O carte despre dispariţia cărţilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îl cunosc pe George Arion de multă vreme (în 2015 se vor împlini 50 de ani), dar n-am aflat decât într-un târziu secretul vieţii lui.

Am făcut împreună figură de boemi în timpul facultăţii, am citit amândoi foarte multe cărţi (el mai multe decât mine), am iubit aceleaşi fete (eu – platonic, el – aristotelic), am scris amândoi versuri şi ne-am sărbătorit reciproc atunci când le-am văzut publicate, el a compus pentru mine o broşură, Cum să cerşim de V. Ţandură, iar eu – o revistă pe a cărei primă pagină putea fi citit poemul La mormântul lui Arion Pumnul, am făcut împreună adevărate orgii de râs, având amândoi umor (el – mai mult decât mine), am rămas prieteni şi după ce ne-am căsătorit (fiecare cu altă femeie) şi, mai ales, am rămas prieteni chiar şi după ce am început amândoi să avem succes ca scriitori (ceea ce se întâmplă rar în lumea literară).

Şi totuşi, cine este George Arion? Despre sine nu vorbeşte aproape niciodată. În timpul studenţiei a scris o poezie tulburătoare (a scris mai multe, dar mă refer acum la una anume), care începea cu versurile:

„Cu mine neamul meu se întrerupe, Nicio femeie nu-mi va naşte prunci

Citind-o, mi l-am reprezentat pe prietenul meu ca pe un singuratic, cu o conştiinţă de damnat. Dar apoi, surpriză, când nimeni nu se aştepta, el s-a căsătorit şi a făcut, unul după altul, doi băieţi frumoşi şi inteligenţi. Transformarea lui dintr-un solitar într-un om cu familie m-a obligat să-i regândesc întreaga biografie. (O idee asemănătoare a dezvoltat cândva el însuşi, cu umor, într-o discuţie cu mine. M-a întrebat ce înseamnă „tribord” şi „babord”. I-am explicat: „Tribordul este partea din dreapta a unei corăbii, iar babordul – partea din stânga”. Atunci, el a exclamat cu năduf: „Credeam că este invers. Poftim, acum trebuie să-l citesc pe Jules Verne încă o dată!”) Dar nici ipostaza de bărbat domestic nu m-a ajutat să-l înţeleg. În adâncul sufletului lui, George Arion nu este nici un boem, şi nici un pater familias. Este cu totul şi cu totul altceva. Abia acum, la bătrâneţe, am avut parcă o revelaţie. El este un om al bibliotecii, născut din spuma lecturilor şi jucând simultan trei roluri: de cititor, de personaj şi de autor. Numai don Quijote al lui Cervantes, Peter Kien al lui Canetti şi Borges însuşi au mai mizat atât de mult pe cărţi.

Regândesc încă o dată, din această nouă perspectivă, destinul lui George Arion şi simt că totul se leagă. Mi-l aduc aminte cumpărând cărţi din librării şi deschizându-le cu infinită tandreţe. Mi-l mai aduc aminte despărţindu-se cu lacrimi în ochi de câte o carte pe care o împrumuta, el care este atât de generos! Îmi vine în minte şi un moment amuzant: când ne-am procurat amândoi, studenţi fiind, permise de intrare la Biblioteca Academiei, eu am primit un carnet nou, iar el unul uzat, împrejurare în legătură cu care a făcut următoarea remarcă: „Vezi, Alex, eu am carnetul gata uzat, nu mai trebuie să vin aici să citesc... În timp ce tu...” Era o glumă, în stilul lui inimitabil, dar era şi un adevăr metafizic: la orice bibliotecă s-ar fi înscris, George Arion ar fi avut permisul dinainte uzat. Orice scriere i-ar fi recomandat cineva, afla că el deja o citise.

Şi iată, acum, această carte, Insula cărţilor, care poate fi considerată cartea de identitate a lui George Arion. Şi o remarcabilă realizare a literaturii române de azi.

image

Protagonistul romanului, Petru Dulce (numele strămoşilor săi îndepărtaţi fusese Dulca, dar, cu două generaţii în urmă, un funcţionar neghiob de la starea civilă îl transcrisese greşit), este bibliotecar la o bibliotecă dintr-n cartier bucureştean. Dar nu orice fel de bibliotecar, ci unul pentru care cărţile sunt chiar viaţa lui. Soţia lui, Axinia, şi cele două fete urâte şi rele dobândite de ea dintr-o altă căsnicie, complotează şi vând miile de cărţi din locuinţa lui Petru, ceea ce pe el îl afectează profund, ca o pierdere gravă şi ireparabilă. Drept urmare, colecţionarul de cărţi rămas fără colecţie petrece tot mai mult timp în biblioteca de cartier, chiar şi după ce iese la pensie (mai devreme cu trei ani decât ar fi fost cazul, numai şi numai din bunătate, ca să o salveze de la concediere pe colega lui, tânăra bibliotecară Elena).

