu pun punctul final la ce, adică e ceva care simt că stă numai în puterea mea și mai este ceva foarte important, este și momentul în care îți spui ca scriitor că vrei să continui și că poți să duci mai departe o poveste, că momentul în care îți apare, momentul în care apare o temă, momentul în care simți că poți să spui o nouă poveste, pentru că dacă nu ai ce să spui, mai bine taci.

A apus epoca romanelor scrise cu stiloul?

I.V.: Te-a ajutat sau te-a încurcat faptul că în anii ai avut, fie că vorbim de postul public de Televiziune, fie vorbim de Institutul Cultural Român, aceste două instituții importante în domeniul cultural general, te-au ajutat, ți-au furnizat, ți-au ajutat proza, ceea ce ai scris a avut de a face cu locurile în care ai lucrat?

I.D.: Nu, absolut deloc. Deci răspunsul este categoric nu. Lucrurile nu au fost în niciun moment, în niciun fel de intersecție, aș spune. Literatura este un act complet separat de lucrul pe care îl fac zi de zi și pe care, de altfel, au fost ani de zile în care m-am consacrat atât muncii în Televiziunea Română, ani în care n-am scris niciun rând, de asemenea ani în care am fost implicată atât de profund în promovarea culturii române în străinătate, atât cât am putut eu la nivelul funcției pe care am și pe care am deținut-o și pe care o dețin în cadrul central de Institutului Cultural Român, iarăși au fost ani în care am fost atât de absorbită de munca pe care am făcut-o în interesul public, încât nu am avut timp pentru literatura mea. Dar nu este un reproș, este pur și simplu; a fost o alegere. Deci atunci am ales, așa a fost să fie, atunci m-am implicat total și nu am mai găsit resursa pentru a mai așeza la, adică nu a fost niciun, a fost un, nici măcar nu e un sacrificiu, așa a fost, așa a fost felul meu de a lucra, felul meu de a mă implica. Nu regret absolut deloc, dar de asemenea în momentul în care reușesc să mă focusez după ani și ani de gândire și de scris cărțile întâi în mintea mea, atunci când reușesc să le pun pe hârtie sau pe laptop, mai nou numai, deja de la vreo trei cărți încoace, scriu și eu, din păcate, numai la laptop și am constatat că din ce în ce scriu, din ce în ce mai urât, caligrafia se pierde, e una din pierderi, când scrii numai la laptop, pierzi cumva scrisul frumos pe care chiar, chiar, chiar cred că l-am avut la un moment dat, dar nu mai este și e un regret. Mi-a plăcut foarte mult o expoziție făcută de scriitorul Petre Crăciun la Biblioteca Academiei Române despre cei care scriu în continuare foarte frumos cu stiloul. Începe și asta să fie o rară avis, eu deja scriu foarte puțin cu stiloul, în orice caz, ultimele cărți le-am scris la computer...

Ioana Drăgan, semnal de alarmă: „Noi tot timpul suntem într-o tranziție. Eu acum mă simt într-o tranziție de la era aceasta a cărții pe hârtie la, la cine știe în ce vom merge... Unde ne ducem, în era în care va scrie Chat GpT în locul meu?”

I.V.: Și mașina de scris a scriitorilor români, e de anticariat...

I.D.: Și aceea este, da, gata, anticariat sau doar un obiect frumos de amintire. În momentul acela în care reușesc să scriu o carte și să fiu mulțumită de modul în care reușesc să pun pe hârtie povestea, gândurile, sentimentele mele, toate temele pe care le-am urmărit în de-a lungul prozelor mele și care sunt cumva recurente. Am urmărit ca prozator realist, am urmărit cumva, acum îmi dau seama, când au trecut deja, iată, 35 de ani de la debut, că am urmărit, într-un fel, temele societății românești și temele societății de tranziție. Tot așa, unul din invitații tăi... spunea un invitat de-al tău că tranziția s-a încheiat, s-a încheiat poate din punctul de vedere al trecerii de la societatea de dinainte, de 1989, prin aderarea noastră la Uniunea Europeană și prin punct de vedere politic, sigur că s-a încheiat, dar tranziția nu se încheie. Noi tot timpul suntem într-o tranziție. Eu acum mă simt într-o tranziție de la era aceasta a cărții pe hârtie la, la cine știe în ce vom merge... Unde ne ducem, în era în care va scrie Chat GpT în locul meu, în care poate va scrie mult mai bine Inteligența Artificială, un roman, cu toate că aici am o lungă discuție și cu alții care cred că, poate că Inteligența Artificială în curând o să scrie minunat, dar eu nu cred că, inteligent, niciodată nu voi crede că Inteligența Artificială o să scrie un vers ca eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

I.V.: Și în niciun caz un vers ca Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.

I.D.: Eu nu cred că va fi în stare Inteligența Artificială, cel puțin în poezie, nu va fi în stare niciodată să scrie aceste versuri, dar poate că un roman în care îi se dă o temă, Ana îl iubește pe Cornel, Cornel o iubește pe Maria și mai departe spuneți dumneavoastră, Chat GpT povestea. S-ar putea ca să iasă foarte interesantă, nu știu. În orice caz, eu nu mă tem de această societate, deci va fi și asta o tranziție pe care deja începem să o avem, dar sunt și alte tranziții. Noi trecem de la o vârstă la alta, ne metamorfozăm continuu, noi ca oameni, dar și societatea odată cu noi și vedem cu ochii noștri toate aceste lucruri. Istoria, trecem de la trecut la viitor și câteodată prezentul, cât mai contează? Contează, dar nu știu cât de mult. Au fost teme pe care le-am urmărit în cărțile mele și nu cred că le voi abandona nici în continuare, când, uite, spun aici, scriu la continuarea acestui roman.

Ioana Drăgan, scriitorul care se hrănește din claritate și predictibilitate. „Dacă nu știu ce am de făcut, mai bine nu scriu.”

Dar nu în ritmul în care l-am reușit să-l scriu, pentru că această carte a fost chiar scrisă dintr-o suflare și mă bucur că unii dintre criticii literari au observat lucrul acesta. Am scris-o în patru luni și am scris în fiecare zi, nu mi s-a mai repetat niciodată, apropo de momente de fericire, poate că acesta a fost cel mai în care am simțit cumva că mă aflu pe un val, pe creasta unui val, pentru că am reușit să scriu în patru luni în fiecare zi și să duc această acțiune și personajele știind foarte bine ce am de făcut, pentru că altfel nu mă apuc să scriu. Dacă nu știu ce am de făcut, mai bine nu scriu. Dar criticii literari au spus atunci că poate că ar fi interesant să fie o continuare și nu numai ei, ci și unii dintre cei care au citit cartea și într-un fel, deși crezusem că voi abandona și deja mă gândeam la o temă nouă, mă gândesc că și m-am apucat așa, dar fără să am același ritm. Sunt în așteptarea ritmului, deși știu cam cum va arăta și volumul 2 sau în continuare.

Despre frica de a nu plictisi

I.V.: Tranziția continuă.

I.D.: Tranziția continuă, da.

I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog, pentru acest prim podcast și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

I.D.: În primul rând îți mulțumesc pentru invitație, Ionuț Vulpescu. Sper ca cei care au urmărit întâlnirea noastră de astăzi să nu se fie plictisit. Asta este o frică, dar sper să nu-i fie plictisit foarte tare. Le urez tuturor, în primul rând ție și celor care vor veni aici să continuați, pentru că e un spațiu foarte, foarte frumos și foarte interesant în lumea aceasta în care sunt prea puține podcasturi culturale și mai puține emisiuni culturale. Am început cu nevoia de lectură și voi continua cu același îndemn către toată lumea, către cei care ne urmăresc, către cei care sunt în public și care urmăresc acest podcast, să citească, pe ce suport vor fiecare, să citească, pentru că lectura rămâne un timp al fericirii.