Paradoxul românesc

Pentru românul de rând, Uniunea Europeană înseamnă, mai presus de orice, dreptul de a pleca la muncă sau la studii în străinătate. Ori de a călători liber, fără viză.

Asta rezultă din recentul Eurobarometru comandat de Parlamentul European, în care 45% dintre români identifică Uniunea cu oportunităţile de lucru, iar 28% pun pe primul loc, dintre toate valorile europene care ar trebui apărate de instituţiile UE, libertatea de circulaţie, aproape dublu faţă de ceilalţi membri ai Uniunii (16%). Democraţia – pe care restul europenilor o aşază în capul listei (32%) – compatrioţii noştri o plasează pe locul secund între priorităţi, la egalitate cu protecţia drepturilor omului (24%) şi un pic mai mult decât statul de drept (23%).

Acesta e probabil şi unul dintre principalele motive ale pro-europenismului pronunţat din ţara noastră. Simplul cetăţean îşi vede rudele, vecinii, prietenii încercându-şi norocul peste hotare ori plecând să-şi facă un rost acolo, trimiţând bani acasă şi adaptându-se traiului din ţara de adopţie. Legăturile sufleteşti se păstrează cel mai adesea, oamenii se vizitează unii pe alţii atunci când pot, iar cu toţii identifică Uniunea Europeană cu aceste facilităţi. A le bloca accesul liber la spaţiul european i-ar afecta în mod direct şi de aceea ideea unui Roexit nu prea găseşte adepţi, 71,7% din populaţie respingând-o categoric, potrivit sondajului INSCOP de la începutul anului.

La nivelul simplului cetăţean, avantajele macro ale prezenţei în UE nu se percep totuşi prea bine. Mecanismele Uniunii nu sunt desluşite – în ciuda celor 63% dintre români care se declară cunoscători medii ai activităţii Parlamentului European – iar oamenii nu ştiu mare lucru despre structurile UE, despre rolul lor în stabilirea şi chiar impunerea unor reguli pentru întreg spaţiul comunitar. Neclară rămâne şi chestiunea banilor care vin de la Bruxelles, asta şi pentru că discuţiile privind atragerea de fonduri se poartă la noi preponderent în registrul acuzator – ăştia n-au fost în stare, ăialalţi au atras prea puţine etc. – şi în procente seci. Noroc cu analiza comparativă apărută la împlinirea a 15 ani de prezenţă în UE, care a arătat limpede cât a beneficiat România de pe urma statutului de membru: 70,72 miliarde de euro primiţi şi doar 24 miliarde de euro plătiţi drept contribuţie. Cum s-au cheltuit aceşti bani e altă discuţie.

Dincolo de aspectele financiare, mai greu de remarcat de populaţie, există şi alte date care reflectă progresul ţării după intrarea în Uniune. Dacă Produsul Intern Brut era în 2007 de 123,7 miliarde de euro, la sfârşitul anului trecut, el ajunsese la 240 de miliarde de euro, aproape dublu! Rata sărăciei relative a scăzut şi ea, de la 24,6% la 23,4%, iar speranţa de viaţă a crescut în acest interval de la 72 la 76 de ani. Dar, cum lucrurile nu pot fi roz în integralitate, apartenenţa la UE a însemnat şi motive de disconfort, unele pe care românul de rând le vede mai uşor decât părţile pozitive. 40,8% dintre subiecţii cercetării INSCOP sesizau dezavantajele calităţii de membru UE, 44% dintre cei intervievaţi în cadrul Eurobarometrului Flash anterior se temeau de pierderea controlului asupra economiei naţionale, 41% - de pierderea parţială a identităţii naţionale, iar în Eurobarometrul standard citat, 12% dintre români deplângeau faptul că acest statut atrage scăderea nivelului de trai şi un risc sporit pentru pacea şi securitatea internă.

Cu toate acestea, 63,2% dintre subiecţii INSCOP vedeau România dezvoltându-se mai bine în interiorul Uniunii, iar 43% dintre cetăţenii interogaţi în cadrul Eurobarometrului concluzionau că

e mai bine în UE. Ba chiar propuneau ca Parlamentul European să se axeze mai mult pe chestiunile legate de sănătatea publică (53%), să acorde sprijin pentru economie şi crearea de locuri de muncă (44%) şi să lupte împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale (41%). Mai puţin de o treime dintre respondenţi se arătau preocupaţi de democraţie şi stat de drept (28%), de politica agricolă (24%) şi de drepturile consumatorilor. Apărarea şi securitatea UE, inclusiv protecţia graniţelor externe, stârnea – la finele anului trecut – interesul a doar 12% dintre români (faţă de 19% europeni), chiar dacă în sondajul INSCOP, 72,6% dintre compatrioţi se declarau de acord cu o armată proprie a Uniunii.

Din toate acestea cercetări privite în ansamblu, reiese însă un paradox: pe cât de dornici se arată românii să rămână în clubul european şi să se bucure de binefacerile acestui statut, pe atât de nemulţumiţi sunt de constrângerile venite la pachet (68,4% considerând că România trebuie să îşi apere interesele naţionale atunci când sunt în dezacord cu regulile Uniunii, chiar dacă riscă să îşi piardă poziţia de stat membru). Mai mult, compatrioţii chestionaţi în Eurobarometru s-au plâns şi de influenţa prea mică a poporului asupra deciziilor luate la nivelul UE (36%), au acuzat faptul că vocea ţării e diminuată în corul Uniunii şi au susţinut că ne-am rezolva mai bine problemele la nivel naţional (21%). „Tipul de cultură pe care sufletul poporului nostru a râvnit să-l realizeze – scria acum mai bine de un secol Constantin Rădulescu-Motru în „Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte” – (…) este tipul culturii occidentale”. Doar că, adăuga acelaşi gânditor, românului îi place şi să facă paradă de sentimentele sale naţionaliste. Dar asta până la fapte, până la a-şi face treaba temeinic: „Important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist”, remarca Rădulescu-Motru. Să fie oare valabil şi acum?