Petru se simte străin într-o epocă în care nu numai cei din familia lui, ci aproape toţi oamenii ignoră sau chiar dispreţuiesc cărţile. Dezumanizarea pe care o produce renunţarea la citit este reprezentată de George Arion prin momente epice de o expresivitate ieşită din comun. Printre ele se numără în mod sigur scena „bătăii cu cărţi”, un joc barbar, inventat de tineri şi practicat în aer liber, cu o fervoare care îl transformă într-un grotesc carnaval al recăderii în animalitate:

„Îndată izbucniră urale şi începură să zboare cărţi în toate direcţiile. De-abia acum Petru observă împărţirea gloatei în două tabere care aruncau una în alta cu volume broşate, cartonate, cu multe pagini sau mai puţine, mai vechi sau mai noi, romane, culegeri de poezii, antologii, manuale... Unora Petru le recunoştea coperţile, atunci se crispa şi mai tare, ăsta-i un dicţionar italian-român, ăstea-s însemnările lui Thor Heyerdahl din expediţia Kon-Tiki, ăsta-i Bâlciul deşertăciunilor...  Fiecare proiectil care îşi atingea ţinta provoca valuri de entuziasm într-o grupare, sau răcnete de frustrare în cealaltă. Prin aer zburau file desprinse din legăturile lor, unele cu ilustraţii, ca nişte păsări dezorientate în căutarea unui culcuş unde să se adăpostească. Muniţie era din belşug – din loc în loc se zăreau mormane uriaşe de cărţi. Unii nu se mai oboseau să se aplece şi să se aprovizioneze cu alte şi alte volume şi le şutau cu o precizie remarcabilă pe cele înnoroiate de pe jos drept în adversari, o performanţă care dezvăluia un antrenament asiduu, răsplătită cu exclamaţii de satisfacţie.”

Dacă ar fi scris fie şi numai acest pasaj, George Arion ar fi putut fi considerat un scriitor de elită. „Bătaia cu cărţi” depăşeşte în dramatism până şi acţiunea de ardere a cărţilor imaginată de Ray Bradbury în celebrul său roman 451 de grade Fahrenheit.

Treptat, pe neobservate, naraţiunea alunecă în fantastic. Petru este angajat ca bibliotecar de un personaj misterios, care are o bibliotecă de proporţii impresionante, undeva, pe o insulă, departe de civilizaţie. Autorul sugerează, discret, că protagonistul romanului face, de fapt, pactul cu diavolul, ca Faust al lui Goethe. Apoi se produce o nouă schimbare a registrului narativ, de la cel fantastic la cel detectivistic. Intră în scenă comisariatul de poliţie al unui orăşel din Grecia, Heraklion.  George Arion obţine un maxim efect literar făcând să intre într-o confruntare directă raţionalismul anchetei poliţieneşti cu esoterismul aventurii lui Petru. Pe parcursul întregii istorisiri sunt aduse în discuţie, fie şi în treacăt, numeroase  opere literare, de la cele aflate în patrimoniul cultural al planetei şi până la romane propagandistice publicate, în anii stalinismului în România, la Editura Cartea Rusă.

George Arion nu face niciun efort (sau, în orice caz, efortul nu este vizibil) să se folosească de tehnici narative de ultimă oră. El construieşte un edificiu epic parcă în joacă, devenind intertextual, metatextual sau autoreferenţial cu firescul cu care oricine vorbeşte limba sa maternă. Ceea ce prozatorilor autointitulaţi postmoderni li se pare o perfomanţă  – inclusiv realizarea unui dialog cu cititorul, în vederea unei (simulate) colaborări cu acesta – devine la George Arion un mod – mereu la îndemână – de a scrie. De altfel, toţi scriitorii mari ai lumii, de la Swift la Creangă şi de la Gogol la Caragiale s-au şi jucat fabricând lumi imaginare din cuvinte, fără să facă în mod meschin-ostentativ un program estetic din jocul lor.

Modul cum îl înfiinţează George Arion pe personajul principal al romanului, cum îl scoate din neant, este ilustrativ în acest sens. Prozatorul îl prezintă pe Petru încă dormind, acoperit până sub bărbie cu o cuvertură. Cu alte cuvinte, nu-i poate descrie deocamdată decât capul:

„Fiind acoperit cu o cuvertură, nu-i zărim trupul încovrigat, în poziţia unui foetus de dimensiuni monstruoase. Chipul însă i se distinge în lumina nesigură a zorilor. Are o frunte imensă, iar sub sprâncenele stufoase ochii mari strălucesc intens, de un albastru fascinant. Nasul drept, buzele cărnoase. Urechile nu se zăresc complet, fiind acoperite parţial de părul de pe cap, un păr lung şi moale,  de culoarea cenuşii. Toate aceste anexe ale chipului său tind spre perfecţiune. Numai că asamblarea lor pare să se fi făcut în grabă, de către un cârpaci, astfel încât n-avem privilegiul de a contempla chipul frumos al unui domn de vârsta a treia.”

Cu un umor subtil, autorul romanului profită de faptul că personajul se dezveleşte şi continuă descrierea:

„Curiozitatea noastră de a-l vedea cum arată din cap până în picioare ne e rapid satisfăcută. În sfârşit, bărbatul dă la o parte cuvertura şi se ridică la marginea canapelei, bâjbâind după papuci. Îi încalţă şi se ridică drept, ca şi cum ar fi la recrutarea în armată, într-un cabinet medical, şi ar fi trebuit să fie măsurat – tu la infanterie, tu la tancuri, tu la marină. Trebuie să ne ducem mâna la gură, pentru a nu scoate vreun sunet nepotrivit într-o ambianţă cufundată în linişte, sunet care ar putea fi interpretat şi ca ireverenţios la adresa înălţimii uriaşe a bărbatului – mai are puţin şi atinge tavanul.”

Se poate vorbi de o comedie a actului istorisirii, jucată cu mare vervă, dar şi cu fineţe (fără nicio îngroşare de prost-gust) de un foarte-foarte bun cunoscător de literatură. Ca un pistolar din filmele despre vestul sălbatic, pe care îl vedem învârtind pistolul pe un deget, George Arion învârte pe un deget o armă încărcată cu farmec literar. Cu care nimereşte totdeauna drept în inima cititorului.

Tonul este bine găsit, de la început. Predomină o melancolie ironică, proprie unui aristocrat care contemplă declinul lumii lui.

După încheierea lecturii romanului această melancolie ironică reverberează încă multă vreme în conştiinţa noastră. Este sunetul literaturii bune, pe care îl auzim tot mai rar la acest început de secol.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